Comoara din insulă

Robert Louis Stevenson

Capitolul 1: La hanul „Amiralul Benbow”

Cum moșierul Trelawney, doctorul Livesey și ceilalți domni m-au rugat să aștern pe hârtie întreaga poveste a Insulei Comorii, de la început până la sfârșit, fără să ascund nimic în afară de poziția insulei, și asta numai fiindcă acolo mai sunt comori de scos, iau condeiul în anul de grație 17– și mă întorc la vremea când tatăl meu ținea hanul Amiralul Benbow, iar bătrânul marinar oacheș, cu cicatricea de sabie, a venit pentru întâia oară să stea sub acoperișul nostru.

Îmi amintesc de el de parcă ar fi fost ieri: venea cu pas greu spre ușa hanului, iar cufărul de marinar îi urma într-o roabă; un om înalt, voinic, greoi, cu pielea castanie; coada părului, unsă cu catran, îi cădea pe umerii surtucului albastru și soios; avea mâinile crăpate și brăzdate de cicatrice, unghiile negre și rupte, iar cicatricea de sabie, de un alb murdar și livid, îi brăzda un obraz. Îmi amintesc cum a cercetat golful cu privirea, fluierând pentru sine, apoi a început deodată vechiul cântec marinăresc pe care avea să-l cânte atât de des mai târziu:

„Cincisprezece inși pe cufărul mortului,

Io-ho-ho și-o sticlă de rom!”

cu glasul acela ascuțit, bătrânesc și tremurător, care părea să-și fi găsit tonul și să se fi spart la barele cabestanului. Apoi a bătut în ușă cu un băț asemănător unui drug de lemn, pe care-l purta cu el, iar când a apărut tatăl meu, a cerut răstit un pahar cu rom. După ce i-a fost adus, l-a băut încet, ca un cunoscător, savurându-i gustul și privind mereu în jur spre stânci și în sus, spre firma noastră.

„Ăsta-i un golf numai bun”, a zis el în cele din urmă, „și cârciuma e frumos așezată. Vine multă lume, camarade?”

Tatăl meu i-a spus că nu, venea foarte puțină lume, din păcate.

„Ei, atunci”, a zis el, „aici e de mine. Hei, tu, prietene”, i-a strigat omului care împingea roaba, „trage-o aici, alături, și ajută-mă să-mi urc cufărul. O să stau aici puțin”, a continuat. „Sunt un om fără pretenții; rom, slănină și ouă, asta îmi trebuie, și promontoriul de colo, de sus, ca să urmăresc corăbiile din larg. Cum să-mi zici? Poți să-mi zici căpitan. Aha, văd eu unde bați – uite!” Și a aruncat pe prag trei sau patru monede de aur. „Să-mi spui când se isprăvesc banii ăștia”, a zis el, cu o căutătură aprigă de comandant.

Și, într-adevăr, oricât de ponosite îi erau hainele și oricât de grosolan vorbea, nu avea deloc înfățișarea unui om care slujea ca marinar de rând, ci părea mai curând un secund sau un căpitan, deprins să fie ascultat ori să împartă lovituri. Omul cu roaba ne-a spus că diligența poștei îl lăsase în dimineața din ajun la Royal George; că întrebase ce hanuri erau de-a lungul coastei și, auzind, pesemne, vorbe bune despre al nostru și că era singuratic, îl alesese dintre toate drept loc de găzduire. Și asta a fost tot ce-am putut afla despre oaspetele nostru.

De obicei era un om foarte tăcut. Toată ziua hoinărea prin golf sau pe stânci, cu o lunetă de alamă; toată seara ședea într-un colț al sălii hanului, lângă foc, și bea rom abia îndoit cu apă. De cele mai multe ori, când i se vorbea, nu răspundea; doar își ridica brusc privirea încruntată și pufnea pe nas ca o sirenă de ceață; așa că noi și cei care ne călcau pragul am învățat curând să-l lăsăm în pace. În fiecare zi, când se întorcea de la plimbare, întreba dacă trecuse vreun marinar pe drum. La început am crezut că întreba fiindcă ducea dorul unor oameni de-ai lui; dar cu timpul am început să ne dăm seama că voia să se ferească de ei. Când trăgea câte un marinar la Amiralul Benbow (cum se mai întâmpla uneori cu cei care mergeau spre Bristol pe drumul de coastă), îl cerceta pe după perdeaua de la ușă înainte de a intra în sală; și, cât timp era de față un asemenea oaspete, nu scotea nici pâs. Pentru mine, cel puțin, pricina nu era o taină, căci eram și eu părtaș, într-un fel, la spaimele lui.

Într-o zi mă luase deoparte și-mi făgăduise o monedă de argint de patru pence în prima zi a fiecărei luni, numai să stau „cu ochii în patru după un marinar cu un singur picior” și să-l anunț de îndată ce apărea. Adesea, când venea întâi ale lunii și-i ceream plata, se mărginea să pufnească pe nas și să mă facă să plec ochii sub privirea lui; dar înainte să se încheie săptămâna se răzgândea negreșit, îmi aducea moneda de patru pence și-mi poruncea din nou să fiu cu ochii în patru după „marinarul cu un singur picior”.

Cum îmi bântuia visele personajul acela, nici nu mai trebuie să vă spun. În nopțile furtunoase, când vântul zguduia cele patru colțuri ale casei, iar vuietul talazurilor străbătea golful și urca până sus pe stânci, îl vedeam într-o mie de înfățișări și cu o mie de expresii diavolești pe chip. Când avea piciorul retezat de la genunchi, când de la șold; alteori era un soi de făptură monstruoasă care nu avusese niciodată decât un singur picior, și acela drept în mijlocul trupului. Să-l văd sărind, alergând și urmărindu-mă peste garduri vii și șanțuri era cel mai cumplit dintre coșmaruri. Și, una peste alta, plăteam destul de scump, prin asemenea închipuiri groaznice, pentru moneda de patru pence pe care o primeam lunar.

Dar, deși mă îngrozea atât de tare gândul la marinarul cu un singur picior, de căpitan mă temeam mult mai puțin decât oricare altul dintre cei care îl cunoșteau. Erau seri când bea mult mai mult rom cu apă decât putea duce; atunci, uneori, ședea și-și cânta vechile cântece marinărești, deocheate și sălbatice, fără să ia pe nimeni în seamă; alteori cerea câte un pahar pentru fiecare și silea întreaga adunare, care tremura de frică, să-i asculte poveștile ori să-i țină isonul la cântec. De multe ori am auzit casa cutremurându-se de „Io-ho-ho și-o sticlă de rom”, cu toți vecinii cântând din răsputeri, cu frica morții în sân, fiecare mai tare decât ceilalți, ca să nu fie luat la ochi. Căci, în asemenea toane, era cel mai tiranic tovarăș din câți s-au pomenit; izbea cu palma în masă ca să se facă liniște în jur; îl apuca furia din pricina unei întrebări sau, uneori, fiindcă nu i se punea niciuna, ceea ce-l făcea să creadă că oamenii nu-i urmăreau povestea. Nici nu lăsa pe nimeni să părăsească hanul până nu-l toropea băutura și nu pleca împleticindu-se la culcare.

Oamenii se speriau însă cel mai tare de poveștile lui. Erau povești înfiorătoare, despre spânzurători și mersul pe scândură, despre furtuni pe mare și insulele Dry Tortugas, despre isprăvi și locuri sălbatice de pe coastele Americii spaniole. După spusele lui, trebuie să-și fi petrecut viața printre unii dintre cei mai nelegiuiți oameni pe care Dumnezeu i-a îngăduit vreodată pe mare; iar vorbele cu care își spunea poveștile îi scandalizau pe oamenii noștri simpli de la țară aproape tot atât cât nelegiuirile pe care le descria. Tatăl meu spunea întruna că hanul avea să se ducă de râpă, fiindcă, nu peste multă vreme, oamenii n-aveau să mai vină acolo ca să fie tiranizați, umiliți și trimiși la culcare tremurând; dar eu chiar cred că prezența lui ne-a fost de folos. Pe moment, oamenilor le era frică, dar după aceea, când își aminteau, le cam plăcea; era un fior plăcut în viața liniștită de la țară; și se găsise chiar și un grup de tineri care se prefăceau că-l admiră, numindu-l „un adevărat om al mării” și „un lup de mare pe cinste” și în alte asemenea feluri, și spunând că oameni ca el făceau Anglia de temut pe mare.

Într-o privință, ce-i drept, era pe cale să ne ruineze; căci rămânea la noi săptămână după săptămână, iar în cele din urmă lună după lună, așa încât banii se isprăviseră de mult, dar tatăl meu tot nu-și lua inima în dinți să-i ceară cu hotărâre alții. Dacă aducea vreodată vorba, căpitanul pufnea pe nas atât de tare, încât ai fi zis că rage, și-l alunga pe bietul meu tată din odaie numai cu privirea. L-am văzut frângându-și mâinile după ce era repezit astfel și sunt sigur că supărările și spaima în care trăia trebuie să-i fi grăbit mult sfârșitul trist și timpuriu.

În tot timpul cât a stat la noi, căpitanul n-a schimbat nimic la îmbrăcămintea lui, afară doar că și-a cumpărat niște ciorapi de la un negustor ambulant. Unul dintre colțurile răsfrânte ale pălăriei i se lăsase în jos și de atunci îl lăsase să atârne, deși îl supăra grozav când bătea vântul. Îmi amintesc cum arăta surtucul lui, pe care și-l cârpea singur, sus, în odaia sa, și care, către sfârșit, ajunsese numai petice. Nu scria și nu primea niciodată scrisori și nu vorbea decât cu vecinii, iar cu ei, de cele mai multe ori, doar când era beat de rom. Niciunul dintre noi nu văzuse vreodată deschis cufărul lui cel mare de marinar.

O singură dată i-a stat cineva împotrivă, și asta spre sfârșit, când bietul meu tată era slăbit de tot de boala care avea să-l răpună. Doctorul Livesey a venit într-o zi, spre sfârșitul după-amiezii, să-l vadă pe bolnav, a mâncat ceva din ce i-a pus mama înainte și a intrat în sala hanului să fumeze o pipă până avea să-i fie adus calul de sus, din cătun, căci la vechiul han Amiralul Benbow nu aveam grajd. L-am urmat înăuntru și țin minte că am observat ce deosebire era între doctorul îngrijit și plin de viață, cu părul pudrat alb ca zăpada, cu ochii negri, strălucitori, și cu purtarea lui plăcută, și oamenii de la țară, nestruniți ca niște mânji, dar mai ales piratul nostru, o sperietoare soioasă și greoaie, cu ochii împăienjeniți, care ședea cu brațele pe masă, beat turtă de rom. Deodată, el – căpitanul, adică – a dat drumul la veșnicul lui cântec:

„Cincisprezece inși pe cufărul mortului,

Io-ho-ho și-o sticlă de rom!

Băutura și dracul i-au răpus pe ceilalți –

Io-ho-ho și-o sticlă de rom!”

La început crezusem că „cufărul mortului” era chiar cufărul lui cel mare, de sus, din odaia din față, iar în coșmarurile mele gândul acesta se împletise cu gândul la marinarul cu un singur picior. Dar între timp încetaserăm de mult cu toții să mai dăm vreo atenție deosebită cântecului; în seara aceea, numai pentru doctorul Livesey era o noutate și am băgat de seamă că lui nu-i făcea deloc plăcere, căci a ridicat o clipă privirea, de-a binelea mânios, înainte de a-și relua conversația cu bătrânul Taylor, grădinarul, despre un nou leac pentru reumatism. Între timp, propriul cântec îl înveselise încetul cu încetul pe căpitan, care, într-un târziu, a izbit cu palma în masa din fața lui, într-un fel al cărui înțeles îl știam cu toții – liniște. Toate glasurile au amuțit pe loc, în afară de cel al doctorului Livesey; acesta a continuat ca mai înainte, vorbind limpede și blând și trăgând iute din pipă la fiecare vorbă sau două. Căpitanul l-a fulgerat o vreme cu privirea, a mai izbit o dată cu palma în masă, l-a privit și mai încruntat și, în cele din urmă, a izbucnit cu o înjurătură spurcată: „Liniște acolo, între punți!”

„Dumneata îmi vorbeai, căpitane?” a întrebat doctorul; iar când netrebnicul i-a spus, cu încă o înjurătură, că da, doctorul a răspuns: „Am un singur lucru să-ți spun, căpitane: dacă bei în continuare rom, lumea va scăpa curând de un ticălos foarte murdar!”

Bătrânul s-a înfuriat cumplit. A sărit în picioare, a scos și a desfăcut un briceag de marinar și, cumpănindu-l deschis în palmă, l-a amenințat pe doctor că-l țintuiește de perete.

Doctorul nici nu s-a clintit. I-a vorbit, ca și înainte, peste umăr și pe același ton, destul de ridicat ca să-l audă toată odaia, dar cu desăvârșire calm și sigur:

„Dacă nu-ți bagi cuțitul acesta în buzunar chiar acum, îți făgăduiesc pe cuvânt de onoare că la următoarea sesiune a curții cu jurați vei fi spânzurat.”

A urmat o luptă a privirilor; dar căpitanul s-a dat curând bătut, și-a pus arma la loc și s-a așezat din nou, mârâind ca un câine bătut.

„Și acum, căpitane”, a continuat doctorul, „de vreme ce știu că în districtul meu se află un asemenea om, poți fi sigur că voi fi cu ochii pe dumneata zi și noapte. Nu sunt doar doctor, sunt și magistrat; și dacă-mi ajunge la urechi cea mai mică plângere împotriva dumitale, fie și numai pentru o necuviință ca aceea din seara asta, voi lua măsurile necesare ca să fii urmărit și izgonit de aici. Să-ți fie de ajuns.”

La puțin timp după aceea, calul doctorului Livesey a fost adus la ușă și doctorul a plecat călare, dar căpitanul a rămas tăcut în seara aceea și încă multe seri după.

---