Casa de la mar­gi­nea Abi­su­lui

William Hope Hodgson

Capitolul 1: Descoperirea manuscrisului

Tocmai în vestul Irlandei se află un cătun mărunt, numit Kraighten. Stă singur la poalele unui deal scund. De jur împrejur, până departe, se întinde un ținut pustiu, mohorât și cu totul neprimitor; ici și colo, la mari depărtări unele de altele, mai poți întâlni ruinele câte unei căsuțe de mult părăsite – fără acoperișul de paie, golașe. Întreg ținutul e despuiat și nelocuit, iar pământul abia acoperă stânca de dedesubt, de care locurile acestea sunt pline și care, pe alocuri, iese din sol în creste asemenea valurilor.

Și totuși, în ciuda pustietății sale, prietenul meu Tonnison și cu mine hotărâserăm să ne petrecem vacanța acolo. Dăduse peste așezare din pură întâmplare cu un an înainte, în timpul unei lungi călătorii pe jos, și descoperise ce prilejuri de pescuit oferea un râu mic, fără nume, care trece pe la marginea sătucului.

Am spus că râul nu are nume; pot adăuga că pe niciuna dintre hărțile pe care le-am cercetat până acum n-am găsit nici satul, nici râul. Se pare că au trecut cu totul neobservate: într-adevăr, după cât îți spune un ghid de călătorie obișnuit, ai putea crede că nici nu există. Poate că lucrul acesta se explică în parte prin faptul că gara cea mai apropiată (Ardrahan) se află la vreo patruzeci de mile depărtare.

Era încă devreme într-o seară caldă când prietenul meu și cu mine am ajuns în Kraighten. Sosisem la Ardrahan în noaptea de dinainte, dormiserăm în niște camere închiriate la oficiul poștal din sat și plecaserăm din vreme a doua zi dimineață, agățându-ne cum puteam de una dintre șaretele tipice locului.

Călătoria pe unele dintre cele mai proaste drumuri cu putință ne luase toată ziua, așa că eram istoviți și cam prost dispuși. Totuși, trebuia să ridicăm cortul și să ne așezăm lucrurile înainte să ne putem gândi la mâncare sau la odihnă. Ne-am apucat, așadar, de treabă, cu ajutorul vizitiului nostru, și curând cortul era ridicat pe un petic de pământ chiar dincolo de marginea sătucului, foarte aproape de râu.

După ce ne-am pus toate lucrurile la locul lor, i-am dat drumul vizitiului, fiindcă trebuia să se întoarcă pe cât de repede putea, și i-am spus să revină la noi peste două săptămâni. Aduseserăm destule provizii pentru tot acest răstimp, iar apă puteam lua din râu. De combustibil nu aveam nevoie, căci printre lucrurile noastre se afla și o mică mașină de gătit cu petrol, iar vremea era frumoasă și caldă.

Ideea de a sta în cort, în loc să ne găsim găzduire într-una dintre căsuțe, fusese a lui Tonnison. După cum spunea el, nu era nicio plăcere să dormi într-o odaie cu o familie numeroasă de irlandezi zdraveni într-un colț și cu cocina în celălalt, în vreme ce deasupra o ceată de orătănii ciufulite, cocoțate să doarmă, își împărțea binecuvântările fără părtinire, iar tot locul era atât de îmbâcsit de fum de turbă, încât numai cât îți vârai capul pe ușă și strănutai de-ți sărea capul.

Tonnison aprinsese între timp mașina de gătit și era ocupat să taie felii de slănină pe care le punea în tigaie; eu am luat ceainicul și am coborât la râu după apă. În drum, a trebuit să trec pe lângă un mic grup de săteni, care mă priveau cu curiozitate, dar fără urmă de dușmănie, deși niciunul nu îndrăznea să scoată o vorbă.

La întoarcere, cu ceainicul plin, m-am apropiat de ei și, după ce i-am salutat prietenește din cap, iar ei mi-au răspuns la fel, i-am întrebat, așa, într-o doară, despre pescuit; însă, în loc să răspundă, au clătinat din cap în tăcere și au rămas cu ochii la mine. Am repetat întrebarea, adresându-mă mai ales unui vlăjgan slab, aflat chiar lângă mine; dar nici de data asta n-am primit răspuns. Atunci omul s-a întors spre un tovarăș de-al lui și a spus repede ceva într-o limbă pe care n-o înțelegeam; pe loc, s-au pornit cu toții să turuie în ceea ce, după câteva clipe, am bănuit că era irlandeza curată. În același timp, îmi aruncau priviri dese. Au vorbit așa între ei preț de vreun minut; apoi omul căruia mă adresasem s-a întors spre mine și a spus ceva. După expresia feței, am bănuit că îmi punea, la rândul lui, o întrebare; acum însă a trebuit să clatin eu din cap și să le dau de înțeles că nu pricepeam ce voiau să afle. Am rămas astfel privindu-ne unii pe alții, până când l-am auzit pe Tonnison strigându-mi să vin mai repede cu ceainicul. Atunci am plecat, zâmbindu-le și dând din cap, iar toți cei din micul grup mi-au răspuns la fel, deși pe chipuri încă li se citea nedumerirea.

Era limpede, mi-am spus în timp ce mă îndreptam spre cort, că locuitorii acelor câteva colibe din pustietate nu știau niciun cuvânt englezesc; iar când i-am spus lui Tonnison, mi-a răspuns că știa și că, mai mult, lucrul acesta nu era deloc neobișnuit în partea aceea a țării, unde oamenii trăiau adesea și mureau în cătunele lor izolate fără să vină vreodată în contact cu lumea din afară.

„Păcat că nu l-am rugat pe vizitiu să ne traducă înainte să plece”, am spus când ne-am așezat să mâncăm. „Mi se pare atât de ciudat că oamenii de aici nici măcar nu știu pentru ce am venit.”

Tonnison a mormăit în semn de încuviințare și a rămas apoi tăcut o vreme.

Mai târziu, după ce ne-am mai potolit foamea, am început să stăm de vorbă, făcându-ne planurile pentru a doua zi; apoi, după ce am fumat, am tras pânza peste intrarea cortului și ne-am pregătit de culcare.

„Doar n-o să ne ia ceva oamenii aceia de afară?” am întrebat în timp ce ne înfășuram în pături.

Tonnison a spus că nu credea, cel puțin cât timp eram prin preajmă; și, după cum mi-a explicat mai departe, puteam să încuiem totul, în afară de cort, în lada cea mare pe care o aduseserăm pentru provizii. Am fost de acord, iar curând am adormit amândoi.

A doua zi, dis-de-dimineață, ne-am sculat și ne-am dus să înotăm în râu; după aceea ne-am îmbrăcat și am luat micul dejun. Ne-am scos apoi sculele de pescuit și le-am pus la punct; între timp ni se mai așezase și mâncarea, așa că am lăsat totul la loc sigur în cort și am pornit cu pași mari în direcția pe care prietenul meu o cercetase la venirea dinainte.

Am pescuit cu voie bună toată ziua, înaintând mereu pe râu în sus, iar seara aveam în coș una dintre cele mai frumoase capturi pe care le văzusem de multă vreme. Întorși în sat, am mâncat pe săturate din prada zilei, după care, păstrând câțiva dintre peștii cei mai frumoși pentru micul dejun, le-am dăruit restul sătenilor care se strânseseră la o distanță respectuoasă să ne urmărească îndeletnicirile. Păreau nespus de recunoscători și ne-au îngrămădit pe cap munți întregi de vorbe pe care le-am luat drept binecuvântări irlandeze.

Așa ne-am petrecut câteva zile, pescuind de minune și având o poftă de mâncare strașnică, numai bună să ne bucurăm cum se cuvine de pradă. Ne bucura să vedem cât de prietenoși se arătau sătenii și că nimic nu dădea de bănuit că ar fi îndrăznit să umble la lucrurile noastre cât timp lipseam.

În Kraighten ajunseserăm într-o marți, iar o mare descoperire aveam s-o facem în duminica următoare. Până atunci merseserăm mereu în susul râului; în ziua aceea însă ne-am lăsat undițele deoparte și, luând cu noi ceva provizii, am pornit într-o lungă plimbare în direcția opusă. Era cald și am mers agale, oprindu-ne pe la amiază să luăm prânzul pe o stâncă mare și plată, aproape de malul râului. După aceea am mai stat o vreme să fumăm și nu am pornit iar la drum decât când ne-am săturat de stat.

Am mai hoinărit înainte poate încă un ceas, vorbind domol și în voie despre una, despre alta și oprindu-ne în câteva rânduri, cât timp tovarășul meu – care are și ceva talent artistic – schița în linii mari câte un colț mai deosebit al peisajului sălbatic.

Și atunci, fără niciun semn prevestitor, râul pe care îl urmaserăm cu atâta încredere s-a sfârșit dintr-odată – dispărând în pământ.

„Dumnezeule!” am spus. „Cine s-ar fi gândit la așa ceva?”

Am rămas cu ochii țintă, uluit; apoi m-am întors spre Tonnison. Privea, cu chipul inexpresiv, locul în care dispărea râul.

După câteva clipe, a vorbit.

„Hai să mergem puțin mai departe; poate apare din nou – oricum, merită să cercetăm locul.”

Am fost de acord și am pornit iar înainte, deși fără vreo țintă precisă, fiindcă nu prea știam încotro să ne îndreptăm căutările. Am înaintat cale de vreo milă; apoi Tonnison, care se tot uita curios în jur, s-a oprit și și-a dus mâna streașină la ochi.

„Uite!” a spus după o clipă. „Nu e ceață sau așa ceva acolo, în dreapta – departe, în dreptul stâncii aceleia mari?” Și a arătat cu mâna.

Am privit cu atenție și, după vreun minut, mi s-a părut că zăresc ceva, însă nu eram sigur și i-am spus-o.

„Oricum”, mi-a răspuns prietenul meu, „hai până acolo să vedem.” Și a pornit în direcția pe care o arătase, iar eu l-am urmat. Curând am ajuns printre tufișuri și, după o vreme, am ieșit pe coama unui mal înalt, presărat cu bolovani, de unde priveam în jos spre un hățiș de tufe și copaci.

„S-ar zice că am dat peste o oază în pustiul ăsta de piatră”, a murmurat Tonnison, uitându-se cu interes. Apoi a tăcut, cu ochii ațintiți într-un loc; m-am uitat și eu, căci de undeva din preajma mijlocului depresiunii împădurite se înălța mult în văzduhul nemișcat o coloană uriașă de pulbere de apă, asemenea unei ceți, pe care soarele o lumina, făcând să se ivească nenumărate curcubeie.

„Ce frumos!” am exclamat.

„Da”, a răspuns Tonnison, pe gânduri. „Trebuie să fie o cascadă sau așa ceva pe-acolo. Poate că e râul nostru, ieșit din nou la lumină. Hai să vedem.”

Am coborât povârnișul malului și am intrat printre copaci și tufișuri. Tufele erau încâlcite, iar copacii își întindeau crengile deasupra noastră, astfel că în jur domnea o întunecime neplăcută; nu atât de adâncă însă încât să nu pot vedea că mulți dintre copaci erau pomi fructiferi și că, pe alocuri, se mai deslușeau vag semne că locul fusese cândva cultivat. Atunci mi-a trecut prin minte că ne croiam drum prin hățișul unei grădini întinse și străvechi. I-am spus asta lui Tonnison, iar el a fost de acord că păreau să existe, într-adevăr, destule temeiuri pentru presupunerea mea.

Ce loc sălbatic, atât de sumbru și de mohorât! Pe măsură ce înaintam, singurătatea tăcută și părăsirea vechii grădini mă apăsau tot mai mult, fără să știu de ce, și mă treceau fiori. Îți puteai închipui făpturi pândind printre tufele încâlcite; până și aerul locului părea să aibă ceva nefiresc. Cred că și Tonnison simțea asta, deși nu spunea nimic.

Deodată ne-am oprit. Printre copaci, un sunet îndepărtat ajunsese treptat până la urechile noastre. Tonnison s-a aplecat înainte, ascultând. Acum îl auzeam mai limpede; era neîntrerupt și aspru – un fel de vuiet monoton, care părea să vină de foarte departe. M-a cuprins o ușoară neliniște, ciudată și de nedescris. În ce soi de loc nimeriserăm? M-am uitat la tovarășul meu, să văd ce credea despre toate astea, și am observat că pe față nu i se citea decât nedumerire; apoi, în timp ce-i urmăream trăsăturile, chipul i s-a luminat treptat de înțelegere și a dat din cap.

„E o cascadă”, a exclamat el cu convingere. „Acum recunosc zgomotul.” Și a început să-și croiască drum în direcția sunetului, dând tufele la o parte cu putere.

Pe măsură ce înaintam, sunetul se auzea tot mai deslușit, semn că mergeam drept spre el. Vuietul creștea și se apropia necontenit, până când aproape că aveam impresia, după cum i-am spus lui Tonnison, că venea de sub picioarele noastre – și tot ne aflam înconjurați de copaci și tufișuri.

„Ai grijă!” mi-a strigat Tonnison. „Uită-te pe unde calci.” Și atunci, dintr-odată, am ieșit dintre copaci într-un luminiș întins, unde, la nici șase pași în fața noastră, se căsca gura unei prăpăstii uriașe, din adâncurile căreia părea să urce zgomotul, odată cu pulberea de apă care se înălța fără încetare, ca o ceață, și pe care o văzuserăm din vârful malului îndepărtat.

Vreme de un minut încheiat am rămas tăcuți, privind nedumeriți această priveliște; apoi prietenul meu s-a apropiat cu grijă de marginea hăului. L-am urmat și am privit împreună în jos, printre stropii învolburați, spre o cascadă uriașă de apă înspumată, care țâșnea din peretele prăpastiei la aproape o sută de picioare sub noi.

„Dumnezeule!” a spus Tonnison.

Eu tăceam, oarecum înfiorat. Priveliștea era de o măreție și de o stranietate cu totul neașteptate; deși stranietatea ei avea să mă pătrundă mai mult abia mai târziu.

După puțin timp, mi-am ridicat privirea spre marginea opusă a prăpastiei. Acolo am zărit ceva înălțându-se printre stropi: părea o bucată dintr-o ruină uriașă și l-am atins pe Tonnison pe umăr. A tresărit, întorcându-se spre mine, iar eu am arătat cu degetul spre lucrul acela. Și-a îndreptat privirea în direcția în care arătam și, când l-a zărit, în ochi i-a fulgerat dintr-odată entuziasmul.

„Hai!” a strigat, acoperind vuietul. „Să aruncăm o privire. E ceva ciudat cu locul ăsta; o simt în oase.” Și a pornit de-a lungul marginii prăpastiei, care semăna cu un crater. Pe măsură ce ne apropiam de noua descoperire, am văzut că prima impresie nu mă înșelase. Era, fără îndoială, o parte dintr-o clădire ruinată; acum însă am deslușit că nu era zidită chiar pe marginea prăpastiei, cum îmi închipuisem la început, ci se afla cocoțată aproape de capătul unui pinten uriaș de stâncă, ce se prelungea vreo cincizeci sau șaizeci de picioare deasupra hăului. De fapt, acea masă zimțată de zidărie ruinată era literalmente suspendată în văzduh.

Ajunși în dreptul ei, am pășit pe brațul de stâncă ieșit în afară și trebuie să mărturisesc că m-a cuprins o groază de nesuportat când, din locul acela amețitor de înalt, am privit în jos spre adâncurile neștiute de sub noi – spre adâncurile din care se ridicau fără încetare tunetul apei ce cădea și giulgiul stropilor ce urcau.

Ajunși la ruină, am ocolit-o cățărându-ne cu grijă, iar de partea cealaltă am dat peste o grămadă de pietre căzute și moloz. Ruina însăși, pe care am început acum s-o cercetez cu de-amănuntul, mi s-a părut o parte din zidul exterior al unei construcții colosale, atât de gros și de trainic clădit era zidul; dar cum de se afla într-un asemenea loc nu-mi puteam închipui nicicum. Unde era restul clădirii, casă, castel sau ce-o fi fost ea?

M-am întors pe partea din afară a zidului și de acolo spre marginea prăpastiei, lăsându-l pe Tonnison să scormonească metodic prin grămada de pietre și moloz de pe latura exterioară. Apoi am început să cercetez suprafața pământului de lângă marginea hăului, ca să văd dacă nu rămăseseră și alte rămășițe ale clădirii căreia îi aparținea în mod vădit acel fragment de ruină. Dar, deși am cercetat pământul cu cea mai mare grijă, n-am putut vedea niciun semn că în acel loc ar fi fost ridicată vreodată o clădire și am rămas mai nedumerit ca oricând.

Atunci am auzit un strigăt al lui Tonnison; îmi striga numele, agitat, iar eu m-am grăbit fără zăbavă de-a lungul promontoriului stâncos până la ruină. M-am întrebat dacă nu se rănise, apoi mi-a trecut prin minte că poate găsise ceva.

Am ajuns la zidul surpat și l-am ocolit cățărându-mă. Acolo l-am găsit pe Tonnison stând într-o mică groapă pe care o săpase printre dărâmături: curăța de pământ ceva ce părea o carte, foarte mototolită și jerpelită, și tot deschidea gura, la o secundă sau două, ca să-mi urle numele. Cum a văzut că venisem, mi-a întins comoara lui, spunându-mi s-o pun în geantă ca s-o feresc de umezeală, în vreme ce el își continua cercetările. Am făcut întocmai, dar mai întâi am lăsat paginile să-mi treacă printre degete și am văzut că erau acoperite de rânduri dese, cu un scris îngrijit, de modă veche, care se putea citi foarte bine, cu excepția unei porțiuni unde multe dintre pagini erau aproape distruse, pline de noroi și mototolite, de parcă în acel loc cartea ar fi fost îndoită pe dos. De la Tonnison am aflat că așa o găsise într-adevăr, iar stricăciunile se datorau probabil zidăriei prăbușite peste partea deschisă. Lucru curios, cartea era destul de uscată, ceea ce am pus pe seama faptului că fusese atât de bine îngropată printre ruine.

După ce am pus volumul la loc sigur, m-am pus pe treabă, dându-i o mână de ajutor lui Tonnison la munca de săpătură pe care și-o alesese singur; dar, deși am muncit din greu mai bine de un ceas, răscolind toată grămada de pietre și moloz, n-am găsit decât câteva bucăți de lemn rupt, care puteau să fi făcut parte dintr-un birou sau dintr-o masă. Am renunțat, așadar, să mai căutăm și am mers înapoi de-a lungul stâncii, ajungând iar la loc sigur, pe pământ.

Am făcut apoi ocolul întreg al prăpastiei uriașe și am putut vedea că avea forma unui cerc aproape perfect, cu excepția locului unde pintenul de stâncă încununat de ruină ieșea în afară, stricându-i simetria.

Prăpastia, după cum spunea Tonnison, semăna mai mult decât orice cu o fântână sau o groapă gigantică, ce cobora drept în măruntaiele Pământului.

Am mai privit o vreme în jur, apoi, observând un loc deschis la nord de prăpastie, ne-am îndreptat pașii într-acolo.

Aici, la câteva sute de iarzi de gura hăului uriaș, am dat peste un lac întins, cu ape tăcute – tăcute, adică, în afară de un loc unde apa bolborosea și gâlgâia fără încetare.

Departe acum de vuietul apei ce țâșnea în cascadă, ne puteam auzi unul pe altul vorbind fără să mai strigăm din răsputeri și l-am întrebat pe Tonnison ce credea despre locul acela – i-am spus că mie nu-mi plăcea și că, cu cât plecam mai repede de acolo, cu atât aveam să fiu mai mulțumit.

A dat din cap în semn de răspuns și a aruncat o privire furișă spre pădurea din spate. L-am întrebat dacă văzuse ori auzise ceva. Nu mi-a răspuns; a rămas tăcut, parcă ascultând, și am tăcut și eu.

Deodată a vorbit.

„Ascultă!” a spus scurt. M-am uitat la el, apoi mi-am întors privirea spre copaci și tufișuri, ținându-mi fără voie răsuflarea. A trecut un minut într-o tăcere încordată; totuși, nu auzeam nimic și m-am întors spre Tonnison să i-o spun; însă, chiar când am deschis gura să vorbesc, din pădurea aflată în stânga noastră s-a auzit un vaiet straniu. … Părea să plutească printre copaci, apoi s-a auzit un foșnet de frunze și s-a lăsat tăcerea.

Dintr-odată, Tonnison a vorbit și mi-a pus mâna pe umăr. „Hai să plecăm de aici”, a spus și a început să meargă încet spre locul unde copacii și tufele din jur păreau mai rari. În timp ce-l urmam, mi-am dat brusc seama că soarele coborâse și că în aer se simțea o răceală pătrunzătoare.

Tonnison n-a mai spus nimic, ci și-a continuat drumul în pas egal. Eram acum printre copaci și am privit în jur, neliniștit; n-am văzut însă decât ramurile și trunchiurile tăcute și tufele încâlcite. Mergeam înainte și niciun sunet nu rupea tăcerea, în afară de câte o rămurică ce ne trosnea sub picioare, pe măsură ce înaintam. Totuși, în ciuda liniștii, mă stăpânea senzația îngrozitoare că nu eram singuri; mă țineam atât de aproape de Tonnison, încât de două ori l-am lovit stângaci în călcâie, deși el n-a spus nimic. A trecut un minut, apoi încă unul, și am ajuns la marginea pădurii, ieșind în sfârșit pe întinderea golașă și stâncoasă a ținutului. Abia atunci am reușit să alung spaima stăruitoare care mă urmărise printre copaci.

La un moment dat, pe când ne îndepărtam, mi s-a părut că aud iarăși, de departe, un vaiet și mi-am spus că era vântul – și totuși aerul serii era nemișcat.

După puțin timp, Tonnison a început să vorbească.

„Uite ce e”, a spus el hotărât, „n-aș petrece noaptea în locul acela nici pentru toate bogățiile lumii. E ceva necurat – diavolesc – acolo. Mi-am dat seama dintr-odată, imediat după ce ai vorbit tu. Mi s-a părut că pădurea era plină de făpturi spurcate – știi tu!”

„Da”, am răspuns și m-am uitat înapoi spre locul acela; dar ni-l ascundea o ridicătură de pământ.

„Mai e și cartea”, am spus și mi-am vârât mâna în geantă.

„O ai la loc sigur?” a întrebat el, cuprins deodată de neliniște.

„Da”, am răspuns.

„Poate”, a continuat el, „o să aflăm ceva din ea când ne întoarcem la cort. Ar fi bine să ne și grăbim; mai avem mult până acolo și acum n-aș vrea să ne prindă întunericul pe aici.”

La cort am ajuns două ore mai târziu și ne-am apucat îndată să pregătim de mâncare, căci nu mai mâncaserăm nimic de la masa de amiază.

După cină, am strâns lucrurile și ne-am aprins pipele. Apoi Tonnison mi-a cerut să scot manuscrisul din geantă. L-am scos și, cum nu puteam citi amândoi din el în același timp, mi-a propus să-l citesc cu voce tare. „Și ai grijă”, m-a prevenit, cunoscându-mi apucăturile, „să nu te apuci să sari peste jumătate din carte.”

Dacă ar fi știut însă ce cuprindea, și-ar fi dat seama cât de prisos era un asemenea sfat, măcar de data asta. Și acolo, așezat la intrarea micului nostru cort, am început să citesc strania poveste din Casa de la marginea lumii (căci acesta era titlul manuscrisului); povestea este istorisită în paginile ce urmează.

---