Fran­ken­ste­in

Mary Wollstonecraft Shelley

Capitolul 1: Scrisoarea I

Către doamna Saville, Anglia.

Sankt Petersburg, 11 decembrie 17–.

Te vei bucura să afli că nicio nenorocire n-a însoțit începutul unei întreprinderi pe care ai privit-o cu atâtea presimțiri sumbre. Am sosit aici ieri; iar cea dintâi grijă a mea este s-o încredințez pe draga mea soră că sunt bine și că am tot mai multă încredere în reușita întreprinderii mele.

Mă aflu deja cu mult mai la nord de Londra; iar când umblu pe străzile Petersburgului, simt cum o adiere rece de miazănoapte mi se joacă pe obraji, mă înviorează și mă umple de încântare. Înțelegi simțământul acesta? Adierea aceasta, venită din ținuturile spre care mă îndrept, îmi aduce de pe acum ceva din frigul acelor meleaguri. Însuflețite de vântul acesta plin de făgăduințe, visările mele devin tot mai înflăcărate și mai vii. În zadar încerc să mă conving că la pol domnesc gerul și pustietatea; închipuirea mi-l arată mereu drept un tărâm al frumuseții și al încântării. Acolo, Margaret, soarele rămâne veșnic pe cer; discul lui larg abia atinge zarea, revărsând o strălucire neîntreruptă. Acolo – căci, cu îngăduința ta, sora mea, mă voi încrede întrucâtva în navigatorii dinaintea mea – acolo zăpada și gerul sunt alungate; și, plutind pe o mare liniștită, am putea fi purtați de vânt către un ținut care întrece în minunății și frumusețe orice regiune descoperită până acum în părțile locuibile ale globului. Roadele și înfățișarea acelui ținut ar putea fi fără seamăn, așa cum sunt, fără îndoială, fenomenele cerești în acele pustietăți nedescoperite. La ce nu te-ai putea aștepta într-un ținut al luminii veșnice? Acolo aș putea descoperi puterea minunată care atrage acul busolei; și aș putea pune în ordine o mie de observații astronomice, cărora nu le lipsește decât această călătorie pentru ca aparentele lor neregularități să capete, o dată pentru totdeauna, o explicație unitară. Îmi voi potoli curiozitatea arzătoare văzând o parte a lumii în care nimeni n-a mai ajuns și poate voi păși pe un pământ pe care piciorul omului nu și-a lăsat încă urma. Iată ce mă ademenește; toate acestea sunt de ajuns ca să învingă orice teamă de primejdie ori de moarte și să mă facă să pornesc în această călătorie anevoioasă cu bucuria pe care o simte un copil când se urcă într-o bărcuță, alături de tovarășii lui de vacanță, într-o expediție de explorare în susul râului de acasă. Dar, chiar de-ar fi false toate aceste presupuneri, nu poți tăgădui folosul neprețuit pe care îl voi aduce întregii omeniri, până la cea din urmă generație, descoperind în apropierea polului o trecere către țările în care astăzi nu se poate ajunge decât după atâtea luni; ori dezlegând taina magnetului, ceea ce, dacă așa ceva e cu putință, nu se poate înfăptui decât printr-o întreprindere ca a mea.

Gândurile acestea au risipit tulburarea cu care mi-am început scrisoarea și simt cum inima îmi arde de un entuziasm care mă înalță la cer; căci nimic nu liniștește mai mult cugetul decât un țel statornic – un punct asupra căruia sufletul să-și poată aținti ochiul minții. Această expediție a fost visul cel mai drag al copilăriei mele. Am citit cu ardoare relatările feluritelor călătorii întreprinse în speranța de a ajunge în nordul Oceanului Pacific prin mările care înconjoară polul. Poate îți amintești că întreaga bibliotecă a bunului nostru unchi Thomas se alcătuia dintr-o istorie a tuturor călătoriilor făcute în scop de explorare. Educația mea era neglijată, dar aveam patima cititului. Studiam aceste volume zi și noapte, iar cu cât le cunoșteam mai bine, cu atât îmi sporea regretul pe care îl simțisem în copilărie, când aflasem că tatăl meu îi poruncise cu limbă de moarte unchiului să nu-mi îngăduie să îmbrățișez viața de marinar.

Aceste visuri s-au stins când am citit pentru prima oară poeții ale căror revărsări lirice mi-au fermecat sufletul și l-au înălțat la cer. Am devenit și eu poet și, vreme de un an, am trăit într-un Paradis făurit de mine; îmi închipuiam că mi-aș putea câștiga și eu o firidă în templul unde sunt consacrate numele lui Homer și al lui Shakespeare. Îmi cunoști bine eșecul și știi cât de greu am îndurat dezamăgirea. Dar tocmai atunci am moștenit averea verișorului meu, iar gândurile mele au revenit pe vechiul făgaș.

Au trecut șase ani de când m-am hotărât să întreprind această călătorie. Îmi amintesc chiar și acum ceasul în care m-am dedicat acestei mărețe întreprinderi. Am început prin a-mi deprinde trupul cu greutățile. I-am însoțit pe vânătorii de balene în mai multe expediții în Marea Nordului; am îndurat de bunăvoie frigul, foamea, setea și lipsa de somn; ziua munceam adesea mai din greu decât marinarii de rând, iar nopțile mi le închinam studiului matematicii, al teoriei medicinei și al acelor ramuri ale științelor fizice din care un aventurier al mărilor ar putea trage cele mai mari foloase practice. De două ori m-am angajat chiar ca ajutor de secund pe o balenieră care vâna în apele Groenlandei și mi-am îndeplinit admirabil îndatoririle. Trebuie să mărturisesc că m-am simțit puțin mândru când căpitanul mi-a oferit postul de secund al corabiei și m-a rugat cu cea mai mare stăruință să rămân; atât de mult îmi prețuia serviciile.

Iar acum, dragă Margaret, nu merit oare să împlinesc un țel măreț? Aș fi putut să-mi petrec viața în tihnă și lux; am ales însă gloria în locul tuturor ispitelor pe care bogăția mi le-a scos în cale. O, de mi-ar răspunde un glas încurajator că da! Curajul și hotărârea îmi sunt neclintite; dar nădejdile îmi sunt nestatornice și adesea mă simt abătut. Sunt pe punctul de a porni într-o călătorie lungă și anevoioasă, ale cărei momente de cumpănă îmi vor cere toată tăria sufletească: va trebui nu numai să-i îmbărbătez pe ceilalți, ci uneori să-mi păstrez și eu curajul, când al lor va slăbi.

Acum e vremea cea mai prielnică pentru călătorii în Rusia. Oamenii zboară repede peste zăpadă în săniile lor; mersul e plăcut și, după părerea mea, mult mai agreabil decât cel al unei diligențe englezești. Frigul nu e prea aspru dacă te învelești în blănuri – așa cum fac deja și eu –, căci e o mare deosebire între a te plimba pe punte și a rămâne așezat, nemișcat, ceasuri întregi, fără să faci vreo mișcare care să împiedice sângele să-ți înghețe de-a binelea în vine. Nu țin să-mi pierd viața pe drumul de poștă dintre Sankt Petersburg și Arhanghelsk.

Voi pleca spre acest din urmă oraș peste două sau trei săptămâni; am de gând să închiriez acolo o corabie, lucru lesne de făcut dacă plătesc asigurarea în locul proprietarului, și să tocmesc atâția marinari deprinși cu vânătoarea de balene câți voi socoti necesari. Nu am de gând să pornesc pe mare înainte de luna iunie; și când mă voi întoarce? Ah, dragă soră, cum să-ți răspund la întrebarea aceasta? Dacă voi izbuti, vor trece multe, multe luni, poate ani, până să ne putem revedea. Dacă voi da greș, mă vei revedea curând sau niciodată.

Rămas-bun, draga și buna mea Margaret. Cerul să reverse binecuvântări asupra ta și să mă ocrotească, pentru ca iar și iar să-mi pot arăta recunoștința pentru toată dragostea și bunătatea ta.

Fratele tău iubitor,

R. Walton.

---