Por­tre­tul lui Dorian Gray

Oscar Wilde

Capitolul 1

Atelierul era plin de mireasma bogată a trandafirilor, iar când vântul ușor de vară adia printre copacii grădinii, pe ușa deschisă pătrundea parfumul greu al liliacului sau mireasma mai delicată a păducelului cu flori roz.

De pe divanul din desagi persani, unde stătea întins într-un colț și fuma, ca de obicei, nenumărate țigări, Lord Henry Wotton abia zărea sclipirea florilor unui salcâm galben, dulci ca mierea și de culoarea mierii, ale cărui ramuri tremurătoare păreau că abia pot duce povara frumuseții lor de flacără; din când în când, umbrele fantastice ale păsărilor în zbor treceau peste perdelele lungi de mătase tusor, întinse în fața ferestrei uriașe, creând un fel de efect japonez trecător și ducându-l cu gândul la pictorii aceia palizi din Tokyo, cu fețe de jad, care, printr-o artă prin însăși natura ei nemișcată, caută să redea senzația de iuțeală și mișcare. Zumzetul ursuz al albinelor care-și croiau drum prin iarba înaltă, necosită, sau se roteau cu o stăruință monotonă în jurul cornetelor aurite și prăfuite ale caprifoiului răsfirat părea să facă liniștea și mai apăsătoare. Vuietul stins al Londrei era ca nota de burdon a unei orgi îndepărtate.

În mijlocul încăperii, prins de un șevalet vertical, se afla portretul în picioare al unui tânăr de o frumusețe ieșită din comun, iar în fața lui, la oarecare depărtare, ședea artistul însuși, Basil Hallward, a cărui dispariție neașteptată, de acum câțiva ani, a stârnit atunci atâta vâlvă și a dat naștere atâtor presupuneri stranii.

Privind făptura grațioasă și frumoasă pe care o oglindise cu atâta măiestrie în arta sa, pictorul zâmbi încântat, iar zâmbetul păru că avea să-i zăbovească pe chip. Dar se ridică brusc și, închizând ochii, își puse degetele pe pleoape, ca și cum ar fi vrut să întemnițeze în minte un vis straniu din care se temea să nu se trezească.

„E cea mai bună lucrare a ta, Basil, cel mai bun lucru pe care l-ai făcut vreodată”, spuse Lord Henry cu un aer languros. „Trebuie neapărat s-o trimiți la anul la Grosvenor. Academia e prea mare și prea vulgară. Ori de câte ori m-am dus acolo, au fost fie atât de mulți oameni, încât n-am putut vedea tablourile, ceea ce era îngrozitor, fie atât de multe tablouri, încât n-am putut vedea oamenii, ceea ce era și mai rău. Grosvenor e, într-adevăr, singurul loc.”

„Nu cred că-l voi trimite nicăieri”, răspunse el, aruncându-și capul pe spate în felul acela ciudat care, la Oxford, îi făcea pe prieteni să râdă de el. „Nu, n-am să-l trimit nicăieri.”

Lord Henry își ridică sprâncenele și-l privi uimit prin inelele subțiri și albastre de fum, care se înălțau în volute atât de fanteziste din țigara lui tare, cu iz de opiu. „Să nu-l trimiți nicăieri? Dragă prietene, de ce? Ai vreun motiv? Ce oameni ciudați sunteți voi, pictorii! Faceți orice pe lumea asta ca să vă câștigați un renume. De îndată ce-l aveți, parcă vreți să vă descotorosiți de el. E o prostie din partea voastră, fiindcă există un singur lucru pe lume mai rău decât să vorbească lumea despre tine, și anume să nu vorbească. Un asemenea portret te-ar ridica mult deasupra tuturor tinerilor din Anglia și i-ar face pe bătrâni foarte invidioși, dacă bătrânii sunt vreodată în stare să simtă ceva.”

„Știu că ai să râzi de mine”, răspunse el, „dar chiar nu-l pot expune. Am pus prea mult din mine în el.”

Lord Henry se întinse pe divan și râse.

„Da, știam că ai să râzi; dar e totuși cât se poate de adevărat.”

„Prea mult din tine! Pe cuvântul meu, Basil, nu știam că ești atât de vanitos; și chiar nu văd nicio asemănare între tine, cu trăsăturile tale aspre și puternice și părul negru ca tăciunele, și tânărul acesta Adonis, care parcă e făcut din fildeș și petale de trandafir. Păi, dragul meu Basil, el e un Narcissus, iar tu – ei bine, ai, firește, o expresie intelectuală și așa mai departe. Dar frumusețea, adevărata frumusețe, se sfârșește acolo unde începe expresia intelectuală. Intelectul e în sine o formă de exagerare și distruge armonia oricărui chip. Cum te așezi să gândești, nu mai rămâne din tine decât nasul sau fruntea, ori altceva hidos. Uită-te la oamenii care au reușit în oricare dintre profesiile intelectuale. Sunt de-a dreptul hidoși! Cu excepția Bisericii, firește. Dar în Biserică nu se gândește. Un episcop spune întruna la optzeci de ani ceea ce i s-a spus să spună când era un băiat de optsprezece ani și, drept urmare firească, arată întotdeauna de-a dreptul încântător. Tânărul tău prieten misterios, al cărui nume nu mi l-ai spus niciodată, dar al cărui portret mă fascinează cu adevărat, nu gândește niciodată. Sunt absolut sigur de asta. E o făptură frumoasă și fără minte, care ar trebui să fie mereu aici iarna, când n-avem flori la care să ne uităm, și mereu aici vara, când vrem ceva care să ne răcorească inteligența. Nu te măguli, Basil: nu semeni câtuși de puțin cu el.”

„Nu mă înțelegi, Harry”, răspunse artistul. „Bineînțeles că nu semăn cu el. Știu foarte bine asta. De fapt, mi-ar părea rău să semăn cu el. Ridici din umeri? Îți spun adevărul. Orice însușire deosebită a trupului sau a minții poartă în ea o fatalitate, genul de fatalitate care, de-a lungul istoriei, pare să urmărească pașii șovăielnici ai regilor. E mai bine să nu te deosebești de semenii tăi. Urâții și proștii sunt cei mai câștigați pe lumea asta. Pot să stea în tihnă și să caște gura la spectacol. Dacă nu cunosc victoria, sunt măcar scutiți să cunoască înfrângerea. Trăiesc așa cum ar trebui să trăim cu toții – netulburați, nepăsători și fără neliniști. Nu-i duc pe alții la pierzanie și nici nu sunt duși vreodată la pierzanie de mâini străine. Rangul și averea ta, Harry; mintea mea, așa cum e – arta mea, cât o fi valorând; frumusețea lui Dorian Gray – cu toții vom suferi pentru ceea ce ne-au dăruit zeii, vom suferi cumplit.”

„Dorian Gray? Așa îl cheamă?” întrebă Lord Henry, străbătând atelierul spre Basil Hallward.

„Da, așa îl cheamă. N-aveam de gând să-ți spun.”

„Dar de ce nu?”

„Ah, nu pot să-ți explic. Când țin foarte mult la cineva, nu-i spun nimănui numele. E ca și cum aș da altcuiva o parte din el. Am ajuns să iubesc taina. Pare să fie singurul lucru care ne mai poate face viața modernă misterioasă sau minunată. Și lucrul cel mai banal e încântător dacă-l ții ascuns. Acum, când plec din oraș, nu le spun niciodată alor mei unde mă duc. Dacă le-aș spune, mi-aș pierde toată plăcerea. E un obicei prostesc, probabil, dar, într-un fel, mi se pare că aduce mult romantism în viață. Presupun că mă crezi îngrozitor de prost pentru asta?”

„Câtuși de puțin”, răspunse Lord Henry, „câtuși de puțin, dragul meu Basil. Pari să uiți că sunt căsătorit, iar singurul farmec al căsniciei e că le face amândurora absolut necesară o viață de minciuni. Eu nu știu niciodată unde e soția mea, iar soția mea nu știe niciodată ce fac eu. Când ne întâlnim – ne mai întâlnim uneori, când luăm masa împreună în oraș ori mergem la duce –, ne spunem cele mai absurde povești cu fețe cât se poate de serioase. Soția mea se pricepe foarte bine la asta – mult mai bine decât mine, de fapt. Ea nu încurcă niciodată datele, iar eu le încurc mereu. Dar când mă prinde cu minciuna, nu face deloc scandal. Uneori aș vrea să facă; dar ea doar râde de mine.”

„Detest felul în care vorbești despre căsnicia ta, Harry”, spuse Basil Hallward, îndreptându-se agale spre ușa care dădea în grădină. „Eu cred că ești, de fapt, un soț foarte bun, numai că ți-e nespus de rușine de propriile virtuți. Ești un om extraordinar. Nu spui niciodată nimic moral și nu faci niciodată nimic rău. Cinismul tău e doar o poză.”

„A fi firesc e doar o poză, și cea mai iritantă poză pe care o cunosc”, exclamă Lord Henry râzând; cei doi tineri ieșiră împreună în grădină și se așezară comod pe o bancă lungă de bambus, aflată la umbra unui tufiș înalt de laur. Lumina soarelui aluneca peste frunzele lucioase. În iarbă tremurau părăluțe albe.

După o pauză, Lord Henry își scoase ceasul. „Mă tem că trebuie să plec, Basil”, murmură el, „și, înainte să plec, insist să-mi răspunzi la o întrebare pe care ți-am pus-o acum câtva timp.”

„Care?” spuse pictorul, cu ochii ațintiți în pământ.

„Știi prea bine.”

„Nu știu, Harry.”

„Ei bine, am să-ți spun care. Vreau să-mi explici de ce nu vrei să expui portretul lui Dorian Gray. Vreau adevăratul motiv.”

„Ți-am spus adevăratul motiv.”

„Nu, nu mi l-ai spus. Ai zis că e fiindcă ai pus prea mult din tine în el. Asta e copilăresc.”

„Harry”, spuse Basil Hallward, privindu-l drept în față, „orice portret pictat cu simțire e un portret al artistului, nu al modelului. Modelul nu e decât întâmplarea, prilejul. Pictorul nu-l dezvăluie pe model; mai degrabă el însuși se dezvăluie pe pânza acoperită de culori. Nu vreau să expun acest portret fiindcă mi-e teamă că am dezvăluit în el taina propriului suflet.”

Lord Henry râse. „Și care e taina?” întrebă el.

„Am să-ți spun”, zise Hallward; dar pe chip i se așternu nedumerirea.

„Aștept cu nerăbdare, Basil”, continuă prietenul lui, aruncându-i o privire.

„Ah, chiar nu sunt prea multe de spus, Harry”, răspunse pictorul, „și mă tem că-ți va fi greu să înțelegi. Poate că-ți va fi greu să crezi.”

Lord Henry zâmbi și, aplecându-se, culese din iarbă o părăluță cu petale roz și o cercetă. „Sunt absolut sigur că am să înțeleg”, răspunse el, privind stăruitor micul disc auriu cu penaj alb, „iar cât despre crezut, pot să cred orice, cu condiția să fie cu totul de necrezut.”

Vântul scutură câteva flori din copaci, iar florile grele de liliac, cu ciorchinii lor de stele, se legănau încoace și încolo în aerul moleșit. O lăcustă începu să țârâie lângă zid, iar o libelulă lungă și subțire trecu plutind, ca un fir albastru, pe aripile ei de tifon cafeniu. Lord Henry avea impresia că aude cum îi bate inima lui Basil Hallward și se întreba ce avea să urmeze.

„Povestea e cât se poate de simplă”, spuse pictorul după un timp. „Acum două luni am fost la Lady Brandon, la o recepție aglomerată. Știi că noi, bieții artiști, trebuie să ne arătăm din când în când în înalta societate, doar ca să-i amintim publicului că nu suntem niște sălbatici. Cu un frac și o cravată albă, cum mi-ai spus odată, oricine, chiar și un agent de bursă, poate să-și câștige reputația de om civilizat. Ei bine, eram acolo de vreo zece minute și vorbeam cu văduve corpolente și împopoțonate și cu academicieni plicticoși, când mi-am dat brusc seama că mă privește cineva. M-am răsucit pe jumătate și l-am văzut pentru prima dată pe Dorian Gray. Când ni s-au întâlnit privirile, am simțit că pălesc. M-a cuprins o senzație stranie de groază. Știam că mă aflu față în față cu cineva a cărui simplă personalitate era atât de fascinantă, încât, dacă i-aș fi îngăduit, mi-ar fi absorbit întreaga fire, întregul suflet, însăși arta mea. Nu voiam nicio influență din afară în viața mea. Știi și tu, Harry, cât sunt de independent din fire. Întotdeauna am fost propriul meu stăpân; cel puțin așa fusesem până să-l cunosc pe Dorian Gray. Atunci – dar nu știu cum să-ți explic. Ceva părea să-mi spună că mă aflu în pragul unei crize cumplite a vieții mele. Aveam sentimentul straniu că soarta îmi pregătise bucurii neasemuite și suferințe neasemuite. Mi s-a făcut frică și m-am întors să ies din încăpere. Nu conștiința m-a îndemnat s-o fac: era un fel de lașitate. Nu-mi fac un merit din încercarea de a scăpa.”

„Conștiința și lașitatea sunt, de fapt, același lucru, Basil. Conștiința e numele comercial al firmei. Asta-i tot.”

„Nu cred asta, Harry, și nu cred că o crezi nici tu. Totuși, oricare mi-ar fi fost motivul – și s-ar putea să fi fost mândria, pentru că pe atunci eram foarte mândru –, cert e că m-am zbătut să ajung la ușă. Acolo, firește, m-am ciocnit de Lady Brandon. «Doar n-o să fugiți atât de curând, domnule Hallward?» a țipat ea. Îi știi vocea aceea ciudat de ascuțită?”

„Da; e un păun în toate privințele, în afară de frumusețe”, spuse Lord Henry, rupând părăluța în bucăți cu degetele lui lungi și nervoase.

„N-am putut scăpa de ea. M-a prezentat unor membri ai familiilor regale, unor oameni cu stele de decorații și cu însemne ale Ordinului Jartierei și unor doamne în vârstă, cu tiare uriașe și nasuri de papagal. Vorbea despre mine ca despre cel mai drag prieten al ei. N-o mai întâlnisem decât o singură dată, dar îi intrase în cap să mă trateze ca pe o celebritate. Cred că vreun tablou de-al meu avusese mare succes pe atunci; cel puțin se pălăvrăgise despre el în ziarele de un penny, ceea ce e etalonul nemuririi în secolul al XIX-lea. Deodată m-am trezit față în față cu tânărul a cărui personalitate mă tulburase într-un chip atât de straniu. Eram foarte aproape, aproape că ne atingeam. Privirile ni s-au întâlnit din nou. A fost o nesăbuință din partea mea, dar am rugat-o pe Lady Brandon să ne facă cunoștință. Poate că, la urma urmei, n-a fost chiar o nesăbuință. Era pur și simplu inevitabil. Ne-am fi vorbit și fără să ne prezinte nimeni. Sunt sigur de asta. Dorian mi-a spus-o mai târziu. Și el simțise că ne era sortit să ne cunoaștem.”

„Și cum l-a descris Lady Brandon pe acest tânăr minunat?” întrebă prietenul lui. „Știu că ține să-ți facă o prezentare rapidă a fiecăruia dintre invitații ei. Îmi amintesc cum m-a prezentat unui bătrân arțăgos și roșu la față, acoperit de ordine și panglici, șuierându-mi la ureche cele mai uluitoare amănunte, într-o șoaptă tragică pe care trebuie s-o fi auzit limpede toți cei din încăpere. Pur și simplu am fugit. Îmi place să descopăr singur oamenii. Dar Lady Brandon își tratează musafirii întocmai cum își tratează un licitator marfa. Ori ți-i explică până nu mai rămâne nimic din ei, ori îți spune totul despre ei, mai puțin ce vrei să știi.”

„Biata Lady Brandon! Ești aspru cu ea, Harry!” spuse Hallward fără vlagă.

„Dragă prietene, a încercat să întemeieze un salon și n-a izbutit decât să deschidă un restaurant. Cum aș putea s-o admir? Dar spune-mi, ce a zis despre domnul Dorian Gray?”

„Ah, ceva de felul: «Băiat fermecător – biata lui mamă, scumpa de ea, și cu mine, absolut nedespărțite. Am uitat cu desăvârșire cu ce se ocupă – mă tem că – nu se ocupă cu nimic – a, da, cântă la pian – sau la vioară, dragă domnule Gray?» Niciunul dintre noi nu și-a putut stăpâni râsul și ne-am împrietenit pe loc.”

„Râsul nu e deloc un început rău pentru o prietenie și e, de departe, cel mai bun sfârșit al ei”, spuse tânărul lord, culegând altă părăluță.

Hallward clătină din cap. „Nu înțelegi ce e prietenia, Harry”, murmură el, „și nici ce e dușmănia, de altfel. Îți place de toată lumea; adică îți e indiferentă toată lumea.”

„Ești îngrozitor de nedrept!” exclamă Lord Henry, împingându-și pălăria pe ceafă și ridicând ochii spre norișorii care, asemenea unor sculuri destrămate de mătase albă lucioasă, pluteau pe bolta de turcoaz a cerului de vară. „Da, îngrozitor de nedrept. Fac mari deosebiri între oameni. Îmi aleg prietenii pentru frumusețe, cunoștințele pentru caracterul lor bun și dușmanii pentru inteligență. Nu poți fi niciodată prea atent când îți alegi dușmanii. N-am niciunul care să fie prost. Sunt cu toții oameni cu o anumită forță intelectuală și, drept urmare, mă apreciază cu toții. Sunt foarte vanitos când spun asta? Cred că sunt destul de vanitos.”

„Așa aș zice și eu, Harry. Dar, după clasificarea ta, eu trebuie să fiu doar o cunoștință.”

„Dragul meu Basil, ești mult mai mult decât o cunoștință.”

„Și mult mai puțin decât un prieten. Un soi de frate, presupun?”

„Ah, frații! Nu mă dau în vânt după frați. Fratele meu mai mare nu vrea să moară, iar frații mei mai mici parcă nici nu fac altceva.”

„Harry!” exclamă Hallward, încruntându-se.

„Dragă prietene, nu vorbesc tocmai serios. Dar nu mă pot împiedica să-mi detest rudele. Presupun că asta vine din faptul că niciunul dintre noi nu-i poate suferi pe cei care au aceleași defecte ca el. Înțeleg foarte bine furia democrației engleze împotriva a ceea ce ea numește viciile claselor de sus. Masele simt că beția, prostia și imoralitatea ar trebui să fie proprietatea lor exclusivă și că, dacă vreunul dintre noi se face de râs, braconează pe terenurile lor de vânătoare. Când bietul Southwark a ajuns cu divorțul la tribunal, indignarea lor a fost de-a dreptul magnifică. Și totuși, nu cred că zece la sută din proletariat duce o viață cum se cuvine.”

„Nu sunt de acord cu niciun cuvânt din ce-ai spus și, mai mult, Harry, sunt sigur că nici tu nu ești.”

Lord Henry își mângâie barba castanie și ascuțită și își bătu ușor vârful ghetei de lac cu un baston de abanos cu ciucure. „Cât de englez ești, Basil! E a doua oară când faci observația asta. Dacă îi înfățișezi o idee unui englez adevărat – ceea ce e întotdeauna o imprudență –, nici prin cap nu-i trece să se întrebe dacă ideea e corectă sau greșită. Singurul lucru pe care-l socotește important e dacă tu însuți crezi în ea. Or, valoarea unei idei n-are absolut nicio legătură cu sinceritatea omului care o exprimă. Ba chiar, după toate probabilitățile, cu cât omul e mai nesincer, cu atât ideea va fi mai pur intelectuală, fiindcă, în acest caz, nu va fi colorată nici de nevoile, nici de dorințele, nici de prejudecățile lui. Totuși, n-am de gând să discut cu tine politică, sociologie sau metafizică. Îmi plac oamenii mai mult decât principiile, iar oamenii fără principii îmi plac mai mult decât orice altceva pe lume. Mai spune-mi despre domnul Dorian Gray. Cât de des îl vezi?”

„În fiecare zi. N-aș putea fi fericit dacă nu l-aș vedea în fiecare zi. Îmi e absolut necesar.”

„Ce extraordinar! Credeam că n-ai să ții niciodată la nimic altceva decât la arta ta.”

„El e acum toată arta mea”, spuse pictorul cu gravitate. „Uneori mă gândesc, Harry, că în istoria lumii există doar două epoci care contează. Prima e apariția unui nou mijloc de expresie pentru artă, iar a doua e apariția unei personalități noi, tot pentru artă. Ceea ce a fost inventarea picturii în ulei pentru venețieni a fost chipul lui Antinous pentru sculptura greacă târzie și va fi într-o zi chipul lui Dorian Gray pentru mine. Nu e vorba doar de faptul că pictez, desenez și fac schițe după el. Firește, le-am făcut pe toate. Dar pentru mine e mult mai mult decât un model sau cineva care-mi pozează. Nu-ți voi spune că sunt nemulțumit de felul în care l-am înfățișat sau că frumusețea lui e atât de mare, încât arta n-o poate exprima. Nu există nimic ce arta să nu poată exprima și știu că lucrările pe care le-am făcut de când l-am cunoscut pe Dorian Gray sunt bune, sunt cele mai bune din viața mea. Dar, într-un chip straniu – oare ai să mă înțelegi? –, personalitatea lui mi-a sugerat o manieră cu totul nouă în artă, un stil cu totul nou. Văd lucrurile altfel, mă gândesc la ele altfel. Acum pot recrea viața într-un fel care înainte îmi rămăsese ascuns. «Un vis al formei în zile de gândire» – cine spune asta? Am uitat; dar asta a fost Dorian Gray pentru mine. Simpla prezență a băiatului acestuia în fața ochilor mei – căci pentru mine abia dacă e mai mult decât un băiat, deși are, de fapt, peste douăzeci de ani –, simpla lui prezență în fața ochilor mei – ah! Oare poți înțelege tot ce înseamnă asta? Fără să-și dea seama, îmi conturează liniile unei noi școli, o școală care va avea în ea toată pasiunea spiritului romantic, toată perfecțiunea spiritului grecesc. Armonia dintre suflet și trup – cât de mult înseamnă! Noi, în nebunia noastră, le-am despărțit și am inventat un realism vulgar și o idealitate goală. Harry! Dacă ai ști ce înseamnă Dorian Gray pentru mine! Îți amintești peisajul meu, pentru care Agnew mi-a oferit o sumă atât de mare, dar de care n-am vrut să mă despart? E unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am făcut vreodată. Și de ce e așa? Pentru că, în timp ce-l pictam, Dorian Gray ședea lângă mine. O influență subtilă a trecut de la el la mine și, pentru prima dată în viață, am văzut într-o simplă pădure minunea pe care o căutasem mereu fără s-o găsesc vreodată.”

„Basil, e extraordinar! Trebuie să-l cunosc pe Dorian Gray.”

Hallward se ridică de pe bancă și se plimbă încoace și încolo prin grădină. După un timp se întoarse. „Harry”, spuse el, „Dorian Gray e pentru mine pur și simplu un motiv artistic. S-ar putea ca tu să nu vezi nimic în el. Eu văd totul în el. Niciodată nu e mai prezent în opera mea decât atunci când nu-l înfățișez nicăieri. El sugerează, cum am mai spus, o nouă manieră. Îl regăsesc în arcuirea anumitor linii, în frumusețea și subtilitatea anumitor culori. Asta-i tot.”

„Atunci de ce nu vrei să-i expui portretul?” întrebă Lord Henry.

„Pentru că, fără să vreau, am lăsat să se vadă în el ceva din toată această stranie idolatrie artistică, despre care, firește, n-am vrut niciodată să-i vorbesc. El nu știe nimic despre ea. Nici n-o să afle vreodată nimic despre ea. Dar lumea ar putea ghici, iar eu n-am să-mi dezgolesc sufletul înaintea ochilor ei iscoditori și superficiali. Inima mea nu va ajunge niciodată sub microscopul lor. E prea mult din mine în portretul ăsta, Harry – prea mult din mine!”

„Poeții nu sunt la fel de scrupuloși ca tine. Știu ce folos poate aduce pasiunea când publici. În zilele noastre, o inimă frântă cunoaște multe ediții.”

„Îi urăsc pentru asta”, exclamă Hallward. „Un artist ar trebui să creeze lucruri frumoase, dar să nu pună nimic din propria viață în ele. Trăim într-o epocă în care oamenii tratează arta de parcă ar fi menită să fie o formă de autobiografie. Am pierdut simțul abstract al frumuseții. Într-o zi am să arăt lumii ce înseamnă; și tocmai de aceea lumea nu va vedea niciodată portretul lui Dorian Gray pictat de mine.”

„Cred că greșești, Basil, dar n-am să mă cert cu tine. Numai cei rătăciți în gândire se ceartă. Spune-mi, Dorian Gray ține foarte mult la tine?”

Pictorul se gândi câteva clipe. „Ține la mine”, răspunse după o pauză; „știu că ține la mine. Firește, îl măgulesc peste măsură. Găsesc o plăcere stranie în a-i spune lucruri despre care știu că voi regreta că i le-am spus. De obicei e fermecător cu mine și stăm în atelier și vorbim despre o mie de lucruri. Din când în când, însă, e de o nepăsare îngrozitoare și pare să-i facă o adevărată plăcere să mă rănească. Atunci simt, Harry, că mi-am dăruit întreg sufletul cuiva care se poartă cu el de parcă ar fi o floare de prins la haină, o mică podoabă care să-i încânte vanitatea, un ornament pentru o zi de vară.”

„Zilele de vară, Basil, au obiceiul să se prelungească”, murmură Lord Henry. „Poate ai să te saturi tu mai repede decât el. E trist să te gândești la asta, dar nu încape îndoială că geniul dăinuie mai mult decât frumusețea. Asta explică de ce ne străduim cu toții atât de mult să ne instruim peste măsură. În lupta sălbatică pentru existență, vrem să avem ceva care durează, așa că ne umplem mintea cu fleacuri și date, în speranța prostească de a ne păstra locul. Omul cât se poate de bine informat – acesta este idealul modern. Iar mintea omului cât se poate de bine informat e un lucru îngrozitor. E ca o prăvălie de vechituri, numai monstruozități și praf, în care fiecare lucru are un preț peste adevărata lui valoare. Tot cred că tu ai să te saturi primul. Într-o zi te vei uita la prietenul tău și-ți va părea puțin greșit desenat, ori nu-ți va plăcea tonul culorii lui, sau altceva de felul ăsta. Îi vei face în sinea ta reproșuri amare și vei crede cu toată seriozitatea că s-a purtat foarte urât cu tine. Data viitoare când va veni să te vadă, vei fi cu totul rece și nepăsător. Va fi mare păcat, fiindcă asta te va schimba. Ceea ce mi-ai povestit e o adevărată idilă, o idilă artistică, am putea spune, iar neajunsul cel mai mare al oricărei idile e că te lasă atât de lipsit de romantism.”

„Harry, nu vorbi așa. Cât voi trăi, personalitatea lui Dorian Gray mă va stăpâni. Tu nu poți simți ce simt eu. Te schimbi prea des.”

„Ah, dragul meu Basil, tocmai de aceea pot să simt. Cei fideli cunosc doar latura banală a iubirii; cei infideli îi cunosc tragediile.” Și Lord Henry aprinse un chibrit pe o cutiuță fină de argint și începu să fumeze o țigară cu un aer afectat și mulțumit, ca și cum ar fi rezumat lumea într-o frază. Se auzea foșnetul vrăbiilor care ciripeau printre frunzele de un verde lăcuit ale iederei, iar umbrele albastre ale norilor se fugăreau peste iarbă ca rândunelele. Ce plăcut era în grădină! Și ce încântătoare erau emoțiile altora! – mult mai încântătoare decât ideile lor, i se părea. Propriul suflet și pasiunile prietenilor – acestea erau lucrurile fascinante ale vieții. Își închipui, amuzat în sinea lui, prânzul plicticos pe care-l ratase fiindcă zăbovise atât la Basil Hallward. Dacă s-ar fi dus la mătușa lui, l-ar fi întâlnit cu siguranță acolo pe Lord Goodbody, iar toată conversația s-ar fi învârtit în jurul hrănirii săracilor și al nevoii de cămine model. Fiecare clasă socială ar fi predicat importanța acelor virtuți pe care n-avea nevoie să le practice în propria viață. Bogații ar fi vorbit despre cât de important e să economisești, iar trândavii ar fi devenit elocvenți vorbind despre demnitatea muncii. Ce încântare că scăpase de toate astea! Gândindu-se la mătușa lui, păru să-i vină o idee. Se întoarse spre Hallward și spuse: „Dragă prietene, tocmai mi-am amintit.”

„Ce ți-ai amintit, Harry?”

„Unde am auzit numele lui Dorian Gray.”

„Unde anume?” întrebă Hallward, ușor încruntat.

„Nu te uita atât de mânios, Basil. La mătușa mea, Lady Agatha. Mi-a spus că descoperise un tânăr minunat, care urma s-o ajute în East End, și că-l chema Dorian Gray. Trebuie să spun că nu mi-a zis niciodată că e frumos. Femeile nu știu să prețuiască frumusețea fizică; cel puțin femeile cumsecade nu știu. Mi-a spus că e foarte serios și că are o fire frumoasă. Mi-am închipuit pe loc o făptură cu ochelari și părul lins, îngrozitor de pistruiată, tropăind de colo până colo pe niște picioare uriașe. Aș fi vrut să știu că e prietenul tău.”

„Mă bucur foarte mult că n-ai știut, Harry.”

„De ce?”

„Nu vreau să-l cunoști.”

„Nu vrei să-l cunosc?”

„Nu.”

„Domnul Dorian Gray e în atelier, domnule”, spuse majordomul, intrând în grădină.

„Acum trebuie să mi-l prezinți”, exclamă Lord Henry râzând.

Pictorul se întoarse spre servitor, care stătea și clipea în lumina soarelui. „Roagă-l pe domnul Gray să aștepte, Parker: vin în câteva clipe.” Omul se înclină și porni de-a lungul aleii.

Apoi pictorul îl privi pe Lord Henry. „Dorian Gray e cel mai drag prieten al meu”, spuse el. „Are o fire simplă și frumoasă. Mătușa ta a avut deplină dreptate în ce-a spus despre el. Nu-l strica. Nu încerca să-l influențezi. Influența ta i-ar face rău. Lumea e mare și are mulți oameni minunați. Nu-mi lua singurul om care dă artei mele tot farmecul pe care-l are: viața mea de artist depinde de el. Să ții minte, Harry: am încredere în tine.” Vorbea foarte rar, iar cuvintele păreau smulse din el aproape împotriva voinței lui.

„Ce prostii spui!” spuse Lord Henry zâmbind și, luându-l pe Hallward de braț, aproape că-l duse el în casă.

---