Copiii de lângă calea ferată

E. Nesbit

Capitolul 1: Cum a început totul

La început, nu erau copii de la calea ferată. Nu cred să se fi gândit vreodată la calea ferată altfel decât ca la un mijloc de a ajunge la Maskelyne și Cook, la spectacolele de pantomimă, la Grădina Zoologică și la muzeul Madame Tussaud. Erau doar niște copii obișnuiți dintr-o suburbie și locuiau cu tatăl și mama lor într-o vilă obișnuită, cu fațada din cărămidă roșie, cu geamuri colorate la ușa de la intrare, un coridor pardosit cu dale, căruia i se spunea hol, o baie cu apă caldă și rece, sonerii electrice, uși-fereastră, multă vopsea albă și „tot confortul modern”, cum spun agenții imobiliari.

Erau trei. Roberta era cea mai mare. Firește, mamele nu au niciodată un copil preferat, dar, dacă mama lor ar fi avut unul, acela ar fi putut fi Roberta. Urma Peter, care voia să se facă inginer când avea să crească; iar cea mai mică era Phyllis, ale cărei intenții erau cât se poate de bune.

Mama nu-și petrecea tot timpul făcând vizite plicticoase unor doamne plicticoase și stând plictisită acasă, în așteptarea vizitelor unor doamne plicticoase. Era aproape întotdeauna acolo, gata să se joace cu copiii, să le citească și să-i ajute la teme. Pe lângă toate acestea, le scria povești cât erau la școală și li le citea cu glas tare după ceai, iar de zilele lor de naștere compunea întotdeauna poezii hazlii, ca și cu alte prilejuri însemnate, cum ar fi botezul noilor pisoi, schimbarea mobilei din căsuța păpușilor sau vremea când copiii își reveneau după oreion.

Acești trei copii norocoși aveau întotdeauna tot ce le trebuia: haine frumoase, focuri zdravene, o minunată cameră a copiilor, cu o mulțime de jucării și tapet cu Mama Gâscă. Aveau o bonă bună și veselă și un câine pe nume James, care era al lor și numai al lor. Mai aveau și un tată desăvârșit – niciodată ursuz, niciodată nedrept și mereu gata să se joace – sau, cel puțin, dacă uneori nu era gata, avea întotdeauna un motiv cât se poate de întemeiat, pe care li-l explica atât de interesant și de hazliu, încât copiii erau convinși că n-avea încotro.

Veți spune că trebuie să fi fost foarte fericiți. Și așa și erau, dar n-au știut cât de fericiți decât după ce frumoasa lor viață de la Vila Roșie s-a sfârșit și au fost nevoiți să ducă o viață cu totul alta.

Cumplita schimbare a venit pe neașteptate.

A fost ziua lui Peter – împlinea zece ani. Printre darurile primite se afla o locomotivă de jucărie mai desăvârșită decât v-ați fi putut închipui vreodată. Celelalte daruri erau pline de farmec, dar locomotiva avea mai mult farmec decât oricare dintre ele.

Farmecul ei a rămas neștirbit exact trei zile. Apoi, fie din pricina lipsei de experiență a lui Peter, fie din pricina bunelor intenții cam stăruitoare ale lui Phyllis, fie din altă pricină, locomotiva a explodat dintr-odată cu o bubuitură. James s-a speriat atât de rău, încât a ieșit și nu s-a mai întors toată ziua. Toți oamenii de pe Arca lui Noe care se aflau în tender s-au făcut țăndări, dar, în rest, n-au avut de suferit decât biata locomotivă și sufletul lui Peter. Ceilalți au spus că plânsese din pricina ei – dar, firește, băieții de zece ani nu plâng, oricât de cumplite ar fi tragediile care le întunecă soarta. Peter a spus că avea ochii roșii fiindcă răcise. Ceea ce s-a dovedit adevărat, deși Peter nu știa asta când o spusese: a doua zi a trebuit să se bage în pat și să rămână acolo. Mama începuse să se teamă că avea să facă pojar, când, deodată, Peter s-a ridicat în capul oaselor și a spus:

„Urăsc terciul – urăsc apa de orz – urăsc pâinea cu lapte. Vreau să mă scol și să mănânc ceva ca lumea.”

„Ce-ai vrea să mănânci?” a întrebat Mama.

„O plăcintă cu carne de porumbel”, a spus Peter cu însuflețire, „o plăcintă mare cu carne de porumbel. Foarte mare.”

Așa că Mama a rugat-o pe bucătăreasă să facă o plăcintă mare cu carne de porumbel. Plăcinta a fost făcută. Și, după ce a fost făcută, a fost coaptă. Și, după ce a fost coaptă, Peter a mâncat din ea. După aceea, răceala i s-a mai potolit. Ca să-l înveselească în timp ce se pregătea plăcinta, Mama a compus o poezie. La început spunea ce băiat nenorocos, dar vrednic era Peter, apoi continua așa:

Avea o locomotivă și-o iubea

Din inimă și suflet, cu pasiune;

Și dacă pe pământ ceva își mai dorea,

Era s-o țină-ntreagă, fără stricăciune.

Într-o zi – fiți pregătiți, prieteni,

Căci vine ce-i mai rău –

Un șurub a-nnebunit deodată,

Și-a explodat cazanul său!

Cu fața mohorâtă-a ridicat-o

Și-a dus-o la mama sa,

Deși nici el nu și-ar fi închipuit

Că alta poate face ea;

De cei pieriți pe calea ferată

Nu părea că i-ar păsa;

Mai mult decât toți oamenii de-acolo

Locomotiva și-o prețuia.

Și-acum vedeți de ce a fost

Al nostru Peter bolnav:

Cu plăcintă de porumbel își alină sufletul,

Să-și curme chinul care-l roade.

În pături calde se-nvelește

Și până târziu doarme în pat,

Hotărât astfel să învingă

Vitregul destin ce i s-a dat.

Iar dacă ochii-i sunt cam roșii,

Răceala să îi fie scuză:

Dați-i plăcintă și fiți siguri

Că niciodată n-o refuză.

Tata fusese plecat la țară trei sau patru zile. Peter își pusese acum în tatăl lui toate speranțele de vindecare a locomotivei suferinde, fiindcă Tata era nemaipomenit de îndemânatic. Putea să repare tot felul de lucruri. Făcuse de multe ori pe veterinarul căluțului de lemn cu tălpi arcuite; odată îi salvase viața când nimeni nu mai spera într-un ajutor omenesc, biata făptură era socotită pierdută și până și tâmplarul spusese că nu vedea ce-ar mai putea face. Tot Tata reparase leagănul păpușii, când nimeni altcineva nu fusese în stare; iar cu puțin clei, câteva bucățele de lemn și un briceag făcuse ca toate animalele din Arca lui Noe să fie la fel de zdravene pe picioare ca înainte, dacă nu chiar mai zdravene.

Dând dovadă de un altruism eroic, Peter n-a pomenit nimic despre locomotivă până când Tata nu și-a mâncat cina și nu și-a fumat trabucul de după cină. Altruismul fusese ideea Mamei – dar Peter îl pusese în practică. Și avusese nevoie de destulă răbdare.

În cele din urmă, Mama i-a spus Tatei: „Acum, dragul meu, dacă te-ai odihnit bine și te simți în largul tău, vrem să-ți povestim despre marele accident de cale ferată și să-ți cerem sfatul.”

„Bine”, a spus Tata, „dați-i drumul!”

Atunci Peter a povestit trista întâmplare și a adus ce mai rămăsese din locomotivă.

„Hm”, a spus Tata, după ce a cercetat locomotiva cu mare grijă.

Copiii și-au ținut răsuflarea.

„Nu e nicio speranță?” a întrebat Peter cu glas scăzut și șovăitor.

„Speranță? Încă cum! O grămadă”, a spus Tata voios. „Dar o să mai trebuiască și altceva pe lângă speranță – o lipitură tare, să zicem, sau niște cositor și o supapă nouă. Cred că mai bine o păstrăm pentru o zi ploioasă. Altfel spus, o să-mi dedic după-amiaza de sâmbătă reparatului ei, iar voi o să mă ajutați cu toții.”

„Pot și fetele să ajute la reparat locomotive?” a întrebat Peter cu îndoială.

„Bineînțeles că pot. Fetele sunt la fel de istețe ca băieții, să ții minte! Ce-ai zice să fii mecanic de locomotivă, Phil?”

„Aș fi tot timpul murdară pe față, nu?” a spus Phyllis fără entuziasm. „Și cred că aș strica eu ceva.”

„Mie mi-ar plăcea la nebunie”, a spus Roberta. „Crezi că aș putea, când o să fiu mare, Tăticule? Sau măcar să pun cărbuni pe foc?”

„Vrei să spui fochist”, a spus Tăticul, tot trăgând și răsucind câte ceva la locomotivă. „Ei bine, dacă o să mai vrei și când vei fi mare, o să vedem cum să te facem fochistă. Îmi aduc aminte că, pe când eram băiat –”

Chiar atunci s-a auzit o bătaie la ușa de la intrare.

„Cine-o mai fi!” a spus Tata. „Casa unui englez e castelul lui, firește, dar tare aș vrea să se construiască vilele lipite două câte două cu șanțuri de apărare și poduri mobile.”

Ruth – era servitoarea de salon și avea părul roșcat – a intrat și a spus că doi domni doreau să-l vadă pe stăpân.

„I-am poftit în bibliotecă, domnule”, a spus ea.

„Cred că e vorba de colecta pentru darul ce i se pregătește vicarului”, a spus Mama, „sau de fondul pentru vacanța corului. Scapă repede de ei, dragul meu. Vizitele astea ne dau seara peste cap și e aproape ora de culcare a copiilor.”

Dar Tata nu părea să poată scăpa prea repede de domnii aceia.

„Ce-aș vrea să avem un șanț de apărare și un pod mobil”, a spus Roberta. „Atunci, când n-am vrea să primim pe cineva, am ridica podul și n-ar mai putea intra nimeni. Mi-e că Tata o să uite ce voia să ne spună de pe când era băiat, dacă mai stau mult.”

Mama a încercat să le facă timpul să treacă spunându-le un basm nou, despre o prințesă cu ochii verzi, dar nu era ușor, fiindcă din bibliotecă se auzeau glasurile Tatei și ale domnilor, iar glasul Tatei răsuna mai tare și altfel decât glasul cu care le vorbea de obicei oamenilor veniți pentru daruri de prețuire și fonduri de vacanță.

Apoi a sunat soneria din bibliotecă și toată lumea a răsuflat ușurată.

„Acum pleacă”, a spus Phyllis. „A sunat ca să-i conducă cineva la ieșire.”

Dar, în loc să conducă pe cineva afară, Ruth a venit chiar ea înăuntru, iar copiilor li s-a părut că arăta ciudat.

„Vă rog, doamnă”, a spus ea, „stăpânul vrea să treceți puțin în birou. Arată ca un mort, doamnă; cred că a primit vești rele. Mai bine să vă pregătiți pentru ce-i mai rău, doamnă – poate-a murit cineva din familie ori a dat vreo bancă faliment, ori –”

„E de-ajuns, Ruth”, a spus Mama cu blândețe. „Poți să pleci.”

Apoi Mama s-a dus în bibliotecă. Au mai urmat niște vorbe. Pe urmă a sunat din nou soneria și Ruth a adus o birjă. Copiii au auzit niște ghete trecând pragul și coborând treptele. Birja a plecat și ușa de la intrare s-a închis. Apoi a venit Mama. Chipul ei drag era alb ca gulerul de dantelă, iar ochii îi păreau foarte mari și strălucitori. Gura nu-i mai era decât o linie de un roșu palid – buzele îi erau subțiri și nu mai aveau deloc forma lor obișnuită.

„E ora de culcare”, a spus ea. „Ruth o să vă culce.”

„Dar ne-ai promis că astă-seară o să stăm până târziu, fiindcă s-a întors Tata”, a spus Phyllis.

„Tata a fost chemat în altă parte – cu treburi”, a spus Mama. „Haideți, scumpetelor, duceți-vă imediat.”

Au sărutat-o și au plecat. Roberta a mai zăbovit ca s-o îmbrățișeze încă o dată pe Mama și să-i șoptească:

„Nu erau vești rele, Mămico, așa-i? A murit cineva – sau –”

„Nu, n-a murit nimeni”, a spus Mama, și aproape că părea s-o împingă pe Roberta de lângă ea. „Nu pot să-ți spun nimic în seara asta, puiul meu. Du-te, draga mea, du-te acum.”

Așa că Roberta s-a dus.

Ruth le-a periat părul fetelor și le-a ajutat să se dezbrace. (Mama făcea aproape întotdeauna singură toate acestea.) După ce a dat gazul mai mic și le-a lăsat, l-a găsit pe Peter, încă îmbrăcat, așteptând pe scară.

„Auzi, Ruth, ce se întâmplă?” a întrebat el.

„Nu-mi pune întrebări și n-o să-ți spun minciuni”, i-a răspuns roșcata Ruth. „O să afli destul de curând.”

Târziu în noapte, Mama a urcat și i-a sărutat pe toți trei în somn. Dar sărutul n-a trezit-o decât pe Roberta, care a rămas nemișcată ca un șoricel și n-a spus nimic.

„Dacă Mama nu vrea să știm că a plâns”, și-a spus ea, auzind prin întuneric răsuflarea întretăiată a Mamei, „atunci n-o să știm. Și gata.”

Când au coborât a doua zi dimineață la micul dejun, Mama plecase deja.

„La Londra”, le-a spus Ruth și i-a lăsat să mănânce.

„S-a întâmplat ceva îngrozitor”, a spus Peter, spărgându-și oul. „Ruth mi-a spus aseară că o să aflăm destul de curând.”

„Ai întrebat-o?” a spus Roberta cu dispreț.

„Da, am întrebat-o!” a spus Peter furios. „Dacă tu ai putut să te culci fără să-ți pese dacă Mama era sau nu îngrijorată, eu n-am putut. Așa să știi.”

„Nu cred că se cuvine să întrebăm servitoarele despre lucruri pe care Mama nu ni le spune”, a spus Roberta.

„Așa, domnișoară Sfințișoară”, a spus Peter, „ține-ne predici.”

„Eu nu sunt o sfințișoară”, a spus Phyllis, „dar de data asta cred că Bobbie are dreptate.”

„Bineînțeles. Întotdeauna are. După părerea ei”, a spus Peter.

„Vai, terminați!” a strigat Roberta, lăsând jos lingurița cu care mânca oul. „Să nu ne purtăm urât unii cu alții. Sunt sigură că se petrece o cumplită nenorocire. Să nu înrăutățim lucrurile!”

„Cine a început, aș vrea și eu să știu?” a spus Peter.

Roberta a făcut un efort și a răspuns:

„Cred că eu, dar –”

„Păi, atunci”, a spus Peter triumfător. Dar, înainte să plece la școală, a bătut-o voinicește pe soră-sa între omoplați și i-a spus să prindă curaj.

Copiii s-au întors acasă la prânzul de la ora unu, dar Mama nu era acolo. Nu era nici la ora ceaiului.

Era aproape șapte când s-a întors și arăta atât de bolnavă și de obosită, încât copiii au simțit că nu puteau să-i pună nicio întrebare. S-a lăsat într-un fotoliu. Phyllis i-a scos acele lungi din pălărie, în timp ce Roberta i-a scos mănușile, iar Peter i-a desfăcut pantofii de plimbare și i-a adus papucii moi, catifelați.

După ce a băut o ceașcă de ceai și Roberta i-a dat cu apă de colonie pe bietul ei cap, care o durea, Mama a spus:

„Acum, dragii mei, vreau să vă spun ceva. Oamenii aceia chiar au adus vești foarte rele aseară, iar Tata va lipsi o vreme. Sunt foarte îngrijorată și vreau să mă ajutați cu toții, să nu-mi îngreunați situația.”

„De parcă am face noi așa ceva!” a spus Roberta, ținând mâna Mamei lipită de obrazul ei.

„Mă puteți ajuta foarte mult”, a spus Mama, „dacă sunteți cuminți și veseli și nu vă certați când lipsesc” – Roberta și Peter au schimbat priviri vinovate – „fiindcă va trebui să lipsesc mult de-acasă.”

„N-o să ne certăm. Zău că n-o să ne certăm”, au spus toți. Și chiar aveau de gând să se țină de cuvânt.

„Apoi”, a continuat Mama, „vreau să nu-mi puneți întrebări despre necazul acesta; și nici pe altcineva să nu întrebați nimic.”

Peter s-a făcut mic și și-a târșâit ghetele pe covor.

„Îmi promiteți și asta, nu-i așa?” a spus Mama.

„Eu am întrebat-o pe Ruth”, a spus Peter deodată. „Îmi pare foarte rău, dar am întrebat-o.”

„Și ce ți-a spus?”

„A spus că o să aflu destul de curând.”

„Nu-i nevoie să știți nimic despre asta”, a spus Mama. „E vorba de afaceri, iar voi nu înțelegeți niciodată afacerile, nu-i așa?”

„Nu”, a spus Roberta. „Are legătură cu guvernul?” Căci Tata lucra la o instituție a statului.

„Da”, a spus Mama. „Acum e ora de culcare, dragii mei. Și voi să nu vă faceți griji. Până la urmă o să fie totul bine.”

„Atunci nici tu să nu-ți faci griji, mamă”, a spus Phyllis, „iar noi o să fim cât se poate de cuminți.”

Mama a oftat și i-a sărutat.

„O să începem să fim cuminți chiar de mâine dimineață”, a spus Peter în timp ce urcau scara.

„De ce nu de acum?” a spus Roberta.

„Acum n-ai cu ce să fii cuminte, prostuțo”, a spus Peter.

„Am putea începe prin a încerca să fim cuminți în sinea noastră”, a spus Phyllis, „și să nu ne jignim.”

„Cine jignește pe cine?” a spus Peter. „Bobbie știe foarte bine că, atunci când îi spun «prostuțo», e ca și cum i-aș spune Bobbie.”

„Așa deci”, a spus Roberta.

„Nu, nu vreau să spun ce crezi tu. Vreau să spun că e doar un – cum îi zice Tata? – un germen de alint! Noapte bună.”

Fetele și-au împăturit hainele mai îngrijit decât de obicei – era singurul fel de a fi cuminți la care se putuseră gândi.

„Auzi”, a spus Phyllis, netezindu-și șorțulețul, „mereu ziceai că e așa de plictisitor – că nu se întâmplă nimic ca-n cărți. Uite că acum s-a întâmplat ceva.”

„N-am vrut niciodată să se întâmple lucruri care s-o întristeze pe Mama”, a spus Roberta. „Totul e de-a dreptul îngrozitor.”

Totul a continuat să fie de-a dreptul îngrozitor vreme de câteva săptămâni.

Mama era aproape tot timpul plecată. La masă era plictiseală și murdărie. Fata care le ajuta pe celelalte servitoare a fost concediată, iar mătușa Emma a venit în vizită. Mătușa Emma era mult mai în vârstă decât Mama. Urma să plece în străinătate ca guvernantă. Era foarte ocupată să-și pregătească hainele, niște haine foarte urâte și șterse, pe care le ținea mereu împrăștiate peste tot, iar mașina de cusut părea să zbârnâie – întruna și întruna, toată ziua și mai toată noaptea. Mătușa Emma ținea ca fiecare copil să-și cunoască locul. Iar copiii îi întorceau amabilitatea cu vârf și îndesat. După ei, locul mătușii Emma era oriunde nu erau ei. Așa că o vedeau foarte puțin. Preferau tovărășia servitoarelor, care erau mai amuzante. Bucătăreasa, când era bine dispusă, știa să cânte cântece hazlii, iar fata în casă, dacă se nimerea să nu fie supărată pe tine, putea să imite o găină care tocmai făcuse un ou, o sticlă de șampanie care se destupa și putea să miaune ca două pisici care se bat. Servitoarele nu le-au spus niciodată copiilor ce vești rele îi aduseseră domnii Tatei. Dar tot dădeau de înțeles că ar putea spune o mulțime, dacă ar vrea – iar asta nu era deloc liniștitor.

Într-o zi, Peter făcuse o capcană deasupra ușii de la baie, care funcționase de minune când trecuse Ruth, iar servitoarea aceea roșcată l-a prins și i-a tras palme peste urechi.

„Ai s-o sfârșești rău”, a spus ea furioasă, „pacoste mică și nesuferită ce ești! Dacă nu te cumințești, o să ajungi unde-a ajuns scumpul tău tată, ți-o spun de-a dreptul!”

Roberta i-a povestit Mamei vorbele acestea, iar a doua zi Ruth a fost dată afară.

Apoi a venit vremea când Mama s-a întors acasă, s-a băgat în pat și a rămas acolo două zile, a venit doctorul, iar copiii se strecurau amărâți prin casă și se întrebau dacă nu cumva se apropia sfârșitul lumii.

Într-o dimineață, Mama a coborât la micul dejun foarte palidă și cu niște cute pe față pe care înainte nu le avusese. A zâmbit cum a putut mai bine și a spus:

„Acum, puii mei, totul e hotărât. O să plecăm din casa asta și o să ne mutăm la țară. Într-o căsuță albă, drăgălașă și scumpă de tot. Știu că o s-o îndrăgiți.”

A urmat o săptămână amețitoare de împachetat – nu doar haine, ca atunci când pleci la mare, ci scaune și mese, cu părțile de sus învelite în pânză de sac și picioarele în paie.

Au fost împachetate tot felul de lucruri pe care nu le împachetezi când pleci la mare. Veselă, pături, sfeșnice, covoare, cadre de pat, cratițe și chiar apărători și ustensile de șemineu.

Casa semăna cu un depozit de mobilă. Cred că pe copii îi încânta foarte mult. Mama era foarte ocupată, dar acum nu atât de ocupată încât să nu le vorbească, să nu le citească și chiar să nu-i compună o poezioară lui Phyllis, ca s-o înveselească atunci când a căzut ținând o șurubelniță și și-a înfipt-o în mână.

„Pe ăsta nu-l împachetezi, mamă?” a întrebat Roberta, arătând spre dulapul cel frumos, cu încrustații de baga roșie și alamă.

„Nu putem lua totul”, a spus Mama.

„Dar parcă luăm toate lucrurile urâte”, a spus Roberta.

„Le luăm pe cele folositoare”, a spus Mama. „Trebuie să ne jucăm o vreme de-a săracii, puișorule.”

După ce toate lucrurile urâte și folositoare au fost împachetate și luate cu un furgon de niște oameni cu șorțuri de postav verde, cele două fete, Mama și mătușa Emma au dormit în cele două camere de oaspeți, unde mobila era toată frumoasă. Paturile lor fuseseră luate toate. Lui Peter i s-a făcut patul pe canapeaua din salon.

„Asta da năzbâtie!” a spus el, foindu-se de bucurie în timp ce Mama îl învelea bine. „Tare-mi place să ne mutăm! Ce-aș vrea să ne mutăm o dată pe lună.”

Mama a râs.

„Eu nu!” a spus ea. „Noapte bună, Peterkin.”

Când Mama s-a întors să plece, Roberta i-a văzut fața. N-a uitat-o niciodată.

„O, mamă”, și-a șoptit ea, băgându-se în pat, „ce curajoasă ești! Ce mult te iubesc! Să ai atâta curaj încât să râzi când te simți așa!”

A doua zi s-au umplut lăzi, și alte lăzi, și încă altele; apoi, spre sfârșitul după-amiezii, a venit o birjă să-i ducă la gară.

Mătușa Emma i-a condus la tren. Lor li se părea că ei o conduc pe ea și se bucurau.

„Dar, vai, bieții copilași străini cărora o să le fie guvernantă!” a șoptit Phyllis. „N-aș vrea să fiu în locul lor pentru nimic în lume!”

La început le-a plăcut să se uite pe fereastră, dar, când a început să se întunece, i-a apucat somnul tot mai tare și nimeni nu știa de câtă vreme mergeau cu trenul când i-a trezit Mama, scuturându-i ușor și spunând:

„Treziți-vă, dragilor. Am ajuns.”

S-au trezit înfrigurați și triști și au rămas tremurând pe peronul unde trăgea curentul, cât timp bagajele erau scoase din tren. Apoi locomotiva, pufăind și suflând, s-a pus iar pe treabă și a târât trenul după ea. Copiii s-au uitat după felinarele de la coada trenului, de pe vagonul șefului de tren, până când au dispărut în întuneric.

Acesta a fost primul tren pe care l-au văzut copiii pe calea ferată care, cu vremea, avea să le fie atât de dragă. Nu bănuiau pe atunci cât aveau să ajungă s-o iubească, cât de curând avea să devină centrul noii lor vieți și ce minuni și schimbări avea să le aducă. Nu făceau decât să tremure, să strănute și să spere că n-aveau mult de mers pe jos până la casa cea nouă. Peter nu-și amintea să-i fi fost vreodată nasul atât de rece. Pălăria Robertei stătea strâmb, iar elasticul părea mai strâns decât de obicei. Șireturile lui Phyllis se desfăcuseră.

„Haideți”, a spus Mama, „trebuie să mergem pe jos. Aici nu sunt birje.”

Drumul era întunecos și noroios. Copiii se mai poticneau pe drumul accidentat, iar o dată Phyllis, neatentă, a căzut într-o baltă, din care au ridicat-o udă și nefericită. Pe drum nu erau felinare cu gaz, iar drumul urca. Căruța înainta la pas, iar ei se luau după scrâșnetul roților pe pietriș. Pe măsură ce ochii li se obișnuiau cu întunericul, au început să zărească în față movila de lăzi care se legăna.

A trebuit deschisă o poartă lată ca să poată trece căruța, după care drumul părea să străbată câmpuri – iar acum o lua la vale. Curând, la dreapta, s-a deslușit o namilă întunecată.

„Uite casa”, a spus Mama. „Oare de ce o fi închis ea obloanele?”

„Cine-i ea?” a întrebat Roberta.

„Femeia pe care am angajat-o să facă curat, să așeze mobila și să pregătească cina.”

Se vedeau un zid scund și copaci dincolo de el.

„Acolo e grădina”, a spus Mama.

„Mai degrabă arată ca o tavă de friptură plină cu verze negre”, a spus Peter.

Căruța a mers mai departe de-a lungul zidului grădinii și a cotit spre spatele casei, unde a intrat cu huruit într-o curte pavată cu piatră și s-a oprit la ușa din dos.

La nicio fereastră nu se vedea lumină.

Au bătut cu toții zdravăn în ușă, dar n-a venit nimeni.

Omul care mâna căruța a spus că doamna Viney plecase, probabil, acasă.

„Vedeți, trenul dumneavoastră a întârziat tare mult”, a spus el.

„Dar cheia e la ea”, a spus Mama. „Ce ne facem?”

„Ei, o fi lăsat-o sub prag”, a spus căruțașul. „Așa fac oamenii pe-aici.” A luat felinarul de la căruță și s-a aplecat.

„Da, uite-o, chiar aici e”, a spus el.

A descuiat ușa, a intrat și și-a pus felinarul pe masă.

„Aveți vreo lumânare?” a întrebat el.

„Nu știu unde sunt puse lucrurile.” Mama a vorbit ceva mai puțin voios decât de obicei.

Omul a aprins un chibrit. Pe masă era o lumânare și a aprins-o. La licărul ei firav, copiii au văzut o bucătărie mare și golașă, cu podeaua de piatră. Nu erau nici perdele, nici covoraș în fața șemineului. Masa de bucătărie de acasă stătea în mijlocul încăperii. Scaunele erau într-un colț, iar oalele, cratițele, măturile și vesela, în altul. Nu ardea niciun foc, iar pe grătarul negru al șemineului se vedea cenușa rece și stinsă.

Când căruțașul s-a întors să plece, după ce adusese înăuntru lăzile, s-a auzit un foșnet și un tropăit grăbit, care păreau să vină dinăuntrul pereților casei.

„Vai, ce-i asta?” au strigat fetele.

„Sunt doar șobolanii”, a spus căruțașul. Și a plecat și a închis ușa, iar curentul stârnit brusc de ușă a stins lumânarea.

„Of, aș vrea să nu fi venit!” a spus Phyllis și a răsturnat un scaun.

„Doar șobolanii!” a spus Peter în întuneric.

---