Valea terorii

Arthur Conan Doyle

Capitolul 1: Avertismentul

„Înclin să cred –” am spus.

„Ar fi și cazul”, a remarcat Sherlock Holmes cu nerăbdare.

Cred că mă număr printre cei mai răbdători muritori; dar mărturisesc că întreruperea aceea sardonică m-a iritat.

„Zău, Holmes”, am spus cu asprime, „uneori ești cam supărător.”

Era prea cufundat în propriile gânduri ca să răspundă pe loc protestului meu. Stătea cu capul sprijinit în mână, cu micul dejun neatins în față, și privea bucata de hârtie pe care tocmai o scosese din plic. Apoi a luat plicul, l-a ridicat în lumină și i-a cercetat cu mare atenție atât exteriorul, cât și clapeta.

„E scrisul lui Porlock”, a spus îngândurat. „Nu prea încape îndoială că e scrisul lui Porlock, deși nu l-am mai văzut decât de două ori. Acel e grecesc, cu înfloritura aparte din partea de sus, e caracteristic. Dar, dacă e de la Porlock, atunci trebuie să fie ceva de cea mai mare însemnătate.”

Vorbea mai degrabă cu sine decât cu mine; dar interesul pe care mi l-au stârnit cuvintele lui mi-a risipit supărarea.

„Și cine e Porlock?” am întrebat.

„Porlock, Watson, e un nom-de-plume, un simplu semn de identificare; în spatele lui se ascunde însă un om alunecos și greu de prins. Într-o scrisoare mai veche mi-a spus fără ocolișuri că numele nu e al lui și mi-a declarat sfidător că nu voi reuși niciodată să dau de el printre milioanele de oameni care se înghesuie în acest mare oraș. Porlock e important nu prin el însuși, ci prin marele om cu care se află în legătură. Închipuie-ți peștele-pilot alături de rechin, șacalul alături de leu – orice făptură neînsemnată în tovărășia uneia de temut: nu doar de temut, Watson, ci sinistre – sinistre în cel mai înalt grad. De aceea a intrat în atenția mea. M-ai auzit vorbind despre profesorul Moriarty?”

„Vestitul criminal savant, la fel de vestit printre răufăcători ca –”

„Mă faci să roșesc, Watson!” a murmurat Holmes pe un ton modest.

„Voiam să spun: pe cât e de necunoscut publicului larg.”

„M-ai atins! M-ai atins de-a binelea!” a exclamat Holmes. „Văd că începi să dai dovadă de un umor șiret la care nu mă așteptam, Watson, și de care trebuie să învăț să mă feresc. Dar, numindu-l pe Moriarty criminal, te faci vinovat de calomnie în ochii legii – și tocmai aici stau măreția și minunea! Cel mai mare uneltitor din toate timpurile, urzitorul tuturor mârșăviilor, creierul care dirijează lumea interlopă, un creier care ar fi putut hotărî înflorirea sau ruina unor națiuni – iată omul! Dar e atât de ferit de orice bănuială, atât de la adăpost de orice critică, atât de admirabil în felul cum își conduce treburile și rămâne în umbră, încât, pentru vorbele pe care tocmai le-ai rostit, te-ar putea târî în fața unui tribunal și ar pleca de acolo cu pensia dumitale pe un an drept despăgubire pentru atingerea adusă reputației sale. Nu e el vestitul autor al cărții Dinamica unui asteroid, o carte care se înalță spre culmi atât de rarefiate ale matematicii pure, încât se spune că în presa științifică nu s-a găsit nimeni în stare s-o recenzeze? Pe un asemenea om să-l defăimezi? Doctorul cu gura spurcată și profesorul calomniat – acestea ar fi rolurile dumitale și ale lui! Asta înseamnă geniu, Watson. Dar, dacă oamenii mai mărunți mă vor lăsa în viață, ne va veni negreșit și nouă rândul.”

„Să dea Domnul să fiu de față!” am exclamat cu evlavie. „Dar vorbeai despre individul Porlock.”

„A, da – așa-zisul Porlock e o verigă din lanț, aflată la mică distanță de marele lui punct de ancorare. Porlock nu e tocmai o verigă trainică – fie vorba între noi. E singurul cusur al lanțului, atât cât am putut eu să-i verific trăinicia.”

„Dar niciun lanț nu e mai rezistent decât veriga lui cea mai slabă.”

„Întocmai, dragul meu Watson! De aici, importanța covârșitoare a lui Porlock. Mânat de unele năzuințe rudimentare spre bine și încurajat de stimulentul bine chibzuit al câte unei bancnote de zece lire, trimise pe căi ocolite, mi-a dat o dată sau de două ori, din vreme, informații de mare folos – de acel folos neprețuit care îți îngăduie să prevezi și să împiedici crima, în loc s-o răzbuni. Nu mă îndoiesc că, dacă am avea cheia cifrului, am descoperi că mesajul acesta e de felul celor despre care vorbesc.”

Holmes a netezit din nou hârtia pe farfuria neatinsă. M-am ridicat și, aplecându-mă peste umărul lui, am privit ciudatul șir de semne, care suna astfel:

534 C2 13 127 36 31 4 17 21 41

Douglas 109 293 5 37 Birlstone

26 Birlstone 9 47 171

„Ce înțelegi din asta, Holmes?”

„E, evident, o încercare de a transmite informații secrete.”

„Dar la ce folosește un mesaj cifrat fără cheia cifrului?”

„În cazul de față, la nimic.”

„De ce spui «în cazul de față»?”

„Fiindcă sunt multe cifruri pe care le-aș descifra la fel de ușor cum citesc mesajele tainice din rubrica de anunțuri personale: asemenea procedee rudimentare amuză mintea fără s-o obosească. Dar aici e altceva. E limpede că avem de-a face cu o trimitere la cuvintele de pe o pagină dintr-o carte. Până nu mi se spune ce pagină și ce carte, nu pot face nimic.”

„Dar de ce «Douglas» și «Birlstone»?”

„Evident, fiindcă aceste cuvinte nu se găseau pe pagina cu pricina.”

„Atunci de ce n-a indicat cartea?”

„Istețimea dumitale firească, dragul meu Watson, acea viclenie înnăscută care-i încântă pe prietenii dumitale, te-ar împiedica, desigur, să pui cheia și mesajul în același plic. Dacă ar ajunge în alte mâini, ai fi pierdut. Așa, trebuie să ajungă amândouă unde nu trebuie ca să se întâmple ceva rău. A doua poștă ar fi trebuit să sosească deja și m-ar mira să nu ne aducă fie încă o scrisoare, cu lămuriri, fie, mai probabil, chiar volumul la care trimit aceste numere.”

Previziunea lui Holmes s-a adeverit după numai câteva minute, când a apărut Billy, băiatul de serviciu, cu scrisoarea pe care o așteptam.

„Același scris”, a remarcat Holmes deschizând plicul. „Și mai e și semnată”, a adăugat el triumfător, desfăcând scrisoarea. „Ei, facem progrese, Watson.” Fruntea i s-a întunecat însă când i-a parcurs conținutul.

„Doamne, ce dezamăgire! Mă tem, Watson, că toate așteptările noastre sunt zadarnice. Sper ca individul Porlock să nu pățească nimic.

«Stimate domnule Holmes [spune el]:

Nu voi merge mai departe cu această chestiune. E prea primejdios – mă bănuiește. Văd că mă bănuiește. A venit la mine cu totul pe neașteptate, după ce scrisesem deja adresa pe acest plic, cu gândul să vă trimit cheia cifrului. Am reușit să-l acopăr. Dacă l-ar fi văzut, aș fi pățit-o rău. Dar i-am citit bănuiala în ochi. Vă rog să ardeți mesajul cifrat, care acum nu vă mai poate fi de niciun folos.

Fred Porlock.»”

Holmes a rămas o vreme pe scaun, răsucind scrisoarea între degete și privind încruntat focul.

„La urma urmei”, a spus în cele din urmă, „s-ar putea să nu fie nimic la mijloc. Poate că doar îl mustră conștiința. Știindu-se trădător, poate că a citit acuzația în ochii celuilalt.”

„Celălalt fiind, presupun, profesorul Moriarty.”

„Nimeni altul! Când vreunul din grupul acela spune «El», știi la cine se referă. Pentru toți există un singur «El», mai presus de oricine.”

„Dar ce poate să facă?”

„Hm! Aici e mult de spus. Când ți se împotrivește una dintre mințile de frunte ale Europei, având de partea sa toate puterile întunericului, posibilitățile sunt nesfârșite. În orice caz, e limpede că prietenul Porlock e înnebunit de frică – compară, te rog, scrisul din bilet cu cel de pe plic, așternut, după cum ne spune, înaintea acelei vizite de rău augur. Acesta e limpede și sigur. Cel din bilet, abia lizibil.”

„De ce a mai scris? De ce n-a renunțat pur și simplu?”

„Fiindcă se temea ca, în cazul acesta, să nu încep să mă interesez de el și să-i pricinuiesc, poate, necazuri.”

„Fără îndoială”, am spus. „Bineînțeles.” Luasem mesajul cifrat dintâi și îl cercetam încruntat. „E de-a dreptul exasperant să te gândești că aici, pe bucata asta de hârtie, s-ar putea ascunde un secret important și că nu stă în puterea omului să-l pătrundă.”

Sherlock Holmes își împinsese deoparte micul dejun neatins și își aprinsese pipa urât mirositoare care-i ținea tovărășie în cele mai adânci meditații. „Oare așa să fie?” a spus, lăsându-se pe spate și privind țintă tavanul. „Poate că sunt amănunte care au scăpat intelectului dumitale machiavelic. Să privim problema în lumina rațiunii pure. Omul acesta face trimitere la o carte. Acesta e punctul nostru de plecare.”

„Unul cam vag.”

„Să vedem atunci dacă putem fi mai preciși. Cu cât îmi îndrept mai mult atenția asupra problemei, cu atât mi se pare mai puțin de nepătruns. Ce indicii avem despre carte?”

„Niciunul.”

„Ei, ei, doar nu stăm chiar atât de rău. Mesajul cifrat începe cu 534, un număr mare, nu-i așa? Putem lua drept ipoteză de lucru că 534 e pagina la care trimite cifrul. Așadar, cartea noastră a devenit deja o carte voluminoasă, ceea ce înseamnă, desigur, un pas înainte. Ce alte indicii avem despre natura acestei cărți voluminoase? Următorul semn e C2. Ce înțelegi din asta, Watson?”

„Capitolul al doilea, fără îndoială.”

„Greu de crezut, Watson. Sunt sigur că vei fi de acord cu mine că, dacă avem pagina, numărul capitolului nu mai are importanță. Și că, dacă la pagina 534 suntem abia la capitolul al doilea, lungimea celui dintâi trebuie să fi fost de-a dreptul insuportabilă.”

„Coloana!” am exclamat.

„Strălucit, Watson. Îți scânteiază mintea în dimineața asta. Dacă nu e vorba de coloană, mă înșel amarnic. Așa că acum, vezi, începe să ni se înfățișeze o carte voluminoasă, tipărită pe două coloane, fiecare destul de lungă, de vreme ce unul dintre cuvinte poartă în document numărul două sute nouăzeci și trei. Să fi ajuns la limita a ceea ce ne poate dezvălui rațiunea?”

„Mă tem că da.”

„Fără îndoială că îți faci singur o nedreptate. Încă o scânteie, dragul meu Watson – încă o idee strălucită! Dacă volumul ar fi fost unul mai puțin răspândit, mi l-ar fi trimis. În schimb, înainte să-i fie zădărnicite planurile, avea de gând să-mi trimită indiciul în acest plic. O spune în bilet. Asta pare să arate că e vorba de o carte pe care credea că o voi găsi singur fără greutate. El o avea – și își închipuia că o am și eu. Pe scurt, Watson, e o carte foarte răspândită.”

„Ce spui pare, într-adevăr, plauzibil.”

„Așadar, ne-am restrâns căutarea la o carte voluminoasă, tipărită pe două coloane și de uz curent.”

„Biblia!” am exclamat triumfător.

„Bine, Watson, bine! Dar nu destul de bine, dacă mi se îngăduie s-o spun! Chiar dacă aș primi complimentul în ceea ce mă privește, cu greu aș putea numi un volum cu mai puține șanse de a se afla la îndemâna unuia dintre asociații lui Moriarty. În plus, edițiile Sfintei Scripturi sunt atât de numeroase, încât n-ar prea putea presupune că două exemplare au aceeași paginație. E limpede că e vorba de o carte cu paginație fixă. Știe sigur că pagina lui 534 va corespunde întocmai paginii mele 534.”

„Dar foarte puține cărți ar corespunde acestor cerințe.”

„Întocmai. Tocmai asta ne salvează. Căutarea noastră se restrânge la cărțile cu paginație fixă, despre care se poate presupune că le are oricine.”

„Bradshaw!”

„Aici sunt dificultăți, Watson. Vocabularul din Bradshaw e alert și concis, dar restrâns. Cuvintele pe care le cuprinde nu s-ar prea potrivi pentru trimiterea unor mesaje cu caracter general. Vom elimina Bradshaw. Nici dicționarul nu poate fi luat în considerare, mă tem, din același motiv. Ce ne mai rămâne atunci?”

„Un almanah!”

„Excelent, Watson! Mă înșel amarnic dacă nu ai găsit răspunsul. Un almanah! Să vedem în ce măsură se potrivește Almanahul Whitaker. E de uz curent. Are numărul necesar de pagini. E tipărit pe două coloane. Deși la început e zgârcit la vorbă, spre sfârșit, dacă-mi amintesc bine, devine chiar limbut.” A luat volumul de pe birou. „Iată pagina 534, coloana a doua, o bucată bună de text care, după cum văd, se ocupă de comerțul și resursele Indiei Britanice. Notează cuvintele, Watson! La numărul treisprezece e «marath». Nu e, mă tem, un început prea promițător. La numărul o sută douăzeci și șapte e «Guvern», ceea ce măcar are un înțeles, deși nu prea are legătură cu noi și cu profesorul Moriarty. Să mai încercăm. Ce face guvernul marath? Vai! Următorul cuvânt e «păr de porc». Suntem pierduți, bunul meu Watson! S-a sfârșit!”

Vorbise în glumă, dar tresăririle sprâncenelor lui stufoase îi trădau dezamăgirea și iritarea. Stăteam neputincios și abătut, cu ochii la foc. O tăcere lungă a fost curmată de o exclamație neașteptată a lui Holmes, care s-a repezit la un dulap și s-a întors cu un al doilea volum cu coperte galbene în mână.

„Plătim, Watson, pentru că ținem prea bine pasul cu vremea!” a exclamat el. „Suntem înaintea vremii noastre și suferim obișnuitele urmări. Fiind șapte ianuarie, ne-am luat, cum se cuvine, noul almanah. E mai mult decât probabil că Porlock și-a alcătuit mesajul după cel vechi. Fără îndoială că ne-ar fi spus-o, dacă ar fi apucat să scrie scrisoarea cu lămuriri. Să vedem acum ce ne rezervă pagina 534. La numărul treisprezece e «Există», ceea ce e mult mai promițător. La numărul o sută douăzeci și șapte e «un» – «Există un»” – ochii lui Holmes scânteiau de emoție, iar degetele lui subțiri și nervoase tresăreau în vreme ce număra cuvintele – „«pericol». Ha! Ha! Minunat! Notează, Watson. «Există un pericol – poate – veni – foarte – curând – un.» Apoi avem numele «Douglas» – «bogat – țară – acum – la – Birlstone – conac – Birlstone – încredere – este – urgent.» Iată, Watson! Ce părere ai despre rațiunea pură și roadele ei? Dacă s-ar găsi așa ceva ca o cunună de lauri la negustorul de zarzavaturi, l-aș trimite pe Billy să mi-o aducă.”

Priveam mesajul ciudat pe care îl mâzgălisem, pe măsură ce Holmes îl descifra, pe o coală mare de hârtie sprijinită pe genunchi.

„Ce fel ciudat și dezlânat de a se exprima!” am spus.

„Dimpotrivă, s-a descurcat de minune”, a spus Holmes. „Când cauți într-o singură coloană cuvintele cu care să spui ce ai de spus, nu te poți aștepta să găsești tot ce-ți trebuie. Ești nevoit să lași ceva și pe seama inteligenței celui căruia îi scrii. Înțelesul e cât se poate de limpede. Se pune la cale o mârșăvie împotriva unui anume Douglas, oricine ar fi el, un domn bogat de la țară, care locuiește în locul arătat. Porlock e încredințat – «încredere» era cuvântul cel mai apropiat de «încredințat» pe care-l putuse găsi – că lucrul e urgent. Iată rezultatul nostru – și a fost o mică analiză de toată isprava!”

Holmes simțea bucuria impersonală a adevăratului artist când lucrul îi ieșea bine, după cum se cufunda într-o mâhnire întunecată când acesta rămânea sub înaltul nivel la care năzuia. Încă mai râdea încetișor de bucuria reușitei când Billy a deschis larg ușa și inspectorul MacDonald de la Scotland Yard a fost poftit în cameră.

Erau anii de început, spre sfârșitul anilor ’80, când Alec MacDonald era încă departe de faima de care se bucură astăzi în întreaga țară. Era un detectiv tânăr, dar de încredere, care se distinsese în câteva cazuri ce-i fuseseră încredințate. Trupul lui înalt și osos lăsa să se întrevadă o putere fizică ieșită din comun, iar craniul mare și ochii strălucitori, adânciți în orbite, vorbeau la fel de limpede despre inteligența ascuțită care îi scânteia de sub sprâncenele stufoase. Era un om tăcut și riguros, ursuz din fire, cu un accent aspru de Aberdeen.

Holmes îl ajutase deja de două ori în carieră să izbândească, fără altă răsplată decât bucuria intelectuală pe care i-o oferea problema. De aceea, scoțianul nutrea o afecțiune și un respect adânc față de confratele său amator și le arăta prin franchețea cu care îi cerea părerea ori de câte ori întâmpina o dificultate. Mediocritatea nu cunoaște nimic mai presus de ea; dar talentul recunoaște pe dată geniul, iar MacDonald avea destul talent în meseria lui ca să-și dea seama că nu era nicio umilință să ceară ajutorul unui om care încă de pe atunci nu avea seamăn în Europa, atât prin darurile, cât și prin experiența sa. Holmes nu lega prietenii cu ușurință, dar era îngăduitor cu voinicul scoțian și a zâmbit la vederea lui.

„Pasăre matinală mai ești, domnule Mac”, a spus el. „Îți urez noroc la prins râma. Mă tem că asta înseamnă că e la mijloc vreo ticăloșie.”

„Dacă ai spune «sper» în loc de «mă tem», cred că ai fi mai aproape de adevăr, domnule Holmes”, a răspuns inspectorul cu un zâmbet cu subînțeles. „Ei, poate c-o dușcă ar alunga frigul pătrunzător al dimineții. Nu, nu vreau să fumez, mulțumesc. Va trebui să-mi văd de drum; căci primele ceasuri ale unei anchete sunt prețioase, cum nimeni nu știe mai bine decât dumneata. Dar – dar –”

Inspectorul se oprise deodată și privea, cu totul uluit, o hârtie de pe masă. Era coala pe care mâzgălisem mesajul enigmatic.

„Douglas!” a îngăimat el. „Birlstone! Ce înseamnă asta, domnule Holmes? Omule, asta-i vrăjitorie! De unde, pentru numele cerului, ai scos numele astea?”

„E un mesaj cifrat pe care doctorul Watson și cu mine am avut prilejul să-l descifrăm. Dar de ce – ce au numele acestea?”

Inspectorul se uita când la unul, când la celălalt dintre noi, năucit de uimire. „Doar atât”, a spus el, „că domnul Douglas de la conacul Birlstone a fost ucis în chip îngrozitor astă-noapte!”

---