Alice în Țara Mi­nu­ni­lor

Lewis Carroll

Capitolul 1: În vizuina Iepurelui

Alice începea să se plictisească grozav stând lângă sora ei pe mal, fără să aibă nimic de făcut: o dată sau de două ori aruncase o privire în cartea pe care o citea sora ei, dar în ea nu erau nici poze, nici conversații. „Și la ce folosește o carte”, se gândi Alice, „fără poze sau conversații?”

Așa că se întreba în sinea ei (atât cât putea, fiindcă, de căldură, îi era tare somn și i se îngreunase mintea) dacă plăcerea de a face un șirag de margarete merita osteneala de a se ridica și a le culege, când deodată un Iepure Alb cu ochi roz trecu în fugă chiar pe lângă ea.

Nu era nimic foarte neobișnuit în asta; nici lui Alice nu i se păru cine știe ce ciudățenie să-l audă pe Iepure spunându-și: „Vai de mine! Vai de mine! O să întârzii!” (când se gândi mai târziu la întâmplare, își dădu seama că ar fi trebuit să se mire, dar atunci totul i se păruse cât se poate de firesc); însă când Iepurele scoase de-a binelea un ceas din buzunarul vestei, se uită la el și apoi porni mai departe în grabă, Alice sări în picioare, căci îi fulgeră prin minte că nu mai văzuse niciodată un iepure cu buzunar la vestă ori cu un ceas pe care să-l scoată din el și, arzând de curiozitate, alergă după el peste câmp; din fericire, ajunse tocmai la timp ca să-l vadă dispărând într-o vizuină mare de sub gardul viu.

În clipa următoare, Alice coborî după el, fără să se gândească nicio clipă cum avea să mai iasă de acolo.

Vizuina ducea o bucată de drum drept înainte, ca un tunel, apoi cobora brusc, atât de brusc, încât Alice nici nu avu răgaz să se gândească să se oprească înainte de a se pomeni căzând într-un puț foarte adânc.

Ori puțul era foarte adânc, ori ea cădea foarte încet, fiindcă, tot coborând, avea timp din belșug să se uite în jur și să se întrebe ce avea să se întâmple mai departe. Mai întâi încercă să privească în jos și să deslușească unde avea să ajungă, dar era prea întuneric ca să vadă ceva; apoi se uită la pereții puțului și băgă de seamă că erau plini de dulapuri și rafturi de cărți; din loc în loc văzu hărți și tablouri agățate în cuie. Luă un borcan de pe unul dintre rafturile pe lângă care trecea; pe etichetă scria „Marmeladă de portocale”, dar, spre marea ei dezamăgire, era gol: nu voia să-i dea drumul, de teamă să nu omoare pe cineva, așa că izbuti să-l pună într-unul dintre dulapuri în timp ce cădea prin dreptul lui.

„Ei bine!” se gândi Alice. „După o asemenea cădere, o rostogolire pe scări n-o să mi se mai pară mare lucru! Cât de curajoasă or să mă creadă toți cei de acasă! Păi, n-aș zice nimic nici dacă aș cădea de pe acoperișul casei!” (Ceea ce, foarte probabil, era adevărat.)

În jos, în jos, în jos. N-avea să se mai sfârșească niciodată căderea asta! „Oare câte mile am căzut până acum?” spuse cu glas tare. „Trebuie să fi ajuns pe undeva pe lângă centrul Pământului. Să vedem: ar fi la patru mii de mile adâncime, cred –” (fiindcă, vedeți voi, Alice învățase mai multe lucruri de felul acesta la lecțiile din sala de clasă și, deși nu era un prilej foarte bun să-și arate cunoștințele, de vreme ce n-avea cine s-o asculte, tot era un exercițiu bun să le repete) „– da, cam asta e distanța – dar oare la ce Latitudine sau Longitudine am ajuns?” (Alice habar n-avea ce era Latitudinea și nici Longitudinea, dar i se păreau niște cuvinte frumoase, care sunau tare impunător.)

După puțin timp începu din nou. „Oare o să trec în cădere prin tot Pământul! Ce nostim o să fie să ies printre oamenii care umblă cu capul în jos! Antipatiile, cred –” (de data asta era chiar bucuroasă că nu era nimeni s-o asculte, fiindcă nu i se părea deloc cuvântul potrivit) „– dar o să trebuiască să-i întreb cum se numește țara, știi. Vă rog, doamnă, aici e Noua Zeelandă sau Australia?” (Și încercă să facă o reverență în timp ce vorbea – închipuiți-vă să faceți o reverență în cădere prin aer! Credeți c-ați fi în stare?) „Și ce fetiță neștiutoare o să mă creadă dacă întreb! Nu, nu se poate să întreb: poate o să văd scris pe undeva.”

În jos, în jos, în jos. N-avea altceva de făcut, așa că Alice începu curând să vorbească din nou. „Ce dor o să-i fie lui Dinah de mine la noapte, îmi închipui!” (Dinah era pisica.) „Sper că n-or să uite de farfurioara ei cu lapte la ora ceaiului. Dinah, draga mea! Ce-aș vrea să fii aici, jos, cu mine! În aer nu sunt șoareci, mă tem, dar ai putea prinde un liliac, și ăsta seamănă foarte bine cu un șoarece, știi. Dar oare pisicile mănâncă lilieci?” Și aici pe Alice începu s-o cam ia somnul și își tot spunea ca prin vis: „Mănâncă pisicile lilieci? Mănâncă pisicile lilieci?” și câteodată: „Mănâncă liliecii pisici?”, fiindcă, vedeți voi, cum nu putea răspunde la niciuna dintre întrebări, nu prea conta în ce fel o punea. Simțea că ațipește și tocmai începuse să viseze că se plimba cu Dinah de mână și-i spunea cu toată seriozitatea: „Ia spune-mi adevărul, Dinah: ai mâncat vreodată un liliac?”, când deodată, buf! buf! căzu pe o grămadă de vreascuri și frunze uscate, iar căderea se sfârși.

Alice nu pățise nimic și sări numaidecât în picioare: privi în sus, dar deasupra era beznă; în fața ei se deschidea alt coridor lung, iar Iepurele Alb încă se vedea, grăbindu-se prin el. Nu era nicio clipă de pierdut: Alice o luă la fugă ca vântul și ajunse tocmai la timp să-l audă spunând, pe când cotea după un colț: „Vai de urechile și mustățile mele, ce târziu s-a făcut!” Era chiar pe urmele lui când coti și ea, dar Iepurele nu se mai vedea: se afla acum într-o sală lungă și joasă, luminată de un șir de lămpi atârnate de tavan.

De jur împrejurul sălii erau uși, dar toate erau încuiate; și, după ce străbătu sala de la un capăt la altul pe o parte și se întoarse pe cealaltă, încercând fiecare ușă, Alice porni tristă prin mijlocul ei, întrebându-se cum avea să mai iasă vreodată de acolo.

Deodată dădu peste o măsuță cu trei picioare, făcută toată din sticlă masivă; pe ea nu se afla decât o cheie de aur mititică, iar primul gând al lui Alice fu că s-ar putea să fie de la una dintre ușile sălii; dar, vai! ori broaștele erau prea mari, ori cheia prea mică, însă, oricum, nu descuia nicio ușă. Când dădu însă al doilea ocol, zări o perdea joasă pe care n-o băgase de seamă până atunci, iar în spatele ei era o ușiță înaltă de vreo cincisprezece țoli: încercă în broască mica cheie de aur și, spre marea ei încântare, se potrivea!

Alice deschise ușa și văzu că dădea într-un coridor îngust, nu cu mult mai larg decât o gaură de șobolan: se lăsă în genunchi și, privind prin coridor, zări cea mai frumoasă grădină pe care ați văzut-o vreodată. Cât își dorea să iasă din sala aceea întunecoasă și să se plimbe printre straturile acelea de flori viu colorate și fântânile răcoroase, dar nu putea să-și vâre pe ușă nici măcar capul; „și chiar dacă mi-ar încăpea capul”, se gândi biata Alice, „nu mi-ar folosi la mare lucru fără umeri. O, ce-aș vrea să mă pot strânge ca un telescop! Cred c-aș putea, dacă aș ști măcar de unde să încep.” Fiindcă, vedeți voi, în ultima vreme se întâmplaseră atâtea lucruri neobișnuite, încât Alice începuse să creadă că foarte puține lucruri erau cu adevărat imposibile.

Nu părea să aibă vreun rost să mai aștepte lângă ușiță, așa că se întoarse la masă, sperând, fără prea multă convingere, că va găsi pe ea o altă cheie sau măcar o carte cu îndrumări despre cum se strâng oamenii ca telescoapele: de data asta găsi pe ea o sticluță („care sigur nu era aici înainte”, spuse Alice), iar de gâtul sticluței era prinsă o etichetă de hârtie, pe care erau tipărite frumos, cu litere mari, cuvintele „Bea-mă”.

Ușor de zis „Bea-mă”, dar micuța Alice era chibzuită și n-avea de gând să facă asta în pripă. „Nu, mai întâi o să mă uit”, spuse ea, „să văd dacă scrie «otravă» pe ea sau nu”; căci citise mai multe povestioare frumoase despre copii care se arseseră, fuseseră mâncați de fiare sălbatice sau pățiseră alte lucruri neplăcute, toate fiindcă nu voiau să țină minte regulile simple pe care le învățaseră de la prietenii lor: de pildă, că un vătrai înroșit în foc te arde dacă îl ții prea mult în mână; și că, dacă te tai foarte adânc la deget cu un cuțit, de obicei curge sânge; iar ea nu uitase niciodată că, dacă bei mult dintr-o sticlă pe care scrie „otravă”, aproape sigur n-o să-ți priască, mai devreme sau mai târziu.

Pe sticluța asta însă nu scria „otravă”, așa că Alice îndrăzni să guste și, fiindcă îi plăcu foarte mult (avea, de fapt, un fel de gust amestecat de tartă cu cireșe, cremă de ouă, ananas, curcan fript, caramele și pâine prăjită caldă cu unt), în scurt timp o goli.

„Ce senzație ciudată!” spuse Alice. „Se vede că mă strâng ca un telescop.”

Și chiar așa era: acum nu mai avea decât zece țoli în înălțime, iar fața i se lumină la gândul că avea în sfârșit mărimea potrivită ca să treacă prin ușiță în grădina aceea minunată. Mai întâi însă așteptă câteva minute, ca să vadă dacă avea să se mai micșoreze: asta o neliniștea puțin; „fiindcă s-ar putea, știi”, își spuse Alice, „să ajung să mă sting de tot, ca o lumânare. Oare cum aș fi atunci?” Și încercă să-și închipuie cum arată flacăra unei lumânări după ce sufli în lumânare și o stingi, fiindcă nu-și amintea să fi văzut vreodată așa ceva.

După o vreme, văzând că nu se mai întâmpla nimic, hotărî să intre numaidecât în grădină; dar vai de biata Alice! când ajunse la ușă, își dădu seama că uitase mica cheie de aur, iar când se întoarse la masă s-o ia, văzu că n-avea cum să ajungă la ea: o vedea foarte bine prin sticlă și se strădui din răsputeri să se cațere pe unul dintre picioarele mesei, dar era prea alunecos; și, după ce se istovi tot încercând, biata mititică se așeză jos și începu să plângă.

„Hai, n-are niciun rost să plângi așa!” își spuse Alice, cam răstit. „Te sfătuiesc să încetezi în clipa asta!” De obicei își dădea sfaturi foarte bune (deși rareori le urma) și uneori se certa atât de aspru, încât îi dădeau lacrimile; iar o dată, își amintea ea, încercase să-și dea singură palme peste urechi fiindcă trișase la o partidă de crochet pe care o juca împotriva ei înseși, căci acestei fetițe ciudate îi plăcea foarte mult să se prefacă a fi două persoane. „Dar acum degeaba mă prefac că sunt două persoane!” se gândi biata Alice. „Păi, abia dacă a mai rămas destul din mine ca să iasă o singură persoană ca lumea!”

Curând îi căzu privirea pe o cutiuță de sticlă aflată sub masă: o deschise și găsi în ea o prăjitură foarte mică, pe care cuvintele „Mănâncă-mă” erau scrise frumos cu stafide. „Ei bine, o s-o mănânc”, spuse Alice, „și dacă mă face să cresc, o să pot ajunge la cheie; iar dacă mă face să mă micșorez, o să mă pot strecura pe sub ușă; așa că oricum o să ajung în grădină și mi-e totuna ce se întâmplă!”

Mâncă o bucățică și își spuse neliniștită: „Încotro? Încotro?”, ținându-și mâna pe creștet ca să simtă încotro creștea, și fu tare mirată să vadă că rămăsese la fel de mare: ce-i drept, așa se întâmplă de obicei când mănânci prăjituri, dar Alice se obișnuise într-atât să nu se aștepte decât la lucruri neobișnuite, încât i se părea tare plictisitor și prostesc ca viața să-și urmeze cursul obișnuit.

Așa că se puse pe treabă și dădu gata prăjitura foarte repede.

---