Mașina tim­pu­lui

H. G. Wells

Capitolul 1

Călătorul în Timp (căci așa ne va fi mai la îndemână să-i spunem) ne lămurea o chestiune anevoie de pătruns. Ochii lui cenușii străluceau și scânteiau, iar chipul, de obicei palid, îi era îmbujorat și plin de viață. Focul ardea viu, iar lumina blândă a becurilor incandescente din crinii de argint se răsfrângea în bulele care sclipeau și piereau în paharele noastre. Scaunele noastre, invenții brevetate de el, mai degrabă ne îmbrățișau și ne mângâiau decât se lăsau folosite drept simple scaune, iar în odaie domnea acea atmosferă de tihnă și desfătare de după cină, când gândul hoinărește cu grație, scăpat din chingile preciziei. Și iată cum ne-a înfățișat lucrurile – subliniindu-și ideile cu arătătorul lui subțire – în vreme ce ședeam și-i admiram alene seriozitatea cu care susținea acest nou paradox (căci așa îl socoteam noi), precum și rodnicia minții.

„Trebuie să mă urmăriți cu atenție. Va trebui să contrazic una sau două idei aproape unanim acceptate. Geometria, de pildă, așa cum ați învățat-o la școală, se întemeiază pe o concepție greșită.”

„Nu ne cereți cam mult chiar de la început?” a spus Filby, un roșcat căruia îi plăcea să contrazică.

„N-am de gând să vă cer să acceptați nimic fără un temei rezonabil. Veți ajunge curând să admiteți tot ce-mi trebuie. Știți, desigur, că o linie matematică, o linie cu grosimea zero, nu există în realitate. Ați învățat asta, nu? Niciun plan matematic nu există în realitate. Toate acestea sunt simple abstracțiuni.”

„Așa este”, a spus Psihologul.

„Niciun cub nu poate avea o existență reală dacă are numai lungime, lățime și grosime.”

„Aici am o obiecție”, a spus Filby. „Firește că un corp solid poate exista. Toate lucrurile reale –”

„Așa cred cei mai mulți oameni. Dar stați puțin. Poate exista un cub instantaneu?”

„Nu vă înțeleg”, a spus Filby.

„Poate exista în realitate un cub care nu durează nicio clipă?”

Filby a căzut pe gânduri. „E limpede”, a continuat Călătorul în Timp, „că orice corp real trebuie să se întindă în patru direcții: trebuie să aibă Lungime, Lățime, Grosime și – Durată. Dar, dintr-o slăbiciune firească a trupului, pe care v-o voi explica îndată, tindem să trecem cu vederea acest fapt. În realitate există patru dimensiuni: trei pe care le numim cele trei planuri ale Spațiului și o a patra, Timpul. Există însă tendința de a face o deosebire lipsită de temei între primele trei dimensiuni și ultima, fiindcă se întâmplă ca, de la începutul până la sfârșitul vieții, conștiința noastră să înainteze cu intermitențe într-o singură direcție de-a lungul acesteia din urmă.”

„Asta”, a spus un tinerel, încercând în răstimpuri să-și reaprindă trabucul la lampă, „asta… foarte limpede, într-adevăr.”

„Ei bine, e cât se poate de curios că lucrul acesta e trecut cu vederea de atâta lume”, a continuat Călătorul în Timp, ceva mai voios. „De fapt, tocmai asta înseamnă a Patra Dimensiune, deși unii dintre cei care vorbesc despre a Patra Dimensiune nu știu că la asta se referă. E doar un alt fel de a privi Timpul. Nu există nicio deosebire între Timp și oricare dintre cele trei dimensiuni ale Spațiului, în afară de faptul că de-a lungul lui se deplasează conștiința noastră. Dar unii neghiobi au înțeles ideea pe dos. Ați auzit cu toții ce au de spus despre această a Patra Dimensiune?”

„Eu n-am auzit”, a spus Primarul de provincie.

„E vorba doar de atât. Despre Spațiu, așa cum îl înțeleg matematicienii noștri, se spune că are trei dimensiuni, care pot fi numite Lungime, Lățime și Grosime, și poate fi întotdeauna definit prin raportare la trei planuri, fiecare perpendicular pe celelalte două. Dar unii oameni cu înclinații filozofice s-au întrebat de ce tocmai trei dimensiuni – de ce să nu existe încă o direcție perpendiculară pe celelalte trei? – și au încercat chiar să construiască o geometrie în Patru Dimensiuni. Profesorul Simon Newcomb a expus această idee în fața Societății de Matematică din New York cu numai vreo lună în urmă. Știți că pe o suprafață plană, care nu are decât două dimensiuni, putem reprezenta un corp tridimensional; tot așa, ei cred că, prin modele cu trei dimensiuni, ar putea reprezenta un corp cu patru – dacă ar reuși să-i stăpânească perspectiva. Înțelegeți?”

„Cred că da”, a murmurat Primarul de provincie; apoi și-a încruntat sprâncenele și s-a cufundat în sine, mișcându-și buzele ca un om care repetă cuvinte mistice. „Da, cred că acum înțeleg”, a spus după o vreme, luminându-se la față doar pentru o clipă.

„Ei bine, nu mă sfiesc să vă spun că lucrez de câtva timp la această geometrie în Patru Dimensiuni. Unele dintre rezultatele mele sunt curioase. De pildă, iată portretul unui om la opt ani, altul la cincisprezece, altul la șaptesprezece, altul la douăzeci și trei și așa mai departe. Toate acestea sunt, evident, un fel de secțiuni, reprezentări în Trei Dimensiuni ale ființei sale în Patru Dimensiuni, care e fixă și neschimbătoare.

„Oamenii de știință”, a continuat Călătorul în Timp, după pauza de care era nevoie ca să asimilăm cum se cuvine cele spuse, „știu foarte bine că Timpul nu e decât un fel de Spațiu. Iată o diagramă științifică pe înțelesul tuturor, o înregistrare meteorologică. Linia aceasta, pe care o urmăresc cu degetul, arată variațiile barometrului. Ieri era la nivelul acesta, azi-noapte a coborât, apoi azi-dimineață a urcat din nou și a continuat să urce lin până aici. Cu siguranță, mercurul n-a trasat linia aceasta în niciuna dintre dimensiunile Spațiului îndeobște recunoscute, nu? Și totuși, a trasat cu siguranță o asemenea linie și trebuie deci să conchidem că ea se desfășura de-a lungul Dimensiunii Timpului.”

„Dar”, a spus Medicul, ațintindu-și privirea asupra unui cărbune din foc, „dacă Timpul e într-adevăr doar o a patra dimensiune a Spațiului, de ce este socotit ceva deosebit și de ce a fost întotdeauna socotit astfel? Și de ce nu ne putem mișca în Timp așa cum ne mișcăm în celelalte dimensiuni ale Spațiului?”

Călătorul în Timp a zâmbit. „Sunteți sigur că ne putem mișca liber în Spațiu? La dreapta și la stânga putem merge, înainte și înapoi destul de liber, iar oamenii au făcut întotdeauna asta. Recunosc că ne mișcăm liber în două dimensiuni. Dar în sus și în jos? Acolo ne îngrădește gravitația.”

„Nu tocmai”, a spus Medicul. „Există baloane.”

„Dar înainte de baloane, în afară de câte o săritură și de denivelările terenului, omul nu avea libertate de mișcare pe verticală.”

„Totuși, se puteau mișca puțin în sus și în jos”, a spus Medicul.

„Mai ușor, mult mai ușor în jos decât în sus.”

„Iar în Timp nu vă puteți mișca deloc, nu vă puteți desprinde de clipa prezentă.”

„Dragă domnule, tocmai aici greșiți. Tocmai aici a greșit întreaga lume. Ne îndepărtăm mereu de clipa prezentă. Existențele noastre mintale, care sunt imateriale și nu au dimensiuni, străbat Dimensiunea Timpului cu o viteză uniformă, de la leagăn până la mormânt. Întocmai cum ne-am deplasa în jos dacă ne-am începe existența la cincizeci de mile deasupra suprafeței Pământului.”

„Dar marea dificultate e tocmai aceasta”, l-a întrerupt Psihologul. „Vă puteți mișca în toate direcțiile Spațiului, însă în Timp nu.”

„Aici se află germenele marii mele descoperiri. Dar greșiți când spuneți că nu ne putem mișca în Timp. De pildă, dacă îmi amintesc foarte viu o întâmplare, mă întorc la clipa în care s-a petrecut: devin distrat, cum spuneți. Fac pentru o clipă un salt înapoi. Firește, nu avem niciun mijloc de a rămâne acolo un răstimp, tot așa cum un sălbatic sau un animal nu are cum să rămână la șase picioare deasupra pământului. Dar, în privința aceasta, omul civilizat e într-o situație mai bună decât sălbaticul. Se poate înălța cu balonul, învingând gravitația, și de ce n-ar spera ca, în cele din urmă, să-și poată opri ori accelera alunecarea de-a lungul Dimensiunii Timpului sau chiar să se întoarcă și să călătorească în sens opus?”

„Ei, asta”, a început Filby, „e numai –”

„De ce nu?” a spus Călătorul în Timp.

„E împotriva rațiunii”, a spus Filby.

„Care rațiune?” a spus Călătorul în Timp.

„Prin raționamente puteți dovedi că negrul e alb”, a spus Filby, „dar pe mine nu mă veți convinge niciodată.”

„Poate că nu”, a spus Călătorul în Timp. „Dar acum începeți să înțelegeți scopul cercetărilor mele asupra geometriei în Patru Dimensiuni. Mi-a încolțit demult o idee vagă despre o mașină –”

„Pentru călătorii în Timp!” a exclamat Tinerelul.

„Care să călătorească deopotrivă în orice direcție a Spațiului și a Timpului, după cum hotărăște cel care o conduce.”

Filby s-a mulțumit să râdă.

„Dar am și o confirmare experimentală”, a spus Călătorul în Timp.

„Ar fi deosebit de folositoare pentru un istoric”, a sugerat Psihologul. „S-ar putea călători în trecut pentru a verifica, de pildă, relatarea îndeobște acceptată a Bătăliei de la Hastings!”

„Nu credeți că ați atrage atenția?” a spus Medicul. „Strămoșii noștri nu prea tolerau anacronismele.”

„S-ar putea învăța greaca chiar de pe buzele lui Homer și ale lui Platon”, s-a gândit Tinerelul.

„În cazul acesta, ați pica sigur la examenul Little-go. Învățații germani au îmbunătățit atât de mult greaca.”

„Și apoi mai e viitorul”, a spus Tinerelul. „Gândiți-vă numai! V-ați putea investi toți banii, i-ați lăsa să se înmulțească din dobândă și ați da fuga în viitor!”

„Ca să descoperiți o societate”, am spus eu, „întemeiată pe baze strict comuniste.”

„Așa teorie nebunească și extravagantă!” a început Psihologul.

„Da, așa mi s-a părut și mie, și de aceea n-am vorbit niciodată despre asta până când –”

„Confirmare experimentală!” am strigat eu. „O să verificați asta?”

„Experimentul!” a strigat Filby, căruia începuse să-i obosească mintea.

„Să vedem totuși experimentul dumneavoastră”, a spus Psihologul, „deși, știți, totul e o păcăleală.”

Călătorul în Timp ne-a zâmbit pe rând. Apoi, zâmbind încă ușor și cu mâinile vârâte adânc în buzunarele pantalonilor, a ieșit încet din odaie, iar noi i-am auzit papucii târșâindu-se de-a lungul coridorului lung, spre laborator.

Psihologul ne-a privit. „Oare ce-o fi având?”

„Vreun truc de prestidigitație”, a spus Medicul, iar Filby a încercat să ne povestească despre un scamator pe care-l văzuse la Burslem; dar, până să-și sfârșească introducerea, Călătorul în Timp s-a întors și anecdota lui Filby s-a năruit.

Lucrul pe care Călătorul în Timp îl ținea în mână era o structură metalică sclipitoare, abia mai mare decât un ceasornic mic și lucrată cu multă finețe. În alcătuirea ei intrau fildeșul și o substanță cristalină transparentă. Iar acum trebuie să spun lucrurile cât se poate de limpede, căci ceea ce urmează – dacă nu acceptăm explicația lui – e ceva cu totul inexplicabil. A luat una dintre măsuțele octogonale aflate ici-colo prin odaie și a așezat-o în fața focului, cu două picioare pe covorașul dinaintea căminului. Pe această măsuță a pus mecanismul. Apoi și-a tras un scaun și s-a așezat. În afară de mecanism, pe masă mai era doar o lampă mică, cu abajur, a cărei lumină puternică se revărsa asupra modelului. Prin odaie mai erau și vreo duzină de lumânări, două în sfeșnice de alamă pe polița căminului și câteva în aplice, astfel că încăperea era luminată din plin. Eu ședeam într-un fotoliu scund, cel mai apropiat de foc, și l-am tras înainte, așa încât să mă aflu aproape între Călătorul în Timp și cămin. Filby ședea în spatele Călătorului în Timp și privea peste umărul acestuia. Medicul și Primarul de provincie îl priveau din profil, din dreapta, iar Psihologul, din stânga. Tinerelul stătea în picioare în spatele Psihologului. Eram cu toții cu ochii în patru. Mi se pare de necrezut că, în asemenea condiții, cineva ar fi putut să ne păcălească printr-un truc, oricât de subtil conceput și oricât de dibaci executat.

Călătorul în Timp ne-a privit, apoi s-a uitat la mecanism. „Ei?” a spus Psihologul.

„Lucrușorul acesta”, a spus Călătorul în Timp, sprijinindu-și coatele pe masă și împreunându-și mâinile deasupra aparatului, „nu e decât un model. Este proiectul meu pentru o mașină destinată călătoriei în timp. Veți observa că pare neobișnuit de strâmb și că bara aceasta are o licărire ciudată, de parcă ar fi întrucâtva ireală.” A arătat cu degetul piesa cu pricina. „Și aici e o manetă mică, albă, iar aici e alta.”

Medicul s-a ridicat de pe scaun și a privit atent înăuntrul aparatului. „E minunat lucrat”, a spus.

„A fost nevoie de doi ani”, a replicat Călătorul în Timp. Apoi, după ce i-am urmat cu toții exemplul Medicului, a spus: „Acum vreau să înțelegeți bine: împinsă într-o parte, maneta aceasta face mașina să alunece în viitor, iar cealaltă îi inversează mișcarea. Șaua aceasta reprezintă locul pe care șade un călător în timp. Peste o clipă voi apăsa pe manetă și mașina va porni. Se va face nevăzută, va trece în Timpul viitor și va dispărea. Uitați-vă bine la aparat. Uitați-vă și la masă și convingeți-vă că nu e nicio înșelătorie. Nu vreau să irosesc modelul acesta, iar apoi să mi se spună că sunt un șarlatan.”

A urmat o pauză de vreun minut. Psihologul părea pe punctul de a-mi vorbi, dar s-a răzgândit. Apoi Călătorul în Timp a întins degetul spre manetă. „Nu”, a spus deodată. „Dați-mi mâna.” Și, întorcându-se spre Psiholog, i-a luat mâna într-a lui și i-a spus să-și întindă arătătorul. Astfel că însuși Psihologul a trimis modelul mașinii timpului în călătoria sa fără sfârșit. Am văzut cu toții maneta răsucindu-se. Sunt absolut sigur că n-a fost nicio înșelătorie. S-a simțit o adiere de vânt, iar flacăra lămpii a tresărit. Suflul a stins una dintre lumânările de pe polița căminului, iar micuța mașină s-a rotit brusc, i s-au încețoșat contururile, s-a mai zărit ca o nălucă preț de o secundă, poate, ca un vârtej de alamă și fildeș cu licăriri slabe; apoi nu mai era – dispăruse! În afară de lampă, masa era goală.

Toată lumea a tăcut un minut. Apoi Filby a zis să fie el al naibii.

Psihologul și-a revenit din înmărmurire și s-a uitat deodată sub masă. Călătorul în Timp a râs atunci voios. „Ei?” a spus, reluând întrebarea Psihologului. Apoi s-a ridicat, s-a dus la borcanul cu tutun de pe polița căminului și, întors cu spatele la noi, a început să-și umple pipa.

Ne uitam lung unii la alții. „Ia spuneți”, a spus Medicul, „vorbiți serios? Chiar credeți că mașina aceea a călătorit în timp?”

„Desigur”, a spus Călătorul în Timp, aplecându-se să aprindă un fidibus la foc. Apoi s-a întors, aprinzându-și pipa, ca să se uite la chipul Psihologului. (Ca să arate că nu se pierduse cu firea, Psihologul și-a luat un trabuc și a încercat să-l aprindă fără să-i fi tăiat capătul.) „Mai mult, am dincolo o mașină mare, aproape gata” – a arătat spre laborator – „și, când va fi asamblată, am de gând să fac eu însumi o călătorie.”

„Vreți să spuneți că mașina aceea a călătorit în viitor?” a spus Filby.

„În viitor sau în trecut – nu știu sigur încotro.”

După un răstimp, Psihologului i-a venit o idee. „Trebuie să se fi dus în trecut, dacă s-a dus undeva”, a spus el.

„De ce?” a spus Călătorul în Timp.

„Fiindcă presupun că nu s-a mișcat în spațiu, iar dacă ar fi călătorit în viitor, ar fi tot aici în tot acest timp, de vreme ce trebuie să fi trecut prin timpul acesta.”

„Dar”, am spus eu, „dacă ar fi călătorit în trecut, ar fi fost vizibilă de cum am intrat în odaia aceasta; și joia trecută, când am fost aici; și joia de dinainte; și așa mai departe!”

„Obiecții serioase”, a remarcat Primarul de provincie, cu un aer imparțial, întorcându-se spre Călătorul în Timp.

„Nicidecum”, a spus Călătorul în Timp, apoi i s-a adresat Psihologului: „Gândiți-vă. Puteți explica asta. E o reprezentare sub pragul percepției, știți, o reprezentare diluată.”

„Firește”, a spus Psihologul și ne-a liniștit. „E o chestiune simplă de psihologie. Ar fi trebuit să mă gândesc la ea. E destul de limpede și vine de minune în sprijinul paradoxului. Nu putem vedea, nici percepe mașina aceasta, tot așa cum nu putem vedea spița unei roți care se învârte sau un glonț care zboară prin aer. Dacă străbate timpul de cincizeci sau de o sută de ori mai repede decât noi, dacă ea parcurge un minut în vreme ce noi parcurgem o secundă, impresia pe care o produce nu va fi, firește, decât a cincizecea sau a suta parte din cea pe care ar produce-o dacă n-ar călători în timp. E destul de limpede.” Și-a trecut mâna prin locul în care se aflase mașina. „Vedeți?” a spus el, râzând.

Am stat vreun minut cu ochii ațintiți la masa goală. Apoi Călătorul în Timp ne-a întrebat ce părere aveam despre toate acestea.

„Astă-seară pare destul de plauzibil”, a spus Medicul, „dar așteptați până mâine. Așteptați judecata limpede a dimineții.”

„Ați vrea să vedeți mașina timpului propriu-zisă?” a întrebat Călătorul în Timp. Și, luând lampa în mână, a pornit înaintea noastră pe coridorul lung, străbătut de curenți de aer, spre laborator. Îmi amintesc limpede lumina pâlpâitoare, silueta capului său ciudat și lat, jocul umbrelor, cum îl urmam cu toții, nedumeriți, dar neîncrezători, și cum, acolo în laborator, am văzut o versiune mărită a micului mecanism pe care-l văzuserăm dispărând sub ochii noștri. Unele părți erau din nichel, altele din fildeș, iar altele erau, fără îndoială, din cristal de stâncă, fasonate cu pila sau tăiate cu ferăstrăul. Mașinăria era, în linii mari, gata, dar barele răsucite de cristal zăceau neterminate pe bancul de lucru, lângă câteva foi cu desene, iar eu am ridicat una dintre bare ca să mă uit mai bine la ea. Părea să fie din cuarț.

„Ia spuneți”, a spus Medicul, „chiar vorbiți serios? Sau e vreun truc – ca fantoma aceea pe care ne-ați arătat-o de Crăciunul trecut?”

„Cu mașina aceasta”, a spus Călătorul în Timp, ținând lampa sus, „am de gând să explorez timpul. E limpede? Niciodată în viața mea n-am fost mai serios.”

Niciunul dintre noi nu știa prea bine ce să creadă.

Am întâlnit privirea lui Filby peste umărul Medicului, iar el mi-a făcut solemn cu ochiul.

---