Mi­nu­na­tul ținut al lui Oz

L. Frank Baum

Capitolul 1: Tip meșterește un om cu cap de dovleac

În Țara Gillikinilor, aflată în nordul Țării Oz, trăia un băiat pe nume Tip. Numele lui era însă mai lung, căci bătrâna Mombi spunea adesea că numele lui întreg era Tippetarius; dar nimănui nu i se cerea să rostească un cuvânt atât de lung, când și „Tip” mergea la fel de bine.

Băiatul nu-și amintea nimic despre părinții lui, fiindcă fusese adus de foarte mic să fie crescut de bătrâna cunoscută drept Mombi, a cărei reputație, îmi pare rău s-o spun, nu era dintre cele mai bune. Căci gillikinii aveau motive s-o bănuiască de îndeletniciri vrăjitorești și, de aceea, șovăiau să se întovărășească cu ea.

Mombi nu era tocmai o vrăjitoare, fiindcă Vrăjitoarea cea Bună care domnea peste acea parte a Țării Oz interzisese oricărei alte vrăjitoare să trăiască pe domeniile ei. Așa că tutoarea lui Tip, oricât de mult și-ar fi dorit să facă vrăji, înțelegea că legea nu-i îngăduia să fie mai mult decât o fermecătoare sau, cel mult, o magiciană.

Tip era pus să care lemne din pădure, ca bătrâna să-și poată pune oala la fiert. Mai lucra și în lanurile de porumb, la prășit și la depănușat; hrănea porcii și mulgea vaca cu patru coarne, de care Mombi era deosebit de mândră.

Dar să nu vă închipuiți că muncea tot timpul, fiindcă socotea că asta i-ar face rău. Când era trimis în pădure, Tip se cățăra adesea în copaci după ouă de păsări sau se distra fugărind iepurii albi și iuți ori pescuind prin pâraie cu ace cu gămălie îndoite. Apoi aduna în grabă un braț de lemne și-l ducea acasă. Iar când ar fi trebuit să lucreze în lanurile de porumb și tulpinile înalte îl ascundeau de privirile lui Mombi, Tip scormonea adesea prin vizuinile goferilor ori, dacă-i venea cheful – se întindea pe spate între rândurile de porumb și trăgea un pui de somn. Așa că, având grijă să nu-și sleiască puterile, a ajuns un băiat cât se poate de voinic și de zdravăn.

Vrăjile ciudate ale lui Mombi îi speriau adesea pe vecini, care se purtau cu ea sfios, dar respectuos, din pricina puterilor ei stranii. Tip însă o ura fățiș și nu-și dădea deloc osteneala să-și ascundă sentimentele. Ba uneori îi arăta bătrânei mai puțin respect decât s-ar fi cuvenit, de vreme ce ea era tutoarea lui.

În lanurile de porumb ale lui Mombi, printre rândurile de tulpini verzi, stăteau pe pământ dovleci de un roșu auriu; fuseseră sădiți și îngrijiți cu luare-aminte, ca vaca cu patru coarne să poată mânca din ei iarna. Dar într-o zi, după ce tot porumbul fusese tăiat și strâns în glugi, pe când Tip căra dovlecii la grajd, i-a venit ideea să facă un „dovleac-felinar” și să încerce s-o sperie cu el pe bătrână.

A ales, așadar, un dovleac mare și frumos – unul lucios, de un roșu-portocaliu – și a început să-l sculpteze. Cu vârful cuțitului i-a făcut doi ochi rotunzi, un nas triunghiular și o gură în formă de corn de lună. Odată isprăvit, chipul nu putea fi socotit tocmai frumos; dar avea un zâmbet atât de mare și de larg și o expresie atât de veselă, încât până și Tip a râs, privindu-și cu admirație lucrarea.

Copilul nu avea tovarăși de joacă, așa că nu știa că băieții scobesc adesea pe dinăuntru un „dovleac-felinar” și pun în golul astfel făcut o lumânare aprinsă, ca să facă chipul mai înfricoșător; însă a avut el o idee care promitea să aibă tot atâta efect. S-a hotărât să meșterească un om care să poarte capul acesta de dovleac și să-l pună într-un loc unde bătrâna Mombi să dea nas în nas cu el.

„Și atunci”, și-a zis Tip râzând, „o să guițe mai tare decât scroafa cea cafenie când o trag de coadă și-o să tremure de frică mai rău decât am tremurat eu anul trecut, când am avut friguri!”

Avea destul timp să ducă la capăt treaba asta, fiindcă Mombi plecase într-un sat – să cumpere de-ale gurii, spunea ea – iar călătoria dura cel puțin două zile.

Și-a luat, așadar, toporul și s-a dus în pădure, unde a ales câțiva copăcei zdraveni și drepți, pe care i-a tăiat și i-a curățat de toate crenguțele și frunzele. Din ei avea să facă brațele, picioarele și labele omului său. Pentru trup, a desprins o bucată de scoarță groasă de jur împrejurul unui copac mare și, cu multă trudă, a făcut din ea un cilindru cam de mărimea potrivită, prinzându-i marginile laolaltă cu cepuri de lemn. Apoi, fluierând vesel în timp ce lucra, a meșterit cu grijă încheieturi la brațe și la picioare și le-a prins de trup cu cepuri cioplite cu cuțitul.

Când a dus la capăt această ispravă, începea să se întunece, iar Tip și-a amintit că trebuia să mulgă vaca și să hrănească porcii. Așa că și-a luat omul de lemn și l-a dus cu el acasă.

Seara, la lumina focului din bucătărie, Tip a rotunjit cu grijă toate muchiile încheieturilor și a netezit părțile aspre, lucrând îngrijit și cu pricepere. Apoi a ridicat omul în picioare, l-a sprijinit de perete și l-a admirat. Părea neobișnuit de înalt, chiar și pentru un bărbat în toată firea; dar, în ochii unui băiețel, asta era un lucru bun, iar mărimea făpturii sale nu-l deranja câtuși de puțin pe Tip.

În dimineața următoare, când și-a privit din nou lucrarea, Tip și-a dat seama că uitase să-i facă omului de lemn un gât, cu ajutorul căruia să poată prinde capul de dovleac de trup. S-a dus, așadar, din nou în pădure, care nu era departe, și a tăiat dintr-un copac câteva bucăți de lemn cu care să-și termine lucrarea. Când s-a întors, a prins o stinghie de-a curmezișul la capătul de sus al trupului, făcând în mijlocul ei o gaură în care gâtul să stea drept. A ascuțit și capătul de sus al bucății de lemn care alcătuia gâtul, iar când totul a fost gata, Tip a pus capul de dovleac, apăsându-l bine pe gât, și a văzut că se potrivea foarte bine. Putea întoarce capul într-o parte sau în cealaltă după cum îi plăcea, iar încheieturile brațelor și picioarelor îi îngăduiau să așeze omul de lemn în orice poziție dorea.

„Ei, ăsta”, a declarat Tip cu mândrie, „chiar că e un om de toată frumusețea și ar trebui să-i smulgă bătrânei Mombi câteva țipete de spaimă! Dar ar părea mult mai viu dacă ar fi îmbrăcat cum trebuie.”

Nu părea deloc ușor să găsească haine; dar Tip a scotocit cu îndrăzneală prin lada cea mare în care Mombi își păstra toate amintirile și comorile și, tocmai la fund, a descoperit niște pantaloni violeți, o cămașă roșie și o vestă roz cu buline albe. Le-a dus omului său și, deși hainele nu i se potriveau prea bine, a izbutit să-i dea făpturii o ținută ștrengărească. Niște ciorapi tricotați ai lui Mombi și o pereche de pantofi de-ai lui, roși de atâta purtat, au întregit îmbrăcămintea omului, iar Tip era atât de încântat, încât țopăia și râdea cu glas tare, cuprins de o bucurie copilărească de nestăpânit.

„Trebuie să-i dau un nume!” a strigat. „Un om atât de grozav ca ăsta trebuie neapărat să aibă un nume. Cred”, a adăugat după o clipă de gândire, „că am să-l numesc pe omul ăsta «Jack Pumpkinhead»!”

---