Colind de Crăciun

Charles Dickens

Capitolul 1: Fantoma lui Marley

Marley era mort, ca să începem cu începutul. Nu încape nicio îndoială în privința asta. În registrul de înmormântare semnaseră preotul, paracliserul, antreprenorul de pompe funebre și cel dintâi dintre îndoliați. Semnase Scrooge. Iar la Bursă, numele lui Scrooge era o garanție pentru orice ar fi ales să semneze. Bătrânul Marley era mort ca un cui de ușă.

Luați seama! Nu vreau să spun că știu eu, din proprie experiență, ce anume e atât de mort la un cui de ușă. Eu unul aș fi înclinat să socotesc cuiul de sicriu drept cea mai moartă piesă de fierărie din câte se vând. Dar în comparația aceasta stă înțelepciunea strămoșilor noștri; iar mâinile mele nelegiuite n-au s-o tulbure, căci altminteri s-a zis cu țara. Îmi veți îngădui, așadar, să repet, apăsat, că Marley era mort ca un cui de ușă.

Știa Scrooge că era mort? Firește că știa. Cum s-ar fi putut altfel? Scrooge și el fuseseră asociați nu știu câți ani. Scrooge era singurul său executor testamentar, singurul administrator, singurul cesionar, singurul legatar al averii rămase, singurul prieten și singurul om care-i purta doliul. Și nici măcar Scrooge nu fusese atât de cumplit zdrobit de tristul eveniment încât să nu se dovedească un excelent om de afaceri chiar în ziua înmormântării, pe care o cinstise încheind un târg fără îndoială avantajos.

Pomenirea înmormântării lui Marley mă aduce înapoi la punctul de unde am pornit. Nu încape îndoială că Marley era mort. Lucrul acesta trebuie înțeles limpede, altminteri nimic din povestea pe care urmează s-o spun nu poate părea nemaipomenit. Dacă n-am fi pe deplin convinși că tatăl lui Hamlet murise înainte să înceapă piesa, plimbarea lui nocturnă, pe vânt de răsărit, pe propriile metereze n-ar avea nimic mai neobișnuit decât ieșirea nechibzuită a oricărui alt domn între două vârste, după lăsarea întunericului, într-un loc bătut de vânt – în curtea Catedralei Sfântul Pavel, de pildă –, ca să uluiască, la propriu, mintea șubredă a fiului său.

Scrooge nu ștersese niciodată cu vopsea numele bătrânului Marley. Ani mai târziu, tot acolo stătea, deasupra ușii depozitului: Scrooge și Marley. Firma era cunoscută drept Scrooge și Marley. Uneori, cei care abia începeau să aibă de-a face cu firma îi spuneau lui Scrooge Scrooge, alteori Marley, dar el răspundea la amândouă numele. Îi era totuna.

O, dar ce mai strângea Scrooge baierele pungii și cum îi mai ținea pe toți la muncă! Un bătrân păcătos care storcea și smulgea, apuca și aduna, înșfăca și râvnea! Tare și tăios ca silexul, din care niciun amnar nu scosese vreodată focul dărniciei; ascuns, închis în sine și singuratic ca o stridie. Frigul lăuntric îi îngheța trăsăturile bătrâne, îi ciupea nasul ascuțit, îi zbârcea obrazul, îi înțepenea mersul; îi înroșea ochii, îi învinețea buzele subțiri și răzbătea, tăios, în glasul lui scrâșnit. Promoroaca îi acoperea capul, sprâncenele și bărbia cu peri aspri. Își purta pretutindeni gerul cu el; își îngheța biroul în zilele de arșiță și nu-l dezgheța nici măcar cu un grad de Crăciun.

Căldura și frigul de afară nu prea aveau putere asupra lui Scrooge. Nicio căldură nu-l putea încălzi, nicio vreme de iarnă nu-l putea înfrigura. Niciun vânt nu bătea mai aspru decât el, nicio ninsoare nu-și urmărea țelul cu mai multă îndârjire, nicio ploaie torențială nu se lăsa mai puțin înduplecată de rugăminți. Vremea rea nu știa cum să-l ia. Ploaia cea mai grea, ninsoarea, grindina și lapovița nu se puteau lăuda că-l întrec decât într-o singură privință. Ele măcar „dădeau” adesea din belșug, pe când Scrooge nu dădea niciodată.

Nimeni nu-l oprea vreodată pe stradă, cu chipul voios, să-i spună: „Dragul meu Scrooge, ce mai faci? Când vii să mă vezi?” Niciun cerșetor nu-l ruga să-i dea un bănuț, niciun copil nu-l întreba cât era ceasul, niciun bărbat și nicio femeie nu-l întrebaseră măcar o dată în viața lui cum se ajunge într-un loc sau altul. Până și câinii orbilor păreau să-l cunoască; atunci când îl vedeau venind, își trăgeau stăpânii în ganguri și prin curți, apoi dădeau din coadă de parcă ar fi spus: „Mai bine să n-ai ochi deloc decât să ai ochi rău, stăpâne orb!”

Dar ce-i păsa lui Scrooge? Tocmai asta îi plăcea. Să se strecoare pe cărările aglomerate ale vieții, ținând la distanță orice simpatie omenească, era pentru Scrooge, cum zic cunoscătorii, „o trufanda”.

Odată – și tocmai în Ajunul Crăciunului, dintre toate zilele bune ale anului – bătrânul Scrooge stătea prins cu treburile în biroul său comercial. Era o vreme rece, posomorâtă, cu un frig mușcător; și, pe deasupra, ceață. Îi auzea pe oamenii din curtea de afară cum umblau încoace și încolo gâfâind, lovindu-se cu mâinile peste piept și bătând din picioare pe pietrele caldarâmului ca să se încălzească. Ceasurile din City abia bătuseră ora trei, dar era deja întuneric de-a binelea – nici nu se luminase toată ziua –, iar lumânările ardeau în ferestrele birourilor vecine, ca niște pete roșietice în văzduhul cafeniu, gros de-l puteai pipăi. Ceața năvălea prin fiecare crăpătură și gaură de cheie, iar afară era atât de deasă, încât, deși curtea era cum nu se poate mai îngustă, casele de peste drum nu mai erau decât niște năluci. Văzând norul murdar cum se lăsa și învăluia totul, ai fi putut crede că natura locuia pe aproape și făcea bere în cantități uriașe.

Ușa biroului comercial al lui Scrooge era deschisă, ca să-și poată supraveghea funcționarul, care copia scrisori dincolo, într-o celulă mică și mohorâtă, un soi de bazin. Scrooge avea un foc foarte mic, dar focul funcționarului era atât de mult mai mic, încât părea alcătuit dintr-un singur cărbune. Nu putea însă să-l întețească, fiindcă Scrooge ținea lada cu cărbuni în încăperea lui; și ori de câte ori funcționarul intra cu lopățica, stăpânul îi prevestea că aveau să fie nevoiți să se despartă. Drept care funcționarul își puse fularul alb și încercă să se încălzească la lumânare; strădanie în care, nefiind un om cu prea multă imaginație, nu izbuti.

„Crăciun fericit, unchiule! Dumnezeu să te aibă în pază!” strigă un glas voios. Era glasul nepotului lui Scrooge, care venise atât de iute lângă el, încât abia atunci îi băgă de seamă sosirea.

„Bah!” spuse Scrooge. „Prostii!”

Atât de tare se încălzise nepotul acesta al lui Scrooge, mergând cu pas grăbit prin ceață și ger, încât strălucea tot; avea chipul rumen și frumos, ochii îi scânteiau, iar răsuflarea i se prefăcea mereu în abur.

„Crăciunul, o prostie, unchiule!” spuse nepotul lui Scrooge. „Doar nu vorbești serios?”

„Ba da”, spuse Scrooge. „Crăciun fericit! Ce drept ai tu să fii fericit? Ce motiv ai tu să fii fericit? Ești destul de sărac.”

„Atunci, ia spune”, îi răspunse nepotul voios. „Ce drept ai tu să fii posomorât? Ce motiv ai tu să fii ursuz? Ești destul de bogat.”

Negăsind pe loc un răspuns mai bun, Scrooge spuse iar: „Bah!”, după care adăugă: „Prostii!”

„Nu te supăra, unchiule!” spuse nepotul.

„Cum altfel să fiu”, răspunse unchiul, „când trăiesc într-o asemenea lume de proști? Crăciun fericit! La naiba cu Crăciunul fericit! Ce înseamnă pentru tine vremea Crăciunului, dacă nu vremea când ai de plătit socoteli și n-ai bani; vremea când te pomenești cu un an mai bătrân și nici măcar cu un ceas mai bogat; vremea când îți închei registrele și vezi că, de-a lungul a douăsprezece luni încheiate, fiecare însemnare din ele e curat în paguba ta? Dacă ar fi după mine”, spuse Scrooge indignat, „orice idiot care umblă cu «Crăciun fericit» pe buze ar trebui fiert laolaltă cu propria budincă și îngropat cu un țăruș de ilex înfipt în inimă. Așa ar trebui!”

„Unchiule!” îl imploră nepotul.

„Nepoate!” îi răspunse unchiul aspru. „Ține Crăciunul în felul tău și lasă-mă să-l țin în al meu.”

„Să-l ții!” repetă nepotul lui Scrooge. „Dar tu nu-l ții.”

„Atunci lasă-mă să nu-mi bat capul cu el”, spuse Scrooge. „Să-ți fie de mult folos! Că mult folos ți-o fi adus până acum!”

„Sunt multe lucruri care mi-ar fi putut face bine fără să-mi aducă vreun câștig, îndrăznesc să spun”, răspunse nepotul; „printre ele și Crăciunul. Dar știu sigur că întotdeauna, când s-a întors vremea Crăciunului – lăsând la o parte venerația cuvenită numelui și obârșiei ei sfinte, dacă vreun lucru ce ține de ea poate fi despărțit de acestea –, am socotit-o o vreme bună; o vreme a bunătății, a iertării, a milosteniei și a bucuriei; singura vreme pe care o știu, din tot lungul calendar al anului, când bărbații și femeile par, de parcă s-ar fi înțeles, să-și deschidă de bunăvoie inimile zăvorâte și să-i privească pe cei de pe o treaptă mai joasă ca pe niște adevărați tovarăși de drum spre mormânt, nu ca pe un alt neam de făpturi, pornite în alte călătorii. Și de aceea, unchiule, deși nu mi-a pus niciodată în buzunar niciun bănuț de aur sau de argint, cred că mi-a făcut bine și că îmi va face bine; și spun: Dumnezeu să binecuvânteze Crăciunul!”

Funcționarul din bazin aplaudă fără voie. Dându-și îndată seama de necuviință, scormoni în foc și stinse pentru totdeauna ultima scânteie firavă.

„Să mai aud eu un sunet de la tine”, spuse Scrooge, „și ai să-ți ții Crăciunul pierzându-ți slujba! Ești un orator pe cinste, domnule”, adăugă el, întorcându-se spre nepot. „Mă mir că nu intri în Parlament.”

„Nu te mânia, unchiule. Hai! Vino mâine să iei masa cu noi.”

Scrooge spuse că mai bine l-ar vedea dus la... Da, da, chiar așa spuse. Rosti expresia întreagă și spuse că mai bine l-ar vedea mai întâi ajuns acolo.

„Dar de ce?” strigă nepotul lui Scrooge. „De ce?”

„De ce te-ai însurat?” întrebă Scrooge.

„Fiindcă m-am îndrăgostit.”

„Fiindcă te-ai îndrăgostit!” mârâi Scrooge, de parcă acesta ar fi fost singurul lucru din lume mai caraghios decât un Crăciun fericit. „Bună ziua!”

„Bine, unchiule, dar nici înainte nu veneai să mă vezi. De ce faci din asta un motiv să nu vii acum?”

„Bună ziua”, spuse Scrooge.

„Nu vreau nimic de la tine; nu-ți cer nimic; de ce nu putem fi prieteni?”

„Bună ziua!” spuse Scrooge.

„Îmi pare rău din toată inima că te găsesc atât de neînduplecat. Eu, unul, nu m-am certat niciodată cu tine. Dar am făcut încercarea în cinstea Crăciunului și am să-mi păstrez voia bună de Crăciun până la capăt. Așadar, Crăciun fericit, unchiule!”

„Bună ziua”, spuse Scrooge.

„Și un an nou fericit!”

„Bună ziua!” spuse Scrooge.

Cu toate acestea, nepotul său ieși din încăpere fără o vorbă mânioasă. Se opri la ușa de afară ca să-i facă urările de sărbători funcționarului, care, oricât era de înfrigurat, avea mai multă căldură decât Scrooge, fiindcă îi răspunse din toată inima.

„Încă unul”, mormăi Scrooge, care-l auzise, „funcționarul meu, cu cincisprezece șilingi pe săptămână, cu nevastă și copii, vorbește de un Crăciun fericit. Am să mă retrag la Bedlam.”

Nebunul acesta, lăsându-l să iasă pe nepotul lui Scrooge, îi lăsase pe alți doi oameni să intre. Erau doi domni corpolenți, plăcuți la vedere, care stăteau acum cu pălăriile scoase în biroul lui Scrooge. Aveau registre și hârtii în mâini și se înclinară înaintea lui.

„Firma Scrooge și Marley, dacă nu mă înșel”, spuse unul dintre domni, uitându-se pe listă. „Am plăcerea să vorbesc cu domnul Scrooge sau cu domnul Marley?”

„Domnul Marley e mort de șapte ani”, răspunse Scrooge. „A murit acum șapte ani, chiar în noaptea aceasta.”

„Nu ne îndoim că dărnicia domnului Marley este bine reprezentată de asociatul rămas în viață”, spuse domnul, înmânându-i scrisorile de acreditare.

Cu siguranță că era; căci fuseseră două suflete înrudite. La cuvântul rău prevestitor „dărnicie”, Scrooge se încruntă, clătină din cap și înapoie scrisorile de acreditare.

„În această vreme de sărbătoare, domnule Scrooge”, spuse domnul, luând o peniță, „se cuvine mai mult decât de obicei să ne îngrijim măcar într-o mică măsură de săracii și nevoiașii care suferă atât de mult acum. Multor mii de oameni le lipsesc cele mai trebuincioase lucruri; sute de mii n-au parte nici de cele mai obișnuite înlesniri ale traiului, domnule.”

„Nu există închisori?” întrebă Scrooge.

„Închisori sunt destule”, spuse domnul, punând iar penița jos.

„Și azilurile de săraci ale uniunilor de parohii?” întrebă Scrooge. „Mai funcționează?”

„Funcționează. Totuși”, răspunse domnul, „aș vrea să pot spune că nu.”

„Munca silnică la roată și Legea săracilor sunt, așadar, în plină vigoare?” spuse Scrooge.

„Amândouă au foarte mult de lucru, domnule.”

„O! Din ce-ați spus la început, mă temeam că se întâmplase ceva care să le oprească din mersul lor folositor”, spuse Scrooge. „Mă bucur foarte mult să aud asta.”

„Socotind că ele nu prea aduc mulțimii alinare creștinească, nici sufletească, nici trupească”, răspunse domnul, „câțiva dintre noi ne străduim să strângem un fond din care să le cumpărăm săracilor ceva carne, băutură și cele necesare ca să se încălzească. Alegem vremea aceasta fiindcă acum, mai mult decât oricând, Sărăcia se simte dureros, iar Belșugul se veselește. Cu cât să vă trec pe listă?”

„Cu nimic!” răspunse Scrooge.

„Doriți să rămâneți anonim?”

„Doresc să fiu lăsat în pace”, spuse Scrooge. „Fiindcă mă întrebați ce doresc, domnilor, acesta e răspunsul meu. Eu însumi nu petrec de Crăciun și nu-mi pot îngădui să-i fac să petreacă pe niște trântori. Contribui la întreținerea așezămintelor pe care le-am pomenit – și costă destul –, iar cei care o duc prost trebuie să se ducă acolo.”

„Mulți nu se pot duce acolo; și mulți ar prefera să moară.”

„Dacă preferă să moară”, spuse Scrooge, „ar face mai bine să moară și să reducă surplusul de populație. De altfel – mă iertați –, eu nu știu nimic despre asta.”

„Dar ați putea să știți”, observă domnul.

„Nu e treaba mea”, răspunse Scrooge. „Ajunge ca omul să-și cunoască propriile treburi și să nu se amestece în ale altora. Ale mele mă țin ocupat tot timpul. Bună ziua, domnilor!”

Văzând limpede că ar fi fost zadarnic să mai stăruie, domnii se retraseră. Scrooge își reluă lucrul cu o părere mai bună despre sine și mai pus pe glume decât îi era obiceiul.

Între timp, ceața și întunericul se îndesiseră într-atât, încât oamenii alergau de colo-colo cu făclii aprinse, oferindu-se să meargă înaintea cailor înhămați la trăsuri și să le arate drumul. Vechiul turn al unei biserici, al cărui clopot bătrân, cu glas răgușit, îl pândea mereu pe Scrooge cu viclenie printr-o fereastră gotică din zid, nu se mai vedea și bătea orele și sferturile în nori, lăsând în urmă vibrații tremurătoare, de parcă i-ar fi clănțănit dinții acolo sus, în capul lui înghețat. Frigul se întețise. Pe strada mare, la colțul curții, niște muncitori reparau țevile de gaz și aprinseseră un foc mare într-un coș de fier, în jurul căruia se strânseseră câțiva bărbați și băieți zdrențăroși: își încălzeau mâinile și clipeau încântați în fața flăcărilor. Hidrantul rămăsese singur, iar apa care se revărsa din el îngheță dintr-odată și se prefăcu în gheață mizantropă. Lumina prăvăliilor, unde crenguțele și bobițele de ilex trosneau în căldura lămpilor din vitrine, înroșea chipurile palide ale trecătorilor. Negoțul negustorilor de păsări și al băcanilor devenise o glumă splendidă: o priveliște măreață, despre care aproape că nu-ți venea să crezi că ar putea avea vreo legătură cu niște lucruri atât de searbede precum târguiala și vânzarea. Lordul-primar, din fortăreața impunătorului Mansion House, le dădea porunci celor cincizeci de bucătari și majordomi ai săi să țină Crăciunul așa cum se cuvenea în casa unui lord-primar; și până și micul croitor, pe care îl amendase lunea trecută cu cinci șilingi fiindcă umbla beat și însetat de sânge pe străzi, amesteca în mansarda lui budinca pentru a doua zi, în vreme ce nevasta sa slabă și pruncul ieșiseră să cumpere carne de vită.

Ceață și mai deasă, frig și mai mare! Un frig pătrunzător, iscoditor, mușcător. Dacă bunul sfânt Dunstan ar fi ciupit nasul Spiritului Rău cu un strop de vreme ca aceea, în loc să-și folosească armele obișnuite, atunci chiar că l-ar fi făcut să urle din toți rărunchii. Stăpânul unui năsuc subțirel de copil, ros și molfăit de frigul flămând cum rod câinii oasele, se aplecă la gaura cheii de la ușa lui Scrooge, ca să-l desfete cu un colind de Crăciun; dar, de la primele sunete:

„Dumnezeu să vă binecuvânteze, domn voios,

Nimic să nu vă întristeze!”

Scrooge înșfăcă rigla cu atâta hotărâre, încât cântărețul fugi îngrozit, lăsând gaura cheii în seama ceții și a gerului, care se potriveau mult mai bine cu stăpânul casei.

În cele din urmă veni și ora închiderii biroului comercial. Fără nicio tragere de inimă, Scrooge coborî de pe scaunul înalt și recunoscu astfel, fără o vorbă, în fața funcționarului care aștepta în bazin, că venise vremea; acesta își stinse numaidecât lumânarea și își puse pălăria.

„O să vrei toată ziua de mâine liberă, presupun?” spuse Scrooge.

„Dacă nu vă încurcă, domnule.”

„Mă încurcă”, spuse Scrooge, „și nu e drept. Dacă ți-aș opri pentru asta o jumătate de coroană, te-ai socoti nedreptățit, sunt sigur?”

Funcționarul zâmbi slab.

„Și totuși”, spuse Scrooge, „nu ți se pare că eu sunt nedreptățit când plătesc o zi de leafă fără să se muncească.”

Funcționarul observă că era doar o dată pe an.

„O scuză proastă ca să-i golești omului buzunarul în fiecare douăzeci și cinci decembrie!” spuse Scrooge, încheindu-și paltonul până sub bărbie. „Dar presupun că trebuie să-ți dau ziua întreagă. Să vii cu atât mai devreme în dimineața următoare.”

Funcționarul făgădui că așa va face, iar Scrooge ieși mârâind. Biroul fu închis cât ai clipi, iar funcționarul, cu capetele lungi ale fularului alb atârnându-i până sub brâu – căci nu se putea lăuda cu un palton –, se dădu de douăzeci de ori pe un lunecuș de pe Cornhill, în urma unui șir de băieți, în cinstea Ajunului Crăciunului, apoi alergă acasă, în Camden Town, cât îl țineau picioarele, ca să se joace de-a baba-oarba.

Scrooge își luă cina mohorâtă în obișnuita lui cârciumă mohorâtă; după ce citi toate ziarele și își petrecu restul serii cu carnetul bancar, porni spre casă, la culcare. Locuia în odăile care îi aparținuseră cândva asociatului său răposat. Era un șir de încăperi întunecoase, într-o clădire masivă și încruntată, aflată în fundul unei curți, unde își avea atât de puțin rostul, încât aproape că nu te puteai împiedica să-ți închipui că alergase acolo pe când era o casă tânără, jucându-se de-a v-ați ascunselea cu alte case, și uitase drumul înapoi. Acum era destul de bătrână și destul de tristă; căci nu locuia nimeni în ea în afară de Scrooge, toate celelalte încăperi fiind închiriate ca birouri. Curtea era atât de întunecoasă, încât până și Scrooge, care-i cunoștea fiecare piatră, era nevoit să bâjbâie cu mâinile. Ceața și gerul învăluiau într-atât poarta veche și neagră a casei, încât părea că Geniul Vremii ședea pe prag, cufundat în gânduri triste.

Acum, fapt este că ciocanul de ușă nu avea nimic deosebit, în afară de mărimea lui. Tot fapt este că Scrooge îl văzuse, seară de seară și dimineață de dimineață, de când locuia acolo; de asemenea, Scrooge se număra printre oamenii cel mai puțin înzestrați cu ceea ce se cheamă fantezie din tot City-ul Londrei, punând aici la socoteală – și asta e o vorbă îndrăzneață – chiar și municipalitatea, consilierii și breslașii. Să se țină seama și de faptul că Scrooge nu se mai gândise deloc la Marley de când îl pomenise ultima oară, în după-amiaza aceea, pe asociatul mort de șapte ani. Și acum să-mi explice cineva, dacă poate, cum s-a întâmplat ca Scrooge, cu cheia în broasca ușii, să vadă în locul ciocanului de ușă, fără ca acesta să treacă prin vreo prefacere treptată – nu un ciocan de ușă, ci chipul lui Marley.

Chipul lui Marley. Nu era învăluit într-o umbră de nepătruns, precum celelalte lucruri din curte, ci răspândea o lumină sinistră, ca un homar stricat într-o pivniță întunecoasă. Nu era mânios, nici fioros, ci îl privea pe Scrooge așa cum obișnuia să-l privească Marley, cu ochelarii de duh ridicați pe fruntea de duh. Părul i se mișca ciudat, de parcă l-ar fi atins o răsuflare sau un aer fierbinte; și, deși ochii erau larg deschiși, rămâneau cu totul nemișcați. Asta, împreună cu paloarea lui vânătă, făcea chipul înfiorător; dar grozăvia aceea părea să-i fie impusă fără voie și fără s-o poată stăpâni, mai degrabă decât să țină de însăși expresia feței.

În timp ce Scrooge privea țintă ciudățenia aceasta, ea se prefăcu iar într-un ciocan de ușă.

Ar fi neadevărat să spunem că nu tresărise sau că nu simțise în sânge o senzație cumplită, pe care n-o mai cunoscuse din pruncie. Dar puse mâna pe cheia căreia îi dăduse drumul, o răsuci cu hotărâre, intră și își aprinse lumânarea.

E drept că se opri, șovăind o clipă, înainte să închidă ușa; și e drept că privi mai întâi cu băgare de seamă în spatele ei, de parcă s-ar fi așteptat întrucâtva la grozăvia de a vedea codița lui Marley ieșind în hol. Dar pe dosul ușii nu se aflau decât șuruburile și piulițele care țineau ciocanul de ușă, așa că spuse: „Aș, aș!” și o trânti.

Zgomotul răsună prin casă ca un tunet. Fiecare odaie de sus și fiecare butoi din pivnițele negustorului de vinuri de dedesubt păreau să aibă propriul șir de ecouri. Scrooge nu era omul care să se sperie de ecouri. Zăvorî ușa, străbătu holul și urcă scările; încet, de altfel, curățându-și din mers fitilul lumânării.

Puteți vorbi în dodii despre cum ai putea mâna o caleașcă trasă de șase cai pe o scară veche și zdravănă ori printr-o lege nouă și proastă a Parlamentului; eu însă vreau să spun că pe scara aceea ai fi putut urca un dric și l-ai fi putut așeza de-a curmezișul, cu bara hamurilor spre zid și cu ușa spre balustradă, și încă fără nicio greutate. Era loc din belșug pentru așa ceva și mai rămânea; poate că de aceea lui Scrooge i se păru că vede un dric înaintând singur prin întuneric, înaintea lui. Nici șase felinare cu gaz de pe stradă n-ar fi luminat prea bine intrarea, așa că vă puteți închipui cât de întuneric era la lumina lumânării de seu a lui Scrooge.

Scrooge urcă fără să-i pese câtuși de puțin. Întunericul e ieftin, iar lui Scrooge îi plăcea. Dar, înainte să-și închidă ușa grea, trecu prin odăi ca să vadă dacă totul era în ordine. Amintirea chipului îi stăruia în minte doar atât cât să-l îndemne s-o facă.

Odaia de zi, dormitorul, odaia cu vechituri. Toate la locul lor. Nimeni sub masă, nimeni sub canapea; un foc mic în vatră; lingura și castronul pregătite; crăticioara cu terci – pe Scrooge îl prinsese guturaiul – pe plita căminului. Nimeni sub pat; nimeni în dulap; nimeni în halatul de casă, care atârna de perete într-o atitudine suspectă. Odaia cu vechituri, ca de obicei. Un paravan vechi de șemineu, pantofi vechi, două coșuri de pește, un suport de lighean cu trei picioare și un vătrai.

Pe deplin mulțumit, închise ușa și se încuie; răsuci cheia de două ori, ceea ce nu-i stătea în obicei. Astfel pus la adăpost de surprize, își scoase cravata, își puse halatul de casă, papucii și scufia de noapte, apoi se așeză în fața focului ca să-și mănânce terciul.

Era într-adevăr un foc foarte slab; o nimica toată într-o noapte atât de geroasă. Trebui să se așeze chiar lângă el și să stea aplecat deasupra lui înainte de a putea scoate măcar o urmă de căldură dintr-o asemenea mână de combustibil. Căminul era vechi, zidit cu multă vreme în urmă de vreun negustor olandez și îmbrăcat de jur împrejur în plăcuțe olandeze ciudate, cu scene din Scriptură. Erau acolo Caini și Abeli, fiice de faraon, regine din Saba, soli îngerești coborând prin văzduh pe nori ca niște saltele de puf, Avraami, Belșațari, apostoli ieșind în larg în sosiere pentru unt, sute de chipuri care să-i abată gândurile; și totuși chipul acela al lui Marley, mort de șapte ani, venea ca toiagul Profetului din vechime și le înghițea pe toate. Dacă fiecare plăcuță netedă ar fi fost la început goală și ar fi avut puterea să plăsmuiască pe suprafața ei o imagine din frânturile răzlețe ale gândurilor lui, pe fiecare ar fi apărut câte o copie a capului bătrânului Marley.

„Prostii!” spuse Scrooge și porni prin odaie.

După câteva ture, se așeză din nou. Când își lăsă capul pe speteaza fotoliului, privirea îi căzu întâmplător pe un clopoțel, un clopoțel nefolosit, care atârna în odaie și care, pentru un rost acum uitat, era legat de o încăpere de la ultimul etaj al clădirii. Cu mare uimire și cu o spaimă ciudată, de neînțeles, îl văzu cum începe să se legene sub ochii lui. La început se mișca atât de ușor, încât abia scotea un sunet; curând însă începu să sune tare, și la fel făcură toți clopoțeii din casă.

Poate că asta dură o jumătate de minut sau un minut, dar lui i se păru un ceas. Clopoțeii amuțiră așa cum începuseră, toți deodată. Le urmă un zăngănit venit de undeva de jos, din adânc, ca și cum cineva ar fi târât un lanț greu peste butoaiele din pivnița negustorului de vinuri. Atunci Scrooge își aminti că auzise spunându-se despre duhurile din casele bântuite că târau lanțuri după ele.

Ușa pivniței se deschise cu un bubuit, apoi auzi zgomotul mult mai puternic la caturile de jos; apoi urcând scările; apoi venind de-a dreptul spre ușa lui.

„Tot prostii sunt!” spuse Scrooge. „N-am să cred.”

Totuși, se schimbă la față când, fără să se oprească, arătarea trecu prin ușa grea și intră în odaie chiar sub ochii lui. La intrarea ei, flacăra muribundă sări în sus, de parcă ar fi strigat: „Îl cunosc! Duhul lui Marley!”, apoi se lăsă iar în jos.

Același chip: întocmai același. Marley, cu codița lui, cu obișnuita vestă, cu pantalonii strâmți și cizmele; ciucurii acestora erau zburliți, la fel ca și codița, poalele hainei și părul de pe cap. Lanțul pe care-l târa era prins în jurul mijlocului. Era lung și se încolăcea în jurul lui ca o coadă; era alcătuit – căci Scrooge îl cercetă cu luare-aminte – din casete de bani, chei, lacăte, registre contabile, acte de proprietate și pungi grele, toate făurite din oțel. Trupul îi era străveziu, așa încât Scrooge, privindu-l și uitându-se prin vestă, putea vedea cei doi nasturi din spatele hainei.

Scrooge auzise adesea spunându-se că Marley n-avea inimă, dar până atunci nu crezuse niciodată.

Nu, și nici acum nu credea. Deși privea prin nălucă de la un capăt la altul și o vedea stând înaintea lui; deși simțea înrâurirea înghețată a ochilor ei reci ca moartea și deslușea până și țesătura basmalei împăturite și legate în jurul capului și pe sub bărbie, legătură pe care n-o băgase de seamă până atunci, tot nu credea și se lupta cu propriile simțuri.

„Ei bine!” spuse Scrooge, la fel de tăios și rece ca întotdeauna. „Ce vrei de la mine?”

„Multe!” – Glasul lui Marley; nu încăpea îndoială.

„Cine ești?”

„Întreabă-mă cine am fost.”

„Atunci cine ai fost?” spuse Scrooge, ridicând glasul. „Ești tare scrupulos pentru o umbră.” Vruse să spună „până la cea mai mică nuanță”, dar înlocui expresia cu aceasta, mai potrivită.

„În viață am fost asociatul tău, Jacob Marley.”

„Poți... poți să stai jos?” întrebă Scrooge, uitându-se la el cu îndoială.

„Pot.”

„Atunci stai jos.”

Scrooge pusese întrebarea fiindcă nu știa dacă un duh atât de străveziu era în stare să se așeze pe un scaun; și simțea că, dacă lucrul acesta era cu neputință, s-ar fi putut să fie nevoie de o explicație stânjenitoare. Dar Duhul se așeză de cealaltă parte a căminului, de parcă ar fi fost pe deplin obișnuit cu asta.

„Nu crezi în mine”, observă Duhul.

„Nu cred”, spuse Scrooge.

„Ce dovadă a existenței mele ai mai vrea, în afara propriilor simțuri?”

„Nu știu”, spuse Scrooge.

„De ce te îndoiești de simțurile tale?”

„Fiindcă”, spuse Scrooge, „le tulbură orice fleac. O ușoară supărare a stomacului le face să te înșele. Poți fi o bucățică de carne de vită nedigerată, un strop de muștar, o fărâmă de brânză, o bucățică de cartof nefiert. Orice-ai fi, vii mai degrabă din tocăniță decât din gropniță!”

Scrooge nu prea avea obiceiul să facă glume, și nici atunci nu se simțea în sinea lui câtuși de puțin pus pe șotii. Adevărul este că încerca să spună vorbe de duh ca să-și abată singur atenția și să-și țină spaima în frâu; căci glasul spectrului îi tulbura până și măduva oaselor.

Scrooge simțea că, dacă ar fi stat fie și o clipă în tăcere, cu ochii ațintiți în ochii aceia nemișcați și sticloși, ar fi fost vai de el. Mai era ceva cumplit în faptul că spectrul avea propria lui atmosferă infernală. Scrooge n-o putea simți, dar era limpede că așa stăteau lucrurile; căci, deși Duhul ședea cu totul nemișcat, părul, poalele hainei și ciucurii i se mișcau mereu, ca în aburul fierbinte al unui cuptor.

„Vezi scobitoarea asta?” spuse Scrooge, revenind iute la atac din pricina tocmai arătată și dorind, fie și numai pentru o secundă, să abată de la sine privirea împietrită a arătării.

„O văd”, răspunse Duhul.

„Nu te uiți la ea”, spuse Scrooge.

„Dar o văd”, spuse Duhul, „chiar și așa.”

„Ei bine!” răspunse Scrooge. „N-am decât s-o înghit și-am să fiu hărțuit tot restul zilelor mele de o legiune de spiriduși, toți plăsmuiți de mine. Prostii, îți spun: prostii!”

La auzul acestor vorbe, spiritul scoase un țipăt înfricoșător și își scutură lanțul cu un zgomot atât de sinistru și de cumplit, încât Scrooge se agăță de fotoliu ca să nu cadă leșinat. Dar cu cât mai mare îi fu groaza când năluca își scoase legătura din jurul capului, de parcă i-ar fi fost prea cald cu ea înăuntru, și falca de jos îi căzu pe piept!

Scrooge căzu în genunchi și își împreună mâinile înaintea feței.

„Îndurare!” spuse el. „Arătare înfricoșătoare, de ce mă chinuiești?”

„Om cu gândul la cele lumești!” răspunse Duhul. „Crezi în mine sau nu?”

„Cred”, spuse Scrooge. „N-am încotro. Dar de ce umblă spiritele pe pământ și de ce vin la mine?”

„Fiecărui om i se cere”, răspunse Duhul, „ca spiritul din el să iasă în lume, printre semenii săi, și să cutreiere în lung și-n lat; iar dacă spiritul acela nu iese în lume în timpul vieții, este osândit s-o facă după moarte. Îi este sortit să rătăcească prin lume – o, vai mie! – și să vadă lucruri la care nu poate lua parte, deși ar fi putut să se bucure de ele pe pământ și să le prefacă în fericire!”

Spectrul scoase din nou un țipăt, își scutură lanțul și își frânse mâinile de umbră.

„Ești înlănțuit”, spuse Scrooge, tremurând. „Spune-mi de ce?”

„Port lanțul pe care mi l-am făurit în viață”, răspunse Duhul. „L-am făcut verigă cu verigă și iard după iard; mi l-am încins de bunăvoie și de bunăvoie l-am purtat. Îți este ție străină alcătuirea lui?”

Scrooge tremura din ce în ce mai tare.

„Sau ai vrea să afli”, urmă Duhul, „cât cântărește și cât e de lung lanțul zdravăn pe care-l porți și tu, încolăcit în jurul trupului? Acum șapte ajunuri de Crăciun era întocmai la fel de greu și de lung ca acesta. De atunci ai tot lucrat la el. E un lanț nespus de greu!”

Scrooge se uită în jur, pe podea, așteptându-se să se vadă înconjurat de vreo cincizeci sau șaizeci de stânjeni marini de odgon de fier; dar nu văzu nimic.

„Jacob!” spuse el rugător. „Bătrâne Jacob Marley, mai spune-mi! Spune-mi o vorbă de mângâiere, Jacob!”

„N-am nicio mângâiere de dat”, răspunse Duhul. „Ea vine din alte tărâmuri, Ebenezer Scrooge, și este adusă de alți slujitori, altor feluri de oameni. Nu-ți pot spune nici ceea ce aș vrea. Foarte puțin mi se mai îngăduie. Nu mă pot odihni, nu mă pot opri, nu pot zăbovi nicăieri. Spiritul meu n-a ieșit niciodată din biroul nostru comercial – ia bine aminte –, în viață spiritul meu n-a cutreierat niciodată dincolo de hotarele înguste ale vizuinii noastre de schimbat bani; și mă așteaptă călătorii istovitoare!”

Scrooge avea obiceiul, ori de câte ori cădea pe gânduri, să-și vâre mâinile în buzunarele pantalonilor. Cumpănind la cele spuse de Duh, făcu și acum la fel, dar fără să ridice ochii ori să se scoale din genunchi.

„Trebuie să fi mers foarte încet, Jacob”, observă Scrooge pe un ton practic, deși cu smerenie și respect.

„Încet!” repetă Duhul.

„Mort de șapte ani”, cugetă Scrooge. „Și ai călătorit tot timpul?”

„Tot timpul”, spuse Duhul. „Fără odihnă, fără pace. Chinul neîncetat al remușcării.”

„Călătorești repede?” spuse Scrooge.

„Pe aripile vântului”, răspunse Duhul.

„Ai fi putut străbate mult pământ în șapte ani”, spuse Scrooge.

La auzul acestor vorbe, Duhul scoase încă un țipăt și își zăngăni lanțul atât de îngrozitor în liniștea moartă a nopții, încât cartierul ar fi avut tot dreptul să-l dea în judecată pentru tulburarea liniștii.

„O! Rob, legat și încătușat de două ori”, strigă năluca, „să nu știi că veacuri de muncă neîncetată a făpturilor nemuritoare pentru acest pământ trebuie să se scurgă în veșnicie până să se înfăptuiască tot binele de care ar putea avea parte! Să nu știi că orice spirit creștin care lucrează cu bunătate în micul său cerc, oricare ar fi acela, își va găsi viața de muritor prea scurtă pentru uriașa sa putere de a fi de folos! Să nu știi că, oricât te-ai căi, nu poți răscumpăra prilejurile unei vieți de care nu te-ai folosit cum se cuvenea! Și totuși așa am fost eu! O, așa am fost eu!”

„Dar ai fost întotdeauna un om de afaceri priceput, Jacob”, îngăimă Scrooge, care începea acum să se gândească la sine auzind toate acestea.

„Afaceri!” strigă Duhul, frângându-și iar mâinile. „Omenirea era treaba mea. Binele tuturor era treaba mea; milostenia, mila, îngăduința și bunăvoința, toate erau treaba mea. Tranzacțiile negoțului meu nu erau decât o picătură de apă în oceanul atotcuprinzător al treburilor mele!”

Își ridică lanțul cu brațul întins, de parcă el ar fi fost pricina întregii sale dureri zadarnice, apoi îl trânti din nou cu greutate la pământ.

„În vremea aceasta din rotirea anului”, spuse spectrul, „sufăr cel mai mult. De ce umblam prin mulțimile de semeni cu ochii în pământ și nu-i ridicam niciodată spre steaua binecuvântată care i-a călăuzit pe magi la un sălaș sărac? Oare nu erau case sărace spre care lumina ei să mă fi călăuzit și pe mine?”

Scrooge era foarte tulburat auzind spectrul vorbind astfel și începu să tremure cumplit.

„Ascultă-mă!” strigă Duhul. „Timpul meu aproape a trecut.”

„Am să te ascult”, spuse Scrooge. „Dar nu fi aspru cu mine! Nu vorbi înflorit, Jacob! Te rog!”

„Cum se face că mă arăt înaintea ta într-o înfățișare pe care o poți vedea nu-mi este îngăduit să-ți spun. Am șezut nevăzut lângă tine zile și zile la rând.”

Nu era un gând plăcut. Scrooge se înfioră și își șterse sudoarea de pe frunte.

„Asta nu e o parte ușoară a ispășirii mele”, urmă Duhul. „Sunt aici în noaptea aceasta ca să te înștiințez că mai ai o șansă și o speranță să scapi de soarta mea. O șansă și o speranță pe care ți le-am dobândit eu, Ebenezer.”

„Întotdeauna mi-ai fost un bun prieten”, spuse Scrooge. „Îți mulțumesc!”

„Vei fi bântuit”, reluă Duhul, „de trei spirite.”

Fața lui Scrooge se lungi aproape tot atât de mult ca a Duhului.

„Asta e șansa și speranța de care vorbeai, Jacob?” întrebă el cu glas șovăitor.

„Asta.”

„Eu... eu parcă aș prefera să nu”, spuse Scrooge.

„Fără vizitele lor”, spuse Duhul, „nu poți spera să ocolești calea pe care merg eu. Așteaptă primul spirit mâine, când clopotul bate ora unu.”

„N-aș putea să le primesc pe toate deodată și să scap, Jacob?” sugeră Scrooge.

„Așteaptă-l pe al doilea în noaptea următoare, la aceeași oră. Pe al treilea, în noaptea de după aceea, când ultima bătaie de la miezul nopții va fi încetat să mai vibreze. Pe mine să nu te mai aștepți să mă vezi; și ai grijă, spre binele tău, să ții minte ce s-a petrecut între noi!”

După ce rosti aceste cuvinte, spectrul își luă legătura de pe masă și și-o înfășură în jurul capului ca mai înainte. Scrooge își dădu seama de asta după pocnetul ascuțit al dinților, când legătura îi aduse fălcile laolaltă. Îndrăzni să ridice iar ochii și își văzu vizitatorul supranatural în picioare, drept în fața lui, cu lanțul petrecut peste braț și încolăcit în jurul lui.

Arătarea se îndepărtă cu spatele de el; cu fiecare pas, fereastra se ridica puțin, astfel încât, atunci când spectrul ajunse la ea, era larg deschisă. Îi făcu semn lui Scrooge să se apropie, iar acesta se supuse. Când se aflau la doi pași unul de altul, Duhul lui Marley ridică mâna, avertizându-l să nu vină mai aproape. Scrooge se opri.

Nu atât din ascultare, cât din uimire și spaimă; căci, la ridicarea mâinii, deslușise în văzduh niște zgomote nedeslușite; sunete fără șir de jale și părere de rău; vaiete nespus de triste, pline de învinuiri împotriva celor care le scoteau. După ce ascultă o clipă, spectrul își uni glasul cu acel bocet și pluti afară, în noaptea rece și întunecată.

Scrooge veni la fereastră, mistuit de curiozitate. Privi afară.

Văzduhul era plin de năluci care rătăceau încoace și încolo într-o goană fără odihnă, gemând în trecere. Fiecare purta lanțuri precum Duhul lui Marley; câteva – poate că erau guverne vinovate – erau legate laolaltă; niciuna nu era liberă. Pe multe Scrooge le cunoscuse personal în timpul vieții. Cunoscuse îndeaproape un duh bătrân, cu vestă albă și cu un seif uriaș de fier prins de gleznă, care plângea jalnic fiindcă nu putea ajuta o femeie sărmană cu un prunc, pe care o vedea jos, pe un prag. Era limpede că chinul tuturor stătea în dorința de a se amesteca, spre bine, în treburile oamenilor, după ce pierduseră pentru totdeauna puterea de a o face.

Nu-și putu da seama dacă făpturile acelea se destrămaseră în ceață sau ceața le învăluise. Dar dispărură odată cu glasurile lor de spirite; și noaptea redeveni așa cum fusese când venise el acasă.

Scrooge închise fereastra și cercetă ușa prin care intrase Duhul. Cheia era răsucită de două ori, așa cum o răsucise cu mâinile lui, iar zăvoarele erau neatinse. Încercă să spună „Prostii!”, dar se opri la prima silabă. Și cum, fie din pricina emoțiilor prin care trecuse, fie din pricina oboselii de peste zi, fie din pricina frânturii de lume nevăzută care i se dezvăluise, fie din pricina vorbelor plicticoase ale Duhului, fie din pricina orei târzii, avea mare nevoie de odihnă, se duse drept la pat, fără să se dezbrace, și adormi pe loc.

---