Săgeata neagră

Robert Louis Stevenson

Capitolul 1: La hanul „Soarele” din Kettley

Sir Daniel și oamenii lui își petrecură noaptea aceea în Kettley și prin împrejurimi, adăpostiți la căldură și bine păziți de patrule. Dar cavalerul de Tunstall nu-și îngăduia niciun răgaz când era vorba să strângă bani; chiar și acum, în pragul unei încercări care avea să-l înalțe ori să-l piardă, era în picioare la un ceas după miezul nopții, ca să-i stoarcă pe bieții săi vecini. Făcea mult negoț cu moștenirile aflate în litigiu; obișnuia să cumpere drepturile pretendentului cu cele mai puține șanse și apoi, prin trecerea câștigată pe lângă marii seniori din preajma regelui, obținea hotărâri nedrepte în folosul său; sau, dacă această cale era prea ocolită, punea mâna cu armele pe moșia disputată, bizuindu-se pe propria înrâurire și pe iscusința lui Sir Oliver în ale legii ca să păstreze ce apucase. Kettley era una dintre aceste moșii; încăpuse de curând în ghearele lui; arendașii încă i se împotriveau și tocmai ca să le înăbușe prin frică nemulțumirea își adusese oastea pe acolo.

La două dimineața, Sir Daniel ședea în odaia hanului, chiar lângă vatră, căci la ceasul acela era frig printre mlaștinile de la Kettley. Lângă cot avea un pottle de bere cu mirodenii. Își scosese coiful cu vizieră și, bine învelit într-o mantie de un roșu sângeriu, își sprijinea într-o mână capul pleșuv, cu fața slabă și smeadă. La capătul încăperii, dinspre intrare, vreo doisprezece dintre oamenii lui stăteau de strajă la ușă ori dormeau pe lavițe; ceva mai aproape, un băiat ce părea să aibă doisprezece sau treisprezece ani zăcea întins pe podea, înfășurat într-o manta. Hangiul de la Soarele stătea în fața marelui senior.

„Ia aminte, hangiule”, spuse Sir Daniel, „fă întocmai ce-ți poruncesc și-ți voi fi mereu stăpân ocrotitor. Îmi trebuie oameni de nădejde în fruntea obștilor și-l vreau pe Adam-a-More mare conetabil; vezi să te îngrijești bine de asta. Dacă vor fi aleși alții, nu-ți va folosi la nimic; dimpotrivă, ai s-o plătești scump. Cât despre cei care i-au plătit arendă lui Walsingham, voi lua măsurile cuvenite – iar tu te numeri printre ei, hangiule.”

„Cinstite cavaler”, spuse hangiul, „jur pe crucea de la Holywood că numai de silă i-am plătit lui Walsingham. Ba nu, voinice cavaler, nu-i iubesc pe pungașii din familia Walsingham; erau săraci ca hoții, voinice cavaler. Mie să-mi dai un mare senior ca domnia ta. Zău, întreabă-i pe vecini despre mine: eu țin cu tărie la Brackley.”

„Se poate”, spuse sec Sir Daniel. „Atunci ai să plătești de două ori.”

Hangiul se strâmbă groaznic; dar o asemenea nenorocire putea să dea lesne peste un arendaș în vremurile acelea fără rânduială și poate că se bucura să scape atât de ușor.

„Adu-l încoace pe omul acela, Selden!” strigă cavalerul.

Unul dintre slujitorii săi aduse în fața lui un biet bătrân umil și speriat, alb ca ceara și tremurând din tot trupul de frigurile mlaștinii.

„Măi, tu”, spuse Sir Daniel, „cum te cheamă?”

„Cu voia domniei tale”, răspunse omul, „mă cheamă Condall – Condall din Shoreby, la porunca domniei tale.”

„Am auzit lucruri rele despre tine”, întoarse cavalerul. „Urzești trădări, pungașule; cutreieri țara îndrugând minciuni; ești greu bănuit de moartea mai multora. Cum de ai atâta îndrăzneală, omule? Dar te potolesc eu.”

„Preacinstite și preavenerate stăpân”, strigă omul, „aici e o încurcătură, cu iertarea domniei tale. Nu sunt decât un biet om de rând și n-am făcut rău nimănui.”

„Ajutorul șerifului mi-a spus lucruri cât se poate de urâte despre tine”, zise cavalerul. „«Să mi se pună mâna pe Tyndal acela din Shoreby», mi-a zis.”

„Condall, bunul meu stăpân; Condall e numele meu sărman”, spuse nefericitul.

„Condall ori Tyndal, totuna e”, răspunse netulburat Sir Daniel. „Căci, pe cuvântul meu, ești aici și mă îndoiesc foarte tare de cinstea ta. Dacă vrei să scapi cu viață, scrie-mi degrabă un zapis de datorie pentru douăzeci de lire.”

„Pentru douăzeci de lire, bunul meu stăpân!” strigă Condall. „Asta-i curată nebunie! Toată averea mea nu ajunge la șaptezeci de șilingi.”

„Condall ori Tyndal”, întoarse Sir Daniel, rânjind, „îmi iau eu riscul acestei pagube. Scrie-mi douăzeci și, după ce voi scoate de la tine tot ce se poate, îți voi fi stăpân ocrotitor și-ți voi ierta restul datoriei.”

„Vai, bunul meu stăpân, nu se poate; nu mă pricep la scris”, spuse Condall.

„Vai de mine!” răspunse cavalerul. „Atunci nu mai e nimic de făcut. Și cât aș fi vrut să te cruț, Tyndal, dacă m-ar fi lăsat cugetul. Selden, du-mi binișor pacostea asta bătrână la ulmul cel mai apropiat și spânzură-mi-o cu gingășie de gât, ca s-o văd când voi trece călare. Rămâi cu bine, bunule jupân Condall, dragă jupâne Tyndal; pleci în mare grabă spre rai; rămâi, așadar, cu bine!”

„Ba nu, preaveselul meu stăpân”, răspunse Condall, silindu-se să zâmbească slugarnic, „dacă domnia ta ești atât de poruncitor, așa cum bine ți se șade, îți voi împlini buna poruncă, atât cât mă pricep și eu.”

„Prietene”, zise Sir Daniel, „acum ai să scrii patruzeci. Haide! Ești prea viclean ca să trăiești din numai șaptezeci de șilingi. Selden, ai grijă să-mi întocmească zapisul după toate rânduielile și să fie întărit de martori cum se cuvine.”

Și Sir Daniel, care era un cavaler foarte vesel, cum nu se afla altul mai vesel în Anglia, luă o înghițitură din berea caldă cu mirodenii și se lăsă pe spate, zâmbind.

Între timp, băiatul de pe podea începu să se miște, apoi se ridică în capul oaselor și privi speriat în jur.

„Încoace”, spuse Sir Daniel; iar când băiatul se ridică la porunca lui și veni încet spre el, cavalerul se lăsă pe spate și izbucni în râs. „Pe sfânta cruce!” strigă. „Zdravăn băiat!”

Băiatul se înroși ca focul de mânie și-l săgetă cu ură din ochii întunecați. Acum, că se ridicase în picioare, era mai greu să-ți dai seama ce vârstă avea. După expresia feței părea ceva mai mare, dar obrazul îi era neted ca al unui copilaș; avea și oasele, și trupul neobișnuit de subțiri, iar mersul cam stângaci.

„Domnia ta m-ai chemat, Sir Daniel”, spuse. „Ca să râzi de halul în care mă aflu?”

„Ei, lasă-mă să râd”, spuse cavalerul. „Pacoste dragă, lasă-mă să râd, te rog. Dacă te-ai putea vedea, pun rămășag c-ai râde tu întâi.”

„Bine”, strigă băiatul, înroșindu-se, „ai să dai socoteală și pentru asta, când vei da socoteală pentru cealaltă. Râzi cât mai poți!”

„Ei, dragă vere”, răspunse Sir Daniel, cu oarecare seriozitate, „să nu crezi că te iau în râs decât așa, de voie bună, ca între rude și prieteni apropiați. Îți voi găsi o partidă de o mie de lire, haide! Și te voi înconjura cu multă dragoste. Te-am luat, ce-i drept, cam pe sus, cum cereau împrejurările; dar de-acum înainte te voi întreține fără să precupețesc nimic și te voi sluji cu bucurie. Ai să fii doamna Shelton – Lady Shelton, pe cinstea mea! Căci băiatul promite să ajungă departe. Aș! N-ai să te sperii de un râs cinstit; alungă melancolia. Cei care râd nu-s pungași, dragă vere. Bunule hangiule, pune-i acum de mâncare vărului meu, jupânul John. Așază-te, dragă, și mănâncă.”

„Nu”, spuse jupânul John, „nu mă voi atinge de pâine. De vreme ce domnia ta mă silești la păcatul acesta, voi posti spre binele sufletului meu. Dar pe dumneata, bunule hangiule, te rog să-mi dai, din bunăvoință, o cană cu apă curată; îți voi purta într-adevăr mare recunoștință pentru bunăvoința dumitale.”

„Ai să capeți dezlegare, haide!” strigă cavalerul. „Vei avea parte de o spovedanie cum se cuvine, pe credința mea! Liniștește-te, așadar, și mănâncă.”

Dar băiatul nici nu voi să audă, bău o cană cu apă și, înfășurându-se din nou strâns în manta, se așeză într-un colț îndepărtat și se cufundă în gânduri.

După un ceas ori două, se stârni zarvă în sat, cu somații ale străjilor, zăngănit de arme și tropot de cai; apoi o trupă se opri în fața hanului, iar Richard Shelton, stropit de noroi, se înfățișă în prag.

„Dumnezeu să te păzească, Sir Daniel”, spuse.

„Ia te uită! Dickie Shelton!” strigă cavalerul; iar la auzul numelui lui Dick, celălalt băiat privi cu curiozitate într-acolo. „Ce face Bennet Hatch?”

„Binevoiește, cinstite cavaler, să cercetezi acest pachet de la Sir Oliver, în care sunt înfățișate toate pe larg”, răspunse Richard, întinzând scrisoarea preotului. „Și, cu voia domniei tale, cel mai bine ar fi să te grăbești cât poți spre Risingham; căci, pe drum încoace, am întâlnit un om care gonea călare cu niște scrisori și, după spusele lui, domnia sa lordul de Risingham era la mare strâmtoare și avea nespusă nevoie de prezența domniei tale.”

„Ce spui? La mare strâmtoare?” întoarse cavalerul. „Atunci o să ne grăbim șezând, dragă Richard. La cum merg treburile în bietul regat al Angliei, cine călărește cel mai domol călărește și cel mai ferit de primejdii. Se spune că zăbava aduce primejdia; dar mai degrabă neastâmpărul ăsta de a face câte ceva îi pierde pe oameni; ține minte, Dick. Dar ia să văd întâi ce vite mi-ai adus. Selden, o făclie aici, la ușă!”

Sir Daniel ieși cu pași mari pe ulița satului și, la lumina roșie a unei făclii, își cercetă noile trupe. Nu era iubit nici ca vecin, nici ca stăpân; dar, în calitate de căpetenie în război, era foarte îndrăgit de cei care călăreau în urma flamurii sale. Avântul, vitejia dovedită, grija pentru traiul bun al soldaților, chiar și zeflemelele lui grosolane, toate erau pe placul voinicilor în tunici întărite și coifuri ușoare.

„Ba, pe sfânta cruce!” strigă. „Ce potăi prăpădite sunt astea? Unii sunt încovoiați ca arcul, alții slabi ca o suliță. Prieteni, voi veți călări în primele rânduri ale luptei; îmi pot îngădui să vă pierd, prieteni. Uitați-vă la nemernicul ăsta bătrân de pe bălțat! O oaie de doi ani călare pe un porc ar arăta mai a ostaș! Ha! Clipsby, ești și tu aici, șobolane bătrân? Pe tine te-aș pierde cu inima ușoară; ai să mergi înaintea tuturor, cu o țintă zugrăvită pe tunica întărită, ca să te poată nimeri mai lesne arcașii; măi, tu ai să-mi arăți calea.”

„Domniei tale îți pot arăta orice cale, Sir Daniel, numai pe cea a schimbării taberei nu”, răspunse Clipsby, fără să se lase intimidat.

Sir Daniel izbucni într-un hohot de râs.

„Ei, bine zis!” strigă. „Ageră limbă mai ai, haide! Pentru vorba asta de duh ai iertarea mea. Selden, vezi să fie hrăniți și oamenii, și dobitoacele.”

Cavalerul intră din nou în han.

„Acum, prietene Dick”, spuse, „pune-te pe mâncat. Ai aici bere bună și slănină. Mănâncă până citesc eu.”

Sir Daniel desfăcu pachetul și, pe măsură ce citea, fruntea i se întuneca. După ce isprăvi, rămase o vreme pe gânduri. Apoi își privi pătrunzător pupilul.

„Dick”, spuse, „ai văzut stihurile astea de doi bani?”

Băiatul răspunse că da.

„Pomenesc numele tatălui tău”, urmă cavalerul, „iar biata noastră pacoste de paroh e învinuită de un smintit că l-ar fi ucis.”

„A tăgăduit asta cu multă stăruință”, răspunse Dick.

„Așa?” întrebă cavalerul, cu glas foarte tăios. „Nu-l lua în seamă. Are limba slobodă; trăncănește ca un vrăbioi. Într-o zi, când voi avea răgaz, Dick, îți voi spune eu însumi mai multe despre lucrurile acestea. Un anume Duckworth a fost aspru învinuit de asta; dar vremurile erau tulburi și nu se putea face dreptate.”

„S-a întâmplat la Casa cu Șanț?” îndrăzni Dick, cu inima bătându-i tare.

„S-a întâmplat între Casa cu Șanț și Holywood”, răspunse liniștit Sir Daniel; dar aruncă pe furiș o privire întunecată de bănuială spre chipul lui Dick. „Iar acum”, adăugă cavalerul, „grăbește-te cu masa; ai să te întorci la Tunstall cu câteva rânduri de la mine.”

Dick se posomorî amarnic.

„Te rog, Sir Daniel”, strigă, „trimite-l pe unul dintre nemernici! Te implor, lasă-mă să merg la luptă. Pot să dau și eu o lovitură, îți dau cuvântul meu.”

„Nu mă îndoiesc”, răspunse Sir Daniel, așezându-se să scrie. „Dar aici, Dick, nu-i nicio cinste de câștigat. Stau la Kettley până am vești sigure despre război, apoi pornesc călare să mă alătur biruitorului. Să nu strigi că-i lașitate; e doar înțelepciune, Dick; căci bietul regat e atât de zbuciumat de răzvrătiri și se schimbă atât de des mâinile care poruncesc în numele regelui și-l țin sub pază, încât nimeni nu poate fi sigur de ziua de mâine. Bea-tot și Minte-n-vânt se aruncă înainte, dar domnia sa Lord Bunul-Sfat stă deoparte și așteaptă.”

Cu aceste vorbe, Sir Daniel îi întoarse spatele lui Dick și, tocmai la celălalt capăt al mesei lungi, începu să-și scrie scrisoarea, cu gura strâmbă, căci povestea asta cu Săgeata Neagră îi stătea rău în gât.

Între timp, tânărul Shelton își vedea de micul dejun cu destulă poftă, când simți o atingere pe braț și auzi un glas foarte încet șoptindu-i la ureche.

„Nu da niciun semn, te implor”, spuse glasul, „dar fie-ți milă și spune-mi drumul cel mai drept spre Holywood. Te rog, băiete bun, alină un biet suflet aflat în primejdie și la mare strâmtoare și pune-mă astfel pe drumul către tihnă.”

„Ia-o pe poteca de lângă moara de vânt”, răspunse Dick, pe același ton; „te va duce la bacul de pe Till; acolo mai întreabă.”

Și, fără să întoarcă privirea, se apucă iar de mâncat. Dar zări cu coada ochiului cum băiatul numit jupânul John se strecura tiptil afară din încăpere.

„Ia te uită”, își spuse Dick, „e tot atât de tânăr ca mine. «Băiete bun» îmi zice? De-aș fi știut, mai degrabă l-aș fi văzut pe slugoi spânzurat decât să-i spun. Ei, dacă o ia prin mlaștină, poate-l ajung din urmă și-l trag de urechi.”

După o jumătate de ceas, Sir Daniel îi dădu lui Dick scrisoarea și-i porunci să se grăbească spre Casa cu Șanț. Iar cam la o jumătate de ceas după plecarea lui Dick, sosi în mare goană un sol de la domnia sa lordul de Risingham.

„Sir Daniel”, spuse solul, „pierzi mare cinste, pe cuvântul meu! Lupta a reînceput azi-dimineață, înainte de zori, și le-am înfrânt avangarda și le-am împrăștiat aripa dreaptă. Numai grosul oștii se mai ține tare. De-am avea oamenii domniei tale odihniți, i-am azvârli pe toți în râu. Cum, cinstite cavaler! Ai de gând să rămâi cel din urmă? Nu-ți face cinste.”

„Ba nu”, strigă cavalerul, „tocmai porneam la drum. Selden, dă semnalul de trompetă. Domnule, vin cu dumneata îndată. Nu-s nici două ceasuri de când mi-a sosit cea mai mare parte a oștii, domnule sol. Ce-ai vrea dumneata? Pintenul e nutreț bun, dar a omorât calul de luptă. Dați-i zor, băieți!”

Semnalul de trompetă răsuna acum voios în aerul dimineții și, din toate părțile, oamenii lui Sir Daniel se revărsau pe ulița mare și se rânduiau în fața hanului. Dormiseră cu armele la îndemână și cu caii de luptă înșeuați, iar în zece minute o sută de oameni de arme și arcași, cu echipamentul îngrijit și deprinși să asculte iute de porunci, stăteau în rânduri, gata de plecare. Cei mai mulți purtau livreaua lui Sir Daniel, în vișiniu și albastru, ceea ce făcea oastea și mai arătoasă. Cei mai bine înarmați călăreau în frunte; iar departe, în coada coloanei, unde nu-i mai zăreai, veneau jalnicele întăriri sosite în timpul nopții. Sir Daniel își plimbă mândru privirea de-a lungul șirului.

„Ăștia-s flăcăii care să-ți slujească la strâmtoare”, spuse.

„Sunt, într-adevăr, oameni de toată isprava”, răspunse solul. „Cu atât mai rău îmi pare că n-ai pornit mai devreme.”

„Ei”, spuse cavalerul, „ce-ai vrea? La începutul ospățului și la sfârșitul încăierării, domnule sol”; și se urcă în șa. „Ia stai! Ce-i asta?” strigă. „John! Joanna! Dar, pe sfânta cruce, unde e? Hangiule, unde e fata aceea?”

„Fată, Sir Daniel?” strigă hangiul. „Nu, domnule, n-am văzut nicio fată.”

„Băiatul, atunci, ramolitule!” strigă cavalerul. „N-ai putut să vezi că era o fată? Cea cu mantaua vișinie – cea care și-a luat micul dejun cu apă, pungașule – unde e?”

„Păi, sfinții să ne binecuvânteze! Domnia ta i-ai spus jupânul John”, zise hangiul. „Eu n-am bănuit nimic rău. A plecat. L-am văzut – am văzut-o – am văzut-o în grajd acum un ceas bun; înșeua un cal sur.”

„Pe sfânta cruce!” strigă Sir Daniel. „Fata aceea prețuia pentru mine cinci sute de lire și mai bine.”

„Cinstite cavaler”, observă solul cu amărăciune, „în vreme ce domnia ta stai aici și răcnești după cinci sute de lire, regatul Angliei se pierde și se câștigă în altă parte.”

„Bine zis”, răspunse Sir Daniel. „Selden, ieși din rânduri cu șase arbaletari; dă de urma ei și prinde-o. Nu-mi pasă ce ne costă; dar, la întoarcere, s-o găsesc la Casa cu Șanț. Cu capul răspunzi. Iar acum, domnule sol, pornim.”

Oastea porni în trap iute, iar Selden și cei șase oameni ai săi rămaseră în urmă, pe ulița din Kettley, împreună cu sătenii care priveau cu ochii holbați.

---