Tre­zi­rea

Kate Chopin

Capitolul 1

Un papagal verde cu galben, aflat într-o colivie atârnată afară, lângă ușă, repeta iar și iar:

„Plecați! Plecați! Fir-ar să fie! E în regulă!”

Știa puțină spaniolă și mai vorbea o limbă pe care nu o înțelegea nimeni, afară, poate, de mierla imitatoare a cărei colivie atârna de cealaltă parte a ușii și care fluiera în vânt cu glas de flaut și cu o stăruință de te scotea din minți.

Nereușind să-și citească ziarul cât de cât în tihnă, domnul Pontellier se ridică, strâmbându-se și scoțând o exclamație de dezgust.

Merse de-a lungul verandei și trecu peste „punțile” înguste care legau între ele căsuțele familiei Lebrun. Până atunci stătuse în fața ușii casei principale. Papagalul și mierla imitatoare îi aparțineau lui Madame Lebrun și aveau dreptul să facă oricâtă gălăgie pofteau. Domnul Pontellier avea privilegiul de a se retrage din compania lor când încetau să-l mai distreze.

Se opri în fața ușii propriei căsuțe, a patra de la clădirea principală și totodată penultima. Se așeză în balansoarul de răchită de acolo și se apucă din nou să citească ziarul. Era duminică; ziarul era de cu o zi înainte. Ziarele de duminică nu ajunseseră încă la Grand Isle. Cunoștea deja buletinele bursiere și trecu nerăbdător cu privirea peste editorialele și știrile scurte pe care nu avusese timp să le citească înainte de a pleca din New Orleans, în ajun.

Domnul Pontellier purta ochelari. Era un bărbat de patruzeci de ani, de statură mijlocie și destul de subțire; era puțin adus de spate. Avea părul castaniu și drept, cu cărare într-o parte. Barba îi era tunsă scurt și îngrijit.

Din când în când își ridica ochii din ziar și privea în jur. La casă era mai multă gălăgie ca oricând. Clădirii principale i se spunea „casa”, pentru a o deosebi de căsuțe. Păsările continuau să pălăvrăgească și să fluiere. Două fete tinere, gemenele Farival, cântau la pian un duet din Zampa. Madame Lebrun intra și ieșea de zor, dând porunci cu glas ridicat unui băiat de curte ori de câte ori intra în casă, iar când ieșea, dând îndrumări, cu glas la fel de ridicat, unui servitor de la sufragerie. Era o femeie frumușică, cu chipul plin de prospețime, îmbrăcată mereu în alb, cu mâneci până la cot. Fustele ei apretate foșneau în timp ce umbla încoace și încolo. Mai încolo, în fața uneia dintre căsuțe, o doamnă în negru se plimba încoace și încolo cu un aer sfios, rostind rugăciunile rozariului. Mulți dintre oaspeții pensiunii plecaseră la Chénière Caminada cu lugherul lui Beaudelet, ca să asiste la liturghie. Câțiva tineri jucau crochet afară, sub stejarii de apă. Acolo erau și cei doi copii ai domnului Pontellier – băieței zdraveni, de patru și cinci ani. O îngrijitoare cuarteronă îi urma peste tot, cu un aer absent și gânditor.

În cele din urmă, domnul Pontellier își aprinse un trabuc și începu să fumeze, lăsând ziarul să-i atârne în voie din mână. Își aținti privirea asupra unei umbrele albe de soare care înainta în pas de melc dinspre plajă. O vedea limpede printre trunchiurile uscățive ale stejarilor de apă, dincolo de întinderea de mușețel galben. Golful părea departe, topindu-se, ca prin ceață, în albastrul zării. Umbrela continua să se apropie încet. La adăpostul umbrelei cu căptușeală roz se aflau soția lui, doamna Pontellier, și tânărul Robert Lebrun. Când ajunseră la căsuță, cei doi se așezară, cu un aer oarecum obosit, pe treapta de sus a verandei, față în față, fiecare rezemat de câte un stâlp de susținere.

„Ce nesăbuință! Să vă scăldați la ora asta, pe căldura asta!” exclamă domnul Pontellier. El însuși se scăldase în zori. De aceea i se părea dimineața lungă.

„Te-ai ars de nu te mai recunoaște nimeni”, adăugă el, privindu-și soția așa cum privești un obiect de preț care-ți aparține și care a suferit unele stricăciuni. Ea își ridică mâinile, mâini puternice, frumos modelate, și le cercetă cu ochi critic, trăgându-și deasupra încheieturilor mânecile de un cafeniu deschis. Privindu-le, își aminti de inelele pe care i le dăduse soțului ei înainte de a pleca la plajă. Întinse mâna spre el fără un cuvânt, iar el, înțelegând, scoase inelele din buzunarul vestei și le lăsă să cadă în palma ei deschisă. Și le puse pe degete; apoi își cuprinse genunchii cu mâinile și, uitându-se la Robert, care ședea în fața ei, începu să râdă. Inelele îi scânteiau pe degete. Robert îi răspunse cu un zâmbet.

„Ce e?” întrebă Pontellier, uitându-se alene și cu amuzament când la unul, când la celălalt. Era o prostie curată; o pățanie de acolo, din apă, și amândoi încercară s-o povestească deodată. Povestită, nu mai părea nici pe jumătate atât de amuzantă. Își dădură seama de asta și ei, și domnul Pontellier. Căscă și se întinse. Apoi se ridică, spunând că îl cam bătea gândul să se ducă până la hotelul lui Klein și să joace o partidă de biliard.

„Hai cu mine, Lebrun”, îi propuse lui Robert. Dar Robert recunoscu cu toată sinceritatea că prefera să rămână unde era și să stea de vorbă cu doamna Pontellier.

„Ei, trimite-l la plimbare când te plictisește, Edna”, o povățui soțul ei, pregătindu-se să plece.

„Uite, ia umbrela”, exclamă ea, întinzându-i-o. El luă umbrela de soare și, ridicând-o deasupra capului, coborî treptele și se îndepărtă.

„Te întorci la masă?” strigă soția în urma lui. Se opri o clipă și ridică din umeri. Își pipăi buzunarul vestei; avea acolo o bancnotă de zece dolari. Nu știa; poate avea să se întoarcă la masa de prânz, care se lua devreme, și poate că nu. Totul depindea de cei pe care avea să-i găsească la Klein și de miza „jocului”. Nu spuse asta, dar ea înțelese și râse, făcându-i din cap de rămas-bun.

Amândoi copiii vrură să-și urmeze tatăl când îl văzură plecând. El îi sărută și le promise să le aducă la întoarcere bomboane și alune de pământ.

---