Marele Gatsby

F. Scott Fitzgerald

Capitolul 1

Pe când eram mai tânăr și mai vulnerabil, tata mi-a dat un sfat la care mă tot gândesc de atunci.

„Ori de câte ori îți vine să critici pe cineva”, mi-a spus, „adu-ți aminte că nu toți oamenii de pe lume s-au bucurat de avantajele tale.”

N-a mai spus nimic, dar noi doi am știut întotdeauna să ne spunem neobișnuit de multe, păstrându-ne totuși rezerva, și am înțeles că voia să spună mult mai mult. Drept urmare, sunt înclinat să mă abțin de la orice judecată, o deprindere care mi-a dezvăluit multe firi stranii și m-a făcut totodată victima a nu puțini plicticoși cu vechime. O minte anormală descoperă repede această însușire la un om normal și se agață de ea; așa se face că, în facultate, am fost acuzat pe nedrept că fac pe politicianul, fiindcă eram părtaș la durerile tainice ale unor necunoscuți fără frâu. Cele mai multe confidențe veneau fără să le fi cerut – de multe ori m-am prefăcut că dorm, că sunt preocupat sau că mă las în voia unei frivolități ostile când mi-am dat seama, după vreun semn de neconfundat, că la orizont tremura o dezvăluire intimă; căci dezvăluirile intime ale tinerilor, sau cel puțin felul în care și le exprimă, sunt de obicei plagiate și stricate de vădite treceri sub tăcere. A te abține să judeci înseamnă să speri la nesfârșit. Încă mi-e puțin teamă să nu-mi scape ceva dacă uit că, așa cum sugera tata cu snobism și repet și eu cu snobism, simțul decenței elementare se împarte inegal la naștere.

Și, după ce m-am lăudat astfel cu toleranța mea, ajung să recunosc că are o limită. Purtarea unui om se poate sprijini pe stâncă trainică sau pe mlaștini jilave, dar, dincolo de un anumit punct, nu-mi mai pasă pe ce se sprijină. Când m-am întors din Est, toamna trecută, simțeam că vreau să văd lumea în uniformă, stând pentru totdeauna într-un soi de poziție de drepți morală; nu mai voiam aventuri tumultuoase care să-mi dea privilegiul de a întrezări inima omenească. Numai Gatsby, omul care dă numele acestei cărți, a scăpat de reacția mea – Gatsby, care întruchipa tot ce disprețuiesc fără prefăcătorie. Dacă personalitatea e un șir neîntrerupt de gesturi izbutite, atunci era ceva splendid la el, o sensibilitate sporită la făgăduințele vieții, de parcă ar fi fost înrudit cu unul dintre acele aparate complicate care înregistrează cutremure de la zece mii de mile depărtare. Această receptivitate nu avea nimic de-a face cu impresionabilitatea aceea lipsită de vlagă, înnobilată cu numele de „temperament creator” – era un dar extraordinar de a spera, o disponibilitate romantică pe care n-am mai întâlnit-o la nimeni și pe care probabil n-am s-o mai întâlnesc vreodată. Nu – Gatsby s-a dovedit până la urmă un om cum trebuie; ceea ce l-a măcinat pe Gatsby, praful acela murdar care plutea în urma visurilor lui, mi-a stins pentru o vreme interesul față de suferințele sterpe și exaltările de scurtă răsuflare ale oamenilor.

De trei generații, membrii familiei mele sunt oameni de vază, înstăriți, în acest oraș din Vestul Mijlociu. Familia Carraway e un soi de clan și, după o tradiție de-a noastră, ne tragem din ducii de Buccleuch, dar adevăratul întemeietor al ramurii mele a fost fratele bunicului, care a venit aici în cincizeci și unu, a trimis pe altcineva în locul lui în Războiul de Secesiune și a pus pe picioare afacerea cu articole de fierărie vândute cu ridicata pe care tata o conduce și azi.

Nu l-am văzut niciodată pe acest frate al bunicului, dar se spune că îi semăn – judecând mai ales după portretul cu expresia cam dură care atârnă în biroul tatei. Am absolvit la New Haven în 1915, la exact un sfert de veac după tata, și, ceva mai târziu, am luat parte la acea migrație teutonă întârziată, cunoscută sub numele de Marele Război. Contraofensiva mi-a plăcut atât de mult, încât m-am întors neliniștit. În loc să mai fie centrul cald al lumii, Vestul Mijlociu îmi părea acum marginea zdrențuită a universului – așa că m-am hotărât să plec în Est și să învăț meseria de vânzător de obligațiuni. Toți cei pe care îi cunoșteam se ocupau cu obligațiuni, așa că mi-am închipuit că meseria mai putea hrăni un burlac. Toate mătușile și toți unchii mei au întors propunerea pe toate fețele, de parcă mi-ar fi ales o școală pregătitoare pentru facultate, și au spus în cele din urmă: „Păi – da-a”, cu o expresie foarte gravă și șovăielnică. Tata a fost de acord să mă întrețină un an și, după felurite amânări, am venit în Est, pentru totdeauna, credeam eu, în primăvara lui douăzeci și doi.

Cel mai practic ar fi fost să închiriez niște camere în oraș, dar era anotimpul cald și tocmai părăsisem un ținut cu peluze întinse și copaci prietenoși, așa că, atunci când un tânăr de la birou mi-a propus să luăm împreună o casă într-un orășel de unde puteam face naveta, ideea mi s-a părut grozavă. El a găsit casa, un bungalou de carton bătut de intemperii, cu chirie de optzeci pe lună, dar, în ultima clipă, firma l-a trimis la Washington și m-am mutat singur în afara orașului. Aveam un câine – cel puțin l-am avut câteva zile, până a fugit –, un Dodge vechi și o finlandeză care îmi făcea patul, pregătea micul dejun și mormăia pentru sine înțelepciuni finlandeze la plita electrică.

M-am simțit singur o zi sau două, până când, într-o dimineață, un om sosit mai de curând decât mine m-a oprit pe drum.

„Cum se ajunge în satul West Egg?” m-a întrebat neajutorat.

I-am spus. Și, când mi-am văzut de drum, nu mă mai simțeam singur. Eram o călăuză, un deschizător de drumuri, unul dintre primii coloniști. Îmi acordase, în treacăt, drept de cetățenie în împrejurimi.

Așa că, odată cu soarele și cu frunzele care izbucneau în copaci, întocmai cum cresc lucrurile în filmele accelerate, am avut bine cunoscuta convingere că viața începea din nou odată cu vara.

Mai întâi, erau atâtea de citit și atâta sănătate de sorbit din aerul tânăr, dătător de suflare. Am cumpărat o duzină de volume despre activitatea bancară, credit și plasamente în titluri de valoare; stăteau pe raftul meu, roșii și aurii ca banii abia ieșiți din monetărie, făgăduind să-mi dezvăluie tainele strălucitoare pe care numai Midas, Morgan și Mecena le cunoșteau. Și aveam măreața intenție de a citi și multe alte cărți. În facultate fusesem destul de aplecat spre literatură – într-un an scrisesem o serie de editoriale foarte solemne și pline de lucruri evidente pentru Yale News –, iar acum aveam să readuc toate acestea în viața mea și să redevin cel mai mărginit dintre toți specialiștii, „omul cu o formație multilaterală”. Nu e doar o vorbă de duh – la urma urmei, viața se vede mult mai bine de la o singură fereastră.

Numai întâmplarea făcuse să închiriez o casă într-una dintre cele mai ciudate așezări din America de Nord. Se afla pe insula aceea îngustă și tumultuoasă care se întinde exact spre est de New York – și unde, printre alte curiozități ale naturii, se găsesc două formațiuni de uscat neobișnuite. La douăzeci de mile de oraș, două ouă uriașe, cu un contur identic și despărțite numai de un golf de complezență, înaintează în cea mai domesticită întindere de apă sărată din emisfera vestică, marea ogradă udă a strâmtorii Long Island. Nu sunt ovale perfecte – ca oul din povestea lui Columb, amândouă sunt turtite la capătul pe care se sprijină –, dar asemănarea lor fizică trebuie să fie un izvor nesecat de uimire pentru pescărușii care zboară pe deasupra. Pentru cei fără aripi, un fenomen mai interesant e deosebirea dintre ele în toate privințele, în afară de formă și mărime.

Locuiam la West Egg, cel – mă rog, cel mai puțin monden dintre cele două, deși e o etichetă cât se poate de superficială pentru contrastul bizar și nu tocmai lipsit de ceva sinistru dintre ele. Casa mea se afla chiar în vârful oului, la numai cincizeci de iarzi de strâmtoare, înghesuită între două proprietăți uriașe care se închiriau cu douăsprezece sau cincisprezece mii pe sezon. Cea din dreapta mea era colosală după orice măsură – o reproducere în toată regula a vreunui Hôtel de Ville din Normandia, cu un turn într-o parte, nou-nouță sub o barbă subțire de iederă crudă, cu un bazin de înot din marmură și cu mai bine de patruzeci de acri de peluză și grădină. Era conacul lui Gatsby. Sau, mai bine zis, cum nu-l cunoșteam pe domnul Gatsby, era un conac locuit de un domn cu acest nume. Casa mea era o urâțenie, dar era o urâțenie mică și fusese trecută cu vederea, așa că aveam vedere spre apă, vedere spre o parte din peluza vecinului meu și vecinătatea consolatoare a milionarilor – toate pentru optzeci de dolari pe lună.

Dincolo de golful de complezență, palatele albe din mondenul East Egg sclipeau de-a lungul apei, iar povestea verii începe cu adevărat în seara când m-am dus cu mașina acolo, să iau cina la familia lui Tom Buchanan. Daisy îmi era verișoară de-a doua, cu o generație diferență între noi, iar pe Tom îl cunoșteam din facultate. Și, imediat după război, petrecusem două zile cu ei la Chicago.

Soțul ei, printre feluritele lui izbânzi atletice, fusese una dintre cele mai puternice extreme care jucaseră vreodată fotbal american la New Haven – într-un fel, o celebritate națională, unul dintre oamenii care ating la douăzeci și unu de ani o asemenea culme a excelenței într-un domeniu îngust, încât tot ce urmează are gustul unei coborâri. Familia lui era nemaipomenit de bogată – chiar și în facultate, ușurința cu care arunca banii era un prilej de reproșuri –, dar acum părăsise Chicago și venise în Est într-un fel care îți cam tăia răsuflarea: de pildă, adusese de la Lake Forest un lot de ponei de polo. Era greu de închipuit că un om din generația mea avea destulă avere ca să facă așa ceva.

De ce veniseră în Est nu știu. Petrecuseră un an în Franța fără vreun motiv anume, apoi rătăciseră neliniștiți de colo-colo, oriunde oamenii jucau polo și erau bogați împreună. Se mutaseră pentru totdeauna, mi-a spus Daisy la telefon, dar eu n-o credeam – nu puteam vedea în inima lui Daisy, însă simțeam că Tom avea să rătăcească la nesfârșit, căutând, cu o urmă de nostalgie, tumultul dramatic al vreunui meci de fotbal care nu mai putea fi retrăit.

Și așa s-a făcut că, într-o seară caldă și vântoasă, am pornit cu mașina spre East Egg, să văd doi vechi prieteni pe care aproape că nu-i cunoșteam. Casa lor era și mai somptuoasă decât mă așteptasem: un conac vesel, roșu și alb, în stil colonial georgian, cu vedere spre golf. Peluza începea de la plajă și alerga spre ușa de la intrare cale de un sfert de milă, sărind peste cadrane solare, alei de cărămidă și grădini în flăcări – iar la urmă, când ajungea la casă, se revărsa în sus pe zid în vrejuri luminoase, parcă purtată de avântul alergării. Fațada era întreruptă de un șir de uși-ferestre, care străluceau acum de aurul răsfrânt în ele, larg deschise către după-amiaza caldă și vântoasă, iar Tom Buchanan, în haine de călărie, stătea cu picioarele depărtate pe veranda de la intrare.

Se schimbase din anii de la New Haven. Era acum un bărbat zdravăn de treizeci de ani, cu părul de culoarea paielor, cu o gură cam aspră și un aer trufaș. Doi ochi strălucitori și aroganți ajunseseră să-i stăpânească fața și îl făceau să pară mereu aplecat agresiv înainte. Nici măcar eleganța efeminată a hainelor de călărie nu putea ascunde puterea enormă a acelui trup – părea să umple cizmele lucioase până ce șireturile de sus se întindeau la maximum, iar când își mișca umărul sub haina subțire vedeai cum joacă o masă uriașă de mușchi. Era un trup în stare să dezvolte o forță enormă – un trup nemilos.

Vocea lui, un tenor aspru și răgușit, întărea impresia de irascibilitate pe care o lăsa. Avea în ea o urmă de dispreț părintesc, chiar și față de oamenii pe care îi plăcea – iar la New Haven fuseseră bărbați care îl urau de moarte.

„Să nu crezi cumva că părerea mea în chestiunile astea e cuvânt de lege”, părea să spună, „doar fiindcă sunt mai puternic și mai bărbat decât tine.” Făcuserăm parte din aceeași societate a studenților din ultimul an și, deși nu fuseserăm niciodată apropiați, avusesem mereu impresia că mă privea cu ochi buni și că voia să-l plac, cu un fel de jind aspru și sfidător, numai al lui.

Am stat de vorbă câteva minute pe veranda însorită.

„Am un loc frumos aici”, a spus el, cu privirea fulgerând neliniștită în jur.

M-a întors ținându-mă de un braț și și-a plimbat mâna lată, întinsă, peste priveliștea din fața casei, cuprinzând în mișcarea ei o grădină italiană adâncită în pământ, o jumătate de acru de trandafiri în culori adânci, cu miros pătrunzător, și o șalupă cu botul cârn, care sălta în apele fluxului din larg.

„A fost al lui Demaine, petrolistul.” M-a întors din nou, politicos și brusc. „Intrăm în casă.”

Am străbătut un hol înalt și am intrat într-un spațiu luminos, trandafiriu, legat firav de restul casei prin ușile-ferestre de la cele două capete. Acestea erau întredeschise și luceau albe pe fundalul ierbii proaspete de afară, care părea să crească puțin și înăuntru. O adiere străbătea camera, împingea perdelele înăuntru la un capăt și în afară la celălalt, ca pe niște steaguri palide, le răsucea în sus, spre tavanul glazurat ca un tort de nuntă, apoi încrețea covorul de culoarea vinului, făcând să treacă peste el o umbră, așa cum face vântul pe mare.

Singurul obiect cu totul nemișcat din cameră era o canapea uriașă, pe care două tinere pluteau de parcă s-ar fi aflat pe un balon ancorat. Amândouă erau în alb, iar rochiile li se unduiau și fluturau de parcă vântul tocmai le-ar fi adus înăuntru după un scurt zbor în jurul casei. Cred că am stat câteva clipe ascultând plesnetul și pocnetul perdelelor și geamătul unui tablou de pe perete. Apoi s-a auzit o bubuitură când Tom Buchanan a închis ferestrele din spate, vântul prins în cameră s-a stins, iar perdelele, covoarele și cele două tinere au coborât încet spre podea, ca niște baloane.

Pe cea mai tânără dintre ele n-o cunoșteam. Era întinsă cât era de lungă la capătul ei de divan, cu totul nemișcată și cu bărbia puțin ridicată, de parcă ar fi ținut pe ea ceva în echilibru, ceva ce risca în orice clipă să cadă. Dacă mă văzuse cu coada ochiului, n-o arăta în niciun fel – ba chiar aproape că m-am trezit murmurând scuze pentru că o tulburasem intrând.

Cealaltă fată, Daisy, a încercat să se ridice – s-a aplecat puțin înainte cu un aer conștiincios –, apoi a râs, un râs scurt, absurd și fermecător, iar eu am râs la rândul meu și am înaintat în cameră.

„Sunt p-paralizată de fericire.”

A râs din nou, de parcă ar fi spus ceva foarte spiritual, și mi-a ținut o clipă mâna, ridicându-și privirea spre chipul meu și făgăduindu-mi că nu era nimeni pe lume pe care ar fi vrut mai mult să-l vadă. Așa îi era felul. Mi-a dat de înțeles în șoaptă că pe fata care ținea ceva în echilibru o chema Baker. (Am auzit spunându-se că Daisy șoptea numai ca să-i facă pe oameni să se aplece spre ea; o critică irelevantă, care nu știrbea cu nimic farmecul șoaptei.)

În orice caz, buzele domnișoarei Baker au tresărit, mi-a făcut un semn aproape imperceptibil din cap, apoi și l-a dat repede din nou pe spate – obiectul pe care îl ținea în echilibru se clătinase, pesemne, puțin și o cam speriase. Din nou mi-a venit pe buze un soi de scuză. Aproape orice manifestare de autosuficiență desăvârșită îmi smulge un omagiu plin de uluire.

M-am uitat din nou la verișoara mea, care a început să-mi pună întrebări cu glasul ei jos, tulburător. Era genul de voce pe care urechea o urmărește în urcușurile și coborâșurile ei, de parcă fiecare rostire ar fi o înșiruire de note care nu se va mai cânta niciodată. Chipul îi era trist și frumos, cu lumini în el, cu ochi luminoși și o gură luminoasă, pătimașă, dar în vocea ei era o emoție pe care bărbații ce ținuseră la ea o uitau cu greu: o chemare cântată, de neîmpotrivit, un „Ascultă” șoptit, o făgăduință că făcuse lucruri vesele și palpitante cu doar puțin timp în urmă și că alte lucruri vesele și palpitante pluteau în ceasul următor.

I-am povestit cum mă oprisem o zi la Chicago în drum spre Est și cum o duzină de oameni îi trimiseseră prin mine toată dragostea lor.

„Le e dor de mine?” a strigat ea în extaz.

„Tot orașul e deznădăjduit. Toate mașinile au roata stângă din spate vopsită în negru, ca o coroană de doliu, și toată noaptea se aude un vaiet neîntrerupt de-a lungul țărmului de nord.”

„Ce minunat! Hai să ne întoarcem, Tom. Mâine!” Apoi a adăugat fără nicio legătură: „Trebuie s-o vezi pe cea mică.”

„Mi-ar plăcea.”

„Doarme. Are trei ani. N-ai văzut-o niciodată?”

„Niciodată.”

„Păi, trebuie s-o vezi. E –”

Tom Buchanan, care se învârtise neliniștit prin cameră, s-a oprit și mi-a pus mâna pe umăr.

„Cu ce te ocupi, Nick?”

„Vând obligațiuni.”

„La cine?”

I-am spus.

„N-am auzit de ei”, a declarat el categoric.

Asta m-a enervat.

„O să auzi”, am răspuns scurt. „O să auzi dacă rămâi în Est.”

„A, rămân în Est, n-avea tu grijă”, a spus el, aruncând o privire spre Daisy, apoi iar spre mine, de parcă ar fi stat la pândă să mai afle ceva. „Aș fi un prost al dracului să locuiesc în altă parte.”

În clipa aceea, domnișoara Baker a spus: „Categoric!” atât de brusc, încât am tresărit – era primul cuvânt pe care îl rostise de când intrasem în cameră. Pesemne că se surprinsese și pe ea la fel de mult ca pe mine, fiindcă a căscat și, printr-o înșiruire de mișcări rapide și îndemânatice, s-a ridicat în picioare.

„Am înțepenit”, s-a plâns ea, „stau întinsă pe canapeaua asta de când mă știu.”

„Să nu te uiți la mine”, a ripostat Daisy, „toată după-amiaza am încercat să te duc la New York.”

„Nu, mulțumesc”, le-a spus domnișoara Baker celor patru cocteiluri tocmai sosite din oficiu. „Sunt în plin antrenament.”

Gazda ei a privit-o neîncrezător.

„Ești, zici!” Și-a dat băutura pe gât de parcă ar fi fost doar o picătură pe fundul paharului. „Nu pricep cum reușești tu să faci ceva.”

M-am uitat la domnișoara Baker, întrebându-mă ce anume „făcea”. Îmi plăcea s-o privesc. Era o fată suplă, cu sânii mici și cu o ținută dreaptă, pe care și-o accentua trăgându-și umerii înapoi, ca un tânăr cadet. Ochii ei cenușii, obosiți de soare, mă priveau la rândul lor cu o curiozitate politicoasă, dintr-un chip palid, fermecător și nemulțumit. Mi-a trecut atunci prin minte că o mai văzusem undeva, pe ea sau o fotografie de-a ei.

„Locuiți în West Egg”, a remarcat ea disprețuitor. „Cunosc pe cineva acolo.”

„Eu nu cunosc pe nimeni –”

„Pe Gatsby trebuie să-l cunoașteți.”

„Gatsby?” a întrebat Daisy. „Care Gatsby?”

Înainte să pot răspunde că era vecinul meu, s-a anunțat cina; Tom Buchanan și-a vârât poruncitor brațul încordat sub al meu și m-a scos din cameră de parcă ar fi mutat o piesă de dame pe alt pătrățel.

Cu mișcări suple, languroase, cu mâinile așezate ușor pe șolduri, cele două tinere au ieșit înaintea noastră pe o verandă trandafirie, deschisă spre apus, unde patru lumânări pâlpâiau pe masă în vântul domolit.

„La ce bun lumânări?” a protestat Daisy, încruntându-se. Le-a stins strângând fitilurile între degete. „Peste două săptămâni e cea mai lungă zi din an.” Ne-a privit pe toți, radioasă. „Voi așteptați mereu cea mai lungă zi din an și pe urmă o ratați? Eu mereu aștept cea mai lungă zi din an și pe urmă o ratez.”

„Ar trebui să punem ceva la cale”, a căscat domnișoara Baker, așezându-se la masă de parcă s-ar fi băgat în pat.

„Bine”, a spus Daisy. „Ce să punem la cale?” S-a întors neajutorată spre mine: „Ce pune lumea la cale?”

Înainte să-i pot răspunde, și-a ațintit ochii, cu o expresie înspăimântată, asupra degetului mic.

„Uite!” s-a plâns ea. „M-am lovit.”

Ne-am uitat cu toții – încheietura era vânătă.

„Tu ai făcut-o, Tom”, a spus ea acuzator. „Știu că n-ai vrut, dar chiar ai făcut-o. Așa-mi trebuie dacă m-am măritat cu o brută de bărbat, o matahală, un ditamai specimen fizic de –”

„Nu sufăr cuvântul «matahală»”, a protestat Tom iritat, „nici măcar în glumă.”

„Matahală”, a stăruit Daisy.

Uneori, ea și domnișoara Baker vorbeau în același timp, fără să se impună, cu o lejeritate glumeață ce nu ajungea niciodată de-a binelea la pălăvrăgeală și era la fel de răcoroasă ca rochiile lor albe și ca ochii lor impersonali, lipsiți de orice dorință. Erau aici și ne acceptau pe Tom și pe mine, făcând doar un efort plăcut și politicos să ne distreze ori să se lase distrate. Știau că în curând cina avea să se încheie și că, puțin mai târziu, și seara avea să se încheie și să fie pusă deoparte fără ceremonie. Era cu totul altfel decât în Vest, unde seara era împinsă în grabă de la o etapă la alta spre sfârșit, într-o așteptare mereu dezamăgită sau, dimpotrivă, în simpla spaimă nervoasă de clipa însăși.

„Mă faci să mă simt un sălbatic, Daisy”, am mărturisit eu, la al doilea pahar de vin roșu de Bordeaux, cu gust de dop, dar destul de impresionant. „Nu puteți vorbi despre recolte sau despre ceva de felul ăsta?”

Nu mă gândisem la nimic anume când făcusem observația, dar ea a fost preluată într-un fel neașteptat.

„Civilizația se duce de râpă”, a izbucnit Tom cu violență. „Am ajuns să văd lucrurile cu un pesimism cumplit. Ai citit Ascensiunea imperiilor de culoare, de unul Goddard?”

„Păi, nu”, am răspuns, destul de surprins de tonul lui.

„Ei bine, e o carte bună și ar trebui s-o citească toată lumea. Ideea e că, dacă nu suntem atenți, rasa albă o să fie – o să fie înghițită cu totul. Totul e științific; s-a dovedit.”

„Tom devine foarte profund”, a spus Daisy, cu o expresie de tristețe absentă. „Citește cărți adânci, cu vorbe lungi în ele. Cum era cuvântul acela pe care l-am –”

„Păi, cărțile astea sunt toate științifice”, a stăruit Tom, aruncându-i o privire nerăbdătoare. „Omul ăsta a deslușit totul. Noi, care suntem rasa dominantă, trebuie să fim atenți, altfel rasele astea o să pună mâna pe tot.”

„Trebuie să le ținem la pământ”, a șoptit Daisy, făcând cu ochiul cu ferocitate spre soarele arzător.

„Ar trebui să locuiești în California –” a început domnișoara Baker, dar Tom a întrerupt-o, mișcându-se greoi în scaun.

„Ideea e că noi suntem nordici. Eu sunt, tu ești, și tu, și –” După o ezitare infimă, a inclus-o și pe Daisy cu o ușoară înclinare a capului, iar ea mi-a făcut din nou cu ochiul. „– Și noi am creat toate lucrurile din care se alcătuiește civilizația – mă rog, știința și arta și toate astea. Înțelegeți?”

Era ceva jalnic în concentrarea lui, de parcă mulțumirea de sine, mai ascuțită decât odinioară, nu-i mai ajungea. Când, aproape imediat, a sunat telefonul în casă, iar majordomul a părăsit veranda, Daisy a profitat de scurta întrerupere și s-a aplecat spre mine.

„Am să-ți spun un secret de familie”, a șoptit ea însuflețită. „E despre nasul majordomului. Vrei să auzi despre nasul majordomului?”

„De asta am venit în seara asta.”

„Ei bine, n-a fost dintotdeauna majordom; înainte lustruia argintăria unor oameni din New York care aveau un serviciu de masă din argint pentru două sute de persoane. Trebuia s-o lustruiască de dimineață până seara, până când, în cele din urmă, a început să-i atace nasul –”

„Lucrurile au mers din rău în mai rău”, a sugerat domnișoara Baker.

„Da. Lucrurile au mers din rău în mai rău, până când, în cele din urmă, a trebuit să renunțe la slujbă.”

O clipă, ultimele raze de soare au căzut cu o tandrețe romantică pe chipul ei luminos; în timp ce ascultam, vocea mă silea să mă aplec înainte, cu răsuflarea tăiată – apoi strălucirea s-a stins, fiecare licăr părăsind-o cu un regret zăbavnic, asemenea copiilor care pleacă, la amurg, de pe o stradă plăcută.

Majordomul s-a întors și i-a murmurat ceva lui Tom la ureche, iar Tom s-a încruntat, și-a împins scaunul înapoi și a intrat în casă fără o vorbă. De parcă absența lui ar fi trezit ceva în ea, Daisy s-a aplecat din nou înainte, cu vocea strălucind și cântând.

„Îmi place să te văd la masa mea, Nick. Îmi amintești de un – de un trandafir, un trandafir adevărat. Nu-i așa?” S-a întors spre domnișoara Baker, căutând o confirmare: „Un trandafir adevărat?”

Nu era adevărat. Nu semăn nici pe departe cu un trandafir. Nu făcea decât să improvizeze, dar din ea se revărsa o căldură tulburătoare, de parcă inima ar fi încercat să ajungă până la tine ascunsă într-unul dintre cuvintele acelea fără suflu și pline de fior. Apoi, deodată, și-a aruncat șervetul pe masă, s-a scuzat și a intrat în casă.

Domnișoara Baker și cu mine am schimbat o privire scurtă, voit lipsită de înțeles. Tocmai voiam să spun ceva când ea s-a îndreptat brusc și a spus „Șșt!”, pe un ton de avertizare. Din camera alăturată se auzea un murmur înăbușit și pătimaș, iar domnișoara Baker s-a aplecat înainte fără nicio jenă, încercând să asculte. Murmurul tremura la hotarul vorbelor deslușite, scădea, se înălța aprins, apoi înceta cu totul.

„Domnul Gatsby despre care ați pomenit e vecinul meu –” am început.

„Nu vorbiți. Vreau să aud ce se întâmplă.”

„Se întâmplă ceva?” am întrebat cu nevinovăție.

„Vreți să spuneți că nu știți?” a spus domnișoara Baker, sincer surprinsă. „Credeam că știe toată lumea.”

„Eu nu știu.”

„Păi –” a spus ea șovăitor. „Tom are o femeie la New York.”

„Are o femeie?” am repetat fără să pricep.

Domnișoara Baker a încuviințat din cap.

„Ar putea avea măcar bunul-simț să nu-i telefoneze la ora cinei. Nu credeți?”

Aproape înainte să-i fi înțeles vorbele, s-a auzit foșnetul unei rochii și scârțâitul unor cizme de piele, iar Tom și Daisy s-au întors la masă.

„Nu s-a putut altfel!” a strigat Daisy cu o veselie încordată.

S-a așezat, a cercetat-o din priviri pe domnișoara Baker, apoi pe mine, și a continuat: „M-am uitat o clipă afară și e foarte romantic afară. E o pasăre pe peluză, cred că trebuie să fie o privighetoare venită cu un vapor Cunard sau White Star Line. Cântă întruna –” Vocea îi cânta: „E romantic, nu-i așa, Tom?”

„Foarte romantic”, a spus el, apoi mi s-a adresat cu un aer nefericit: „Dacă mai e destulă lumină după cină, vreau să te duc până la grajduri.”

Telefonul a sunat în casă, făcându-ne să tresărim, iar când Daisy a clătinat hotărât din cap spre Tom, subiectul grajdurilor, de fapt toate subiectele, s-au risipit în aer. Din frânturile ultimelor cinci minute petrecute la masă îmi amintesc că lumânările au fost aprinse din nou, fără rost, și simțeam că vreau să-i privesc pe toți drept în față și totuși să ocolesc orice privire. Nu puteam ghici ce gândeau Daisy și Tom, dar mă îndoiesc că până și domnișoara Baker, care părea să fi ajuns la un scepticism destul de rezistent, putea să-și scoată cu totul din minte insistența stridentă, metalică, a celui de-al cincilea musafir. Cuiva cu o anumită fire, situația i-ar fi putut stârni curiozitatea – mie instinctul îmi spunea să sun imediat la poliție.

Despre cai, de la sine înțeles, nu s-a mai pomenit. Tom și domnișoara Baker, despărțiți de câteva picioare de amurg, s-au întors agale în bibliotecă, de parcă s-ar fi dus la un priveghi lângă un trup cât se poate de palpabil, în timp ce eu, încercând să par binevoitor, interesat și puțin surd, am urmat-o pe Daisy de-a lungul unui șir de verande legate între ele, până la cea din față. În întunericul ei adânc, ne-am așezat unul lângă altul pe o canapea de răchită.

Daisy și-a cuprins fața în palme, de parcă i-ar fi pipăit forma frumoasă, iar privirea i s-a îndepărtat încet în amurgul catifelat. Am văzut că o stăpâneau simțăminte zbuciumate, așa că i-am pus câteva întrebări despre fetița ei, care mi se părea că aveau s-o liniștească.

„Nu ne cunoaștem prea bine, Nick”, a spus ea deodată. „Chiar dacă suntem veri. N-ai venit la nunta mea.”

„Nu mă întorsesem din război.”

„Așa e.” A șovăit. „Ei bine, am trecut prin clipe foarte grele, Nick, și am ajuns să privesc totul destul de cinic.”

Pesemne că avea motive. Am așteptat, dar n-a mai spus nimic și, după o clipă, am revenit cam fără vlagă la subiectul fiicei ei.

„Bănuiesc că vorbește și – mănâncă și toate cele.”

„A, da.” M-a privit absentă. „Ascultă, Nick, lasă-mă să-ți spun ce-am zis când s-a născut. Vrei să auzi?”

„Foarte mult.”

„O să-ți arate ce-am ajuns să cred despre – lucruri. Ei bine, n-avea nici o oră de când se născuse, iar Tom era Dumnezeu știe unde. M-am trezit din anestezia cu eter simțindu-mă cu totul părăsită și am întrebat-o îndată pe asistentă dacă era băiat sau fată. Mi-a spus că era fată, așa că mi-am întors capul și am plâns. «Bine», am spus, «mă bucur că e fată. Și sper să fie proastă – pe lumea asta, cel mai bine e ca o fată să fie o prostuță frumoasă».”

„Vezi tu, oricum cred că totul e îngrozitor”, a continuat ea cu convingere. „Toată lumea crede asta – oamenii cu vederile cele mai înaintate. Iar eu știu. Am fost peste tot, am văzut tot și am făcut tot.” Ochii îi fulgerau sfidător în jur, cam ca ai lui Tom, și a râs cu un dispreț tulburător. „Femeie de lume – Doamne, ce femeie de lume sunt!”

În clipa când vocea i s-a curmat și a încetat să mă silească s-o ascult și s-o cred, am simțit cât de nesincer era, în esență, tot ce spusese. M-a neliniștit, de parcă întreaga seară ar fi fost un soi de înscenare menită să smulgă și de la mine un sentiment. Am așteptat și, într-adevăr, după o clipă m-a privit cu un zâmbet fățiș, plin de sine, pe chipul frumos, de parcă și-ar fi proclamat apartenența la o societate secretă destul de selectă, din care făceau parte ea și Tom.

Înăuntru, camera cârmâzie înflorea de lumină. Tom și domnișoara Baker stăteau la cele două capete ale canapelei lungi, iar ea îi citea cu voce tare din Saturday Evening Post – cuvintele, murmurate fără intonație, curgeau unele într-altele într-un cântec liniștitor. Lumina lămpii, vie pe cizmele lui și stinsă pe galbenul de frunză de toamnă al părului ei, sclipea de-a lungul hârtiei când ea întorcea o pagină cu o tresărire a mușchilor fini ai brațelor.

Când am intrat, ne-a ținut o clipă în tăcere, cu o mână ridicată.

„Continuarea”, a spus ea, aruncând revista pe masă, „chiar în numărul nostru viitor.”

Trupul și-a cerut drepturile printr-o mișcare neliniștită a genunchiului, iar ea s-a ridicat.

„Ora zece”, a remarcat, părând să citească ora pe tavan. „E timpul ca fata asta cuminte să se ducă la culcare.”

„Jordan joacă mâine în turneu”, a explicat Daisy, „la Westchester.”

„A – dumneavoastră sunteți Jordan Baker.”

Știam acum de ce îmi era cunoscut chipul ei – expresia aceea plăcută și disprețuitoare mă privise din atâtea fotografii în rotogravură ale vieții sportive de la Asheville, Hot Springs și Palm Beach. Auzisem și o poveste despre ea, o poveste neplăcută, în care era vorbită de rău, dar despre ce fusese vorba uitasem de mult.

„Noapte bună”, a spus ea încet. „Mă trezești la opt, da?”

„Dacă te și scoli.”

„Mă scol. Noapte bună, domnule Carraway. Ne revedem curând.”

„Sigur că vă revedeți”, a confirmat Daisy. „De fapt, cred că am să pun la cale o căsătorie. Vino des pe la noi, Nick, și o să vă cam – mă rog – arunc unul în brațele celuilalt. Știi tu – să vă închid din greșeală în debarale cu lenjerie, să vă împing în larg într-o barcă și tot felul de lucruri de-astea –”

„Noapte bună”, a strigat domnișoara Baker de pe scări. „N-am auzit o vorbă.”

„E o fată de treabă”, a spus Tom după o clipă. „N-ar trebui s-o lase să umble așa prin țară.”

„Cine n-ar trebui?” a întrebat Daisy cu răceală.

„Familia ei.”

„Familia ei e o mătușă de vreo mie de ani. În plus, Nick o să aibă grijă de ea, nu-i așa, Nick? O să petreacă multe sfârșituri de săptămână aici vara asta. Cred că influența vieții de familie o să-i facă foarte bine.”

Daisy și Tom s-au privit o clipă în tăcere.

„E din New York?” am întrebat repede.

„Din Louisville. Ne-am trăit acolo împreună anii albi de fată. Frumoșii noștri ani albi –”

„Ai stat puțin de vorbă cu Nick, de la inimă la inimă, pe verandă?” a întrebat Tom deodată.

„Am stat?” S-a uitat la mine. „Parcă nu-mi aduc aminte, dar cred că am vorbit despre rasa nordică. Da, sunt sigură că despre asta am vorbit. A venit așa, pe nesimțite, vorba și nici n-am apucat să ne dăm seama că –”

„Să nu crezi tot ce auzi, Nick”, m-a sfătuit el.

Am spus cu nepăsare că nu auzisem nimic și, câteva minute mai târziu, m-am ridicat să plec acasă. M-au însoțit până la ușă și au rămas unul lângă altul într-un pătrat vesel de lumină. Când am pornit motorul, Daisy a strigat poruncitor: „Așteaptă!”

„Am uitat să te întreb ceva și e important. Am auzit că ești logodit cu o fată din Vest.”

„Așa e”, a întărit Tom binevoitor. „Am auzit că ești logodit.”

„E o calomnie. Sunt prea sărac.”

„Dar am auzit”, a stăruit Daisy, surprinzându-mă cu felul în care se deschidea iar, ca o floare. „Am auzit de la trei oameni, așa că trebuie să fie adevărat.”

Bineînțeles că știam la ce se refereau, dar nu eram nici pe departe logodit. Faptul că bârfa ne publicase anunțurile de căsătorie era unul dintre motivele pentru care venisem în Est. Nu poți să nu te mai întâlnești cu o veche prietenă din pricina zvonurilor și, pe de altă parte, n-aveam de gând să mă însor împins de zvonuri.

Interesul lor m-a înduioșat întrucâtva și i-a făcut să-mi pară mai apropiați în bogăția lor – cu toate acestea, când am plecat eram nedumerit și puțin dezgustat. Mi se părea că Daisy ar fi trebuit să iasă în fugă din casă, cu copila în brațe – dar, pesemne, nu avea asemenea gânduri. Cât despre Tom, faptul că „avea o femeie la New York” era, la drept vorbind, mai puțin surprinzător decât acela că îl deprimase o carte. Ceva îl făcea să ronțăie marginile unor idei stătute, de parcă egotismul său fizic, viguros, nu-i mai hrănea inima poruncitoare.

Vara era deja în toi pe acoperișurile localurilor de la șosea și în fața garajelor de pe marginea drumului, unde pompele noi, roșii, de benzină stăteau afară în bălți de lumină, iar când am ajuns la domeniul meu din West Egg, am băgat mașina sub șopron și am stat o vreme pe un tăvălug de gazon părăsit în curte. Vântul se potolise, lăsând în urmă o noapte luminoasă, plină de sunete, cu bătăi de aripi în copaci și cu un sunet stăruitor de orgă, în timp ce foalele pline ale pământului suflau, umplând broaștele de viață. Silueta unei pisici în mers a unduit prin lumina lunii și, întorcând capul s-o urmăresc, am văzut că nu eram singur – la cincizeci de picioare depărtare, o siluetă ieșise din umbra conacului vecinului meu și stătea cu mâinile în buzunare, privind piperul argintiu al stelelor. Ceva din mișcările lui domoale și din felul sigur în care se sprijinea cu picioarele pe gazon îmi spunea că era chiar domnul Gatsby, ieșit să vadă ce parte din cerul nostru de aici îi aparținea.

M-am hotărât să-l strig. Domnișoara Baker pomenise de el la cină și asta era de ajuns ca să mă prezint. Dar nu l-am strigat, fiindcă a dat deodată de înțeles că îi era bine singur – și-a întins brațele spre apa întunecată într-un fel straniu și, deși mă aflam departe de el, aș fi jurat că tremura. Fără să vreau, am privit spre mare – și n-am deslușit decât o singură lumină verde, minusculă și îndepărtată, care ar fi putut fi la capătul unui debarcader. Când l-am căutat din nou cu privirea pe Gatsby, dispăruse, iar eu eram iar singur în întunericul neliniștit.

---