Prin­țe­sa și go­bli­nii

George MacDonald

Capitolul 1: De ce există o poveste despre prințesă

A fost odată o mică prințesă al cărei tată era regele unei țări întinse, pline de munți și văi. Palatul lui fusese clădit pe unul dintre munți și era foarte impunător și frumos. Prințesa, pe nume Irene, se născuse acolo, dar, la scurtă vreme după naștere, fiindcă mama ei nu era prea sănătoasă, fusese trimisă să fie crescută de niște oameni de la țară, într-o casă mare, pe jumătate castel, pe jumătate casă țărănească, pe coasta altui munte, cam la jumătatea distanței dintre poale și vârf.

Prințesa era o făptură mică și drăgălașă și, pe vremea când începe povestea mea, avea vreo opt ani, cred, dar se făcea mare foarte repede. Chipul îi era alb și frumos, iar ochii erau ca două fărâme din cerul nopții, cu câte o stea topită în albastrul fiecăruia. Ai fi zis că ochii aceia știau negreșit că de acolo veniseră, atât de des se ridicau într-acolo. Tavanul camerei ei de joacă era albastru, cu stele, făcut să semene cât se putuse de bine cu cerul. Dar mă îndoiesc că văzuse vreodată cerul adevărat cu stelele lui, dintr-un motiv pe care e mai bine să-l pomenesc chiar acum.

Munții aceștia erau plini de goluri pe dinăuntru: caverne uriașe și galerii întortocheate; prin unele curgea apă, iar altele străluceau în toate culorile curcubeului când duceai înăuntru o lumină. Nu s-ar fi știut prea multe despre ele dacă n-ar fi fost minele de acolo, puțuri mari și adânci, din care porneau galerii și culoare lungi, săpate pentru a ajunge la minereul de care erau plini munții. În timpul săpăturilor, minerii dăduseră peste multe dintre aceste caverne naturale. Câteva se deschideau, la mare depărtare, pe coasta unui munte sau într-o râpă.

În cavernele acestea subpământene trăia un neam ciudat de făpturi, numite de unii gnomi, de alții cobolzi, iar de alții goblini. Prin țară umbla o legendă care spunea că odinioară trăiau la suprafață și semănau foarte mult cu ceilalți oameni. Dar, dintr-o pricină sau alta, pe care legendele o lămureau în fel și chip, regele le pusese dări pe care ei le socoteau prea grele, ori le ceruse să respecte rânduieli care nu le erau pe plac, ori începuse să se poarte mai aspru cu ei, într-un fel sau altul, și să le impună legi mai stricte; urmarea fusese că dispăruseră cu toții de pe întinsul țării. Totuși, după cum spunea legenda, în loc să plece în altă țară, se refugiaseră cu toții în cavernele subpământene, de unde nu ieșeau decât noaptea; chiar și atunci se arătau rareori mai mulți laolaltă și niciodată în fața multor oameni deodată. Se spunea că, până și noaptea, nu se adunau sub cerul liber decât în cele mai neumblate și mai greu de străbătut locuri din munți. Cei care zăriseră vreunul dintre ei spuneau că se schimbaseră foarte mult de-a lungul generațiilor; și nici nu era de mirare, de vreme ce trăiau departe de soare, în locuri reci, umede și întunecoase. Acum nu erau doar urâți, ci fie de-a dreptul hidoși, fie caraghios de grotești, atât la chip, cât și la trup. Spuneau că nicio plăsmuire a celei mai neînfrânate închipuiri, redată cu pana ori cu creionul, nu putea întrece ciudățenia înfățișării lor. Dar bănuiesc că cei care spuneau asta luaseră unele dintre animalele care le țineau tovărășie drept goblinii înșiși – despre asta însă, mai încolo. Goblinii înșiși nu se deosebeau de oameni atât de mult pe cât ar lăsa să se înțeleagă o asemenea descriere. Și, pe măsură ce li se schimonosiseră trupurile, le sporiseră cunoștințele și istețimea, iar acum erau în stare să facă lucruri pe care niciun muritor nu le-ar fi crezut cu putință. Dar, cu cât deveneau mai vicleni, cu atât deveneau și mai răutăcioși, iar marea lor bucurie era să-i necăjească, prin orice mijloace le treceau prin minte, pe oamenii care locuiau la etajul de deasupra lor, sub cerul liber. Încă țineau destul de mult unii la alții ca să nu fie cu totul cruzi, de dragul cruzimii, cu cei care le ieșeau în cale; însă hrăneau cu atâta râvnă dușmănia moștenită din străbuni față de cei care stăpâneau ceea ce fusese odinioară al lor, și mai ales față de urmașii regelui din pricina căruia fuseseră izgoniți, încât căutau orice prilej să-i chinuie prin mijloace la fel de ciudate ca născocitorii lor; și, deși piperniciți și schimonosiți, aveau o putere pe măsura vicleniei lor. Cu vremea, ajunseseră să aibă un rege și o cârmuire a lor, a căror îndeletnicire de căpetenie, în afară de treburile lor simple, era să le născocească necazuri vecinilor. Acum e destul de limpede de ce mica prințesă nu văzuse niciodată cerul noaptea. Se temeau mult prea tare de goblini ca s-o lase să iasă atunci din casă, oricât de mulți însoțitori ar fi avut; și aveau motive întemeiate, după cum vom vedea mai încolo.

---