Silas Marner

George Eliot

Capitolul 1

Pe vremea când roțile de tors zumzăiau de zor în gospodării – și până și doamnele de neam mare, înveșmântate în mătase și dantelă de ață, își aveau roțile lor de tors de jucărie, din stejar lustruit – se puteau vedea, prin ținuturi retrase, pe drumuri de țară ori adânc în sânul dealurilor, niște bărbați palizi și mărunți care, alături de sătenii vânjoși, păreau rămășițele unui neam dezmoștenit. Câinele ciobanului lătra cu înverșunare când unul dintre acești oameni cu înfățișare străină se ivea pe înălțimi, întunecat în lumina apusului timpuriu de iarnă; căci cărui câine îi place un om încovoiat sub un sac greu? – iar oamenii aceștia palizi rareori ieșeau din casă fără povara aceea misterioasă. Ciobanul însuși, deși avea motive întemeiate să creadă că sacul nu cuprindea decât fire de in ori sulurile lungi de pânză trainică lucrată din acele fire, nu era pe deplin încredințat că meșteșugul țesutului, oricât de trebuincios ar fi fost, se putea săvârși fără niciun ajutor din partea Celui Rău. În vremurile acelea îndepărtate, superstiția se prindea lesne de orice om sau lucru cât de cât neobișnuit, ba chiar și de cele care apăreau doar din când în când, cum erau vizitele negustorului ambulant sau ale tocilărului. Nimeni nu știa unde își aveau casa ori obârșia oamenii care umblau din loc în loc; și cum puteai înțelege cine e un om dacă nu cunoșteai măcar pe cineva care-i cunoscuse tatăl și mama? Pentru țăranii de odinioară, lumea de dincolo de ceea ce cunoscuseră ei înșiși era un ținut nelămurit și misterios: gândului lor, nedeprins cu depărtările, traiul pribegilor îi era la fel de neînțeles ca viața de peste iarnă a rândunelelor care se întorceau primăvara; și chiar omul care se statornicea printre ei, dacă venea de departe, aproape niciodată nu înceta să fie privit cu o urmă de neîncredere, îndeajuns pentru ca nimeni să nu se mire dacă, după multă vreme în care nu făcuse rău nimănui, ar fi săvârșit o fărădelege; mai ales dacă trecea drept om învățat ori vădea vreo iscusință meșteșugărească. Orice fel de istețime, fie în mânuirea iute a acelei unelte anevoioase care este limba, fie în vreo altă îndeletnicire necunoscută sătenilor, era în sine bănuitoare: oamenii cinstiți, pe care îi văzuse lumea născându-se și crescând, nu erau îndeobște din cale-afară de știutori ori iscusiți – cel puțin nu mai departe de a cunoaște semnele vremii; iar felul în care se dobândeau iuțeala și îndemânarea de orice soi era atât de bine ascuns, încât acestea păreau să țină de vrăjitorie. Așa se făcea că țesătorii de in răzlețiți prin sate – oameni mutați de la oraș la țară – erau socotiți până la capăt străini de vecinii lor săteni și dobândeau de obicei apucăturile ciudate pe care le aduce singurătatea.

În primii ani ai acestui veac, un asemenea țesător de in, pe nume Silas Marner, își practica meșteșugul într-o căsuță de piatră aflată printre gardurile vii încărcate de alune din apropierea satului Raveloe, nu departe de marginea unei cariere de piatră părăsite. Zgomotul războiului de țesut al lui Silas, care dădea de bănuit și semăna atât de puțin cu tropăitul firesc și voios al vânturătorii ori cu ritmul mai simplu al îmblăciului, îi atrăgea și-i înspăimânta deopotrivă pe băieții din Raveloe; aceștia lăsau adesea culesul alunelor sau căutatul cuiburilor ca să se uite pe fereastra căsuței de piatră, cumpănind teama pe care le-o stârnea lucrarea misterioasă a războiului de țesut cu plăcuta senzație a unei superiorități disprețuitoare, pe care le-o dădea maimuțărirea zgomotelor lui alternante și a ținutei gârbovite a țesătorului, prins parcă la roata de ocnă. Uneori însă, Marner, oprindu-se să îndrepte vreun cusur al firului, îi zărea pe micii ticăloși și, deși își drămuia timpul, era atât de supărat de prezența lor, încât cobora de la războiul de țesut, deschidea ușa și-și ațintea asupra lor o privire care îi făcea întotdeauna să o rupă la fugă îngroziți. Căci cum să crezi că ochii aceia mari, căprui și ieșiți în afară, de pe chipul palid al lui Silas Marner, nu deslușeau de fapt mai nimic din ce nu se afla aproape de ei, și nu mai degrabă că privirea lor înfricoșătoare putea să-i dea cârcei ori rahitism sau să-i strâmbe gura vreunui băiat rămas în urmă? Poate că-i auziseră pe tații și pe mamele lor spunând pe ocolite că Silas Marner i-ar putea vindeca pe oameni de reumatism dacă ar vrea și adăugând, cu și mai mult subînțeles, că, dacă știai să-l iei pe diavol cu destulă vorbă bună, te putea scuti de plata doctorului. Asemenea ecouri ciudate, stăruitoare, ale vechiului cult al demonilor ar mai putea fi surprinse poate și astăzi de un ascultător răbdător printre țăranii încărunțiți; căci mintea necultivată cu greu leagă ideea de putere de aceea de bunătate. O închipuire nelămurită a unei puteri care, după multe stăruințe, poate fi înduplecată să nu facă rău este forma pe care o îmbracă cel mai lesne simțământul Nevăzutului în mintea oamenilor apăsați mereu de nevoile cele mai simple, a căror viață de trudă grea n-a fost niciodată luminată de o credință religioasă înflăcărată. Pentru ei, durerea și nenorocirea se pot înfățișa sub mult mai multe chipuri decât bucuria și plăcerea: închipuirea lor e aproape stearpă de imaginile care hrănesc dorința și speranța, dar e năpădită de amintiri ce-i sunt fricii o veșnică pășune. „Vă vine în minte ceva ce v-ar plăcea să mâncați?” i-am spus odată unui muncitor bătrân, pe când zăcea de boala care avea să-l răpună și refuzase toate mâncărurile oferite de soția lui. „Nu”, mi-a răspuns, „eu numai cu mâncare de rând am fost deprins, iar pe asta nu pot s-o mănânc.” Din tot ce trăise nu se născuseră în el închipuiri care să poată chema năluca poftei de mâncare.

Iar Raveloe era un sat în care multe dintre vechile ecouri stăruiau, neacoperite de glasuri noi. Nu că ar fi fost una dintre acele parohii sterpe de la marginea civilizației – locuite de oi slăbănoage și păstori răzleți: dimpotrivă, se afla în câmpia mănoasă din mijlocul a ceea ce ne place să numim vesela Anglie și cuprindea ferme care, vorbind din punct de vedere duhovnicesc, plăteau zeciuieli cât se poate de îmbietoare. Dar era cuibărit într-o adâncitură adăpostită, bine împădurită, la o oră bună de mers călare de orice șosea cu taxă, unde nu ajungeau nici vibrațiile goarnei diligenței, nici cele ale opiniei publice. Părea un sat de seamă, cu o frumoasă biserică veche și un cimitir mare chiar în mijlocul lui, și cu două sau trei gospodării mari, din cărămidă și piatră, cu livezi împrejmuite de ziduri trainice și giruete ornamentale, așezate chiar lângă drum și înălțând fațade mai impunătoare decât a casei parohiale, care se ivea printre copaci, dincolo de cimitir – un sat care-ți arăta dintr-odată cine se afla în vârful vieții sale sociale și-i spunea ochiului cunoscător că prin apropiere nu se găseau un parc întins și un conac, dar că în Raveloe erau câțiva fruntași care puteau să-și gospodărească prost pământurile fără nicio grijă, scoțând din proasta lor gospodărire, în acele vremuri de război, destui bani ca să o ducă numai în chefuri și să sărbătorească vesel Crăciunul, Rusaliile și Paștele.

Se împliniseră cincisprezece ani de când Silas Marner venise întâia oară la Raveloe; pe atunci nu era decât un tânăr palid, cu ochi căprui proeminenți și miopi, a cărui înfățișare n-ar fi avut nimic ciudat pentru oamenii cu o cultură și o experiență obișnuite, dar care, pentru sătenii în apropierea cărora venise să se statornicească, avea niște particularități misterioase, pe potriva meșteșugului său neobișnuit și a venirii lui dintr-un ținut necunoscut, numit „Spre Miazănoapte”. La fel și felul lui de viață – nu poftea pe nimeni să-i treacă pragul și nu se ducea niciodată în sat să bea o pintă la hanul Rainbow ori să stea de vorbă la rotar: nu căuta niciun bărbat și nicio femeie decât pentru treburi legate de meșteșugul său ori ca să-și procure cele trebuincioase; iar fetelor din Raveloe le fu curând limpede că n-avea să stăruie pe lângă niciuna să-l ia împotriva voinței ei – de parcă le-ar fi auzit spunând că nu s-ar mărita niciodată cu un mort înviat. Părerea aceasta despre Marner nu se întemeia numai pe chipul lui palid și pe ochii lui nemaivăzuți; căci Jem Rodney, prinzătorul de cârtițe, susținea că într-o seară, pe când se întorcea acasă, îl văzuse pe Silas Marner rezemat de un pârleaz, cu un sac greu în spinare, în loc să-și sprijine sacul pe pârleaz, cum ar fi făcut orice om în toate mințile; și că, apropiindu-se, văzuse că Marner avea ochii încremeniți ca ai unui mort și-i vorbise, îl scuturase, dar mădularele îi erau înțepenite, iar mâinile i se încleștaseră pe sac de parcă ar fi fost din fier; însă tocmai când ajunsese la încredințarea că țesătorul era mort, acesta își venise în fire, așa, cum s-ar zice, cât ai clipi, spusese „Noapte bună” și plecase. Jem se jura că văzuse toate acestea, și încă în chiar ziua când prinsese cârtițe pe pământul moșierului Cass, jos, lângă vechea groapă de tăiat lemne. Unii spuneau că pe Marner trebuie să-l fi apucat o „criză”, cuvânt care părea să lămurească lucruri altminteri de necrezut; dar domnul Macey, dascălul parohial, căruia îi plăcea să le întoarcă pe toate pe toate fețele, clătina din cap și întreba dacă se mai pomenise vreun om apucat de o criză care să nu cadă jos. O criză era totuna cu o dambla, nu-i așa? Iar rostul damblalei era să-i ia omului în parte puterea din mădulare și să-l lase pe seama parohiei, dacă n-avea copii care să-i poarte de grijă. Nu, nu; nu era nicio dambla care să-l lase pe om în picioare, ca pe cal între hulube, și-apoi să-i dea drumul să plece cât ai spune „Dii!”. Dar se putea ca sufletul unui om să se desprindă de trup și să iasă și să intre la loc, ca pasărea din cuib; și așa ajungeau unii prea învățați, fiindcă, în starea aceea fără înveliș, se duceau la școală la cei de la care puteau învăța mai mult decât puteau afla vecinii lor cu cele cinci simțuri și cu ajutorul popii. Și de unde știa jupân Marner atâtea despre ierburile de leac – ba și despre descântece, dacă s-ar fi îndurat să le împărtășească? Povestea lui Jem Rodney nu era decât ceea ce s-ar fi putut aștepta oricine văzuse cum o vindecase Marner pe Sally Oates și o făcuse să doarmă ca un prunc, după ce, vreme de două luni și mai bine, cât fusese în grija doctorului, inima îi bătuse de stătea să-i spargă trupul. Ar fi putut vindeca mai multă lume dacă ar fi vrut; dar merita să-l iei cu vorba bună, fie și numai ca să nu-ți facă vreun rău.

Frica aceasta nelămurită îl apărase în parte pe Marner de prigonirea pe care i-ar fi putut-o atrage ciudățeniile sale, dar și mai mult îl apărase faptul că, odată cu moartea bătrânului țesător de in din parohia vecină Tarley, meșteșugul lui îl făcea cât se poate de binevenit printre gospodinele mai înstărite din ținut și chiar printre cei mai chibzuiți dintre oamenii cu gospodării mărunte, care la sfârșit de an aveau și ei mica lor provizie de fire. Gândul că le era de folos ar fi cumpănit mai greu decât orice silă ori bănuială care nu se vedea întărită de vreun neajuns în calitatea sau cantitatea pânzei pe care le-o țesea. Și anii se scurseseră fără să aducă vreo schimbare în părerile vecinilor despre Marner, în afară de trecerea de la noutate la obișnuință. La capătul celor cincisprezece ani, oamenii din Raveloe spuneau despre Silas Marner întocmai aceleași lucruri ca la început: nu le mai spuneau atât de des, dar, când le spuneau, credeau în ele cu mult mai multă tărie. Anii aduseseră o singură adăugire însemnată: că jupân Marner pusese deoparte, pe undeva, o sumedenie de bani și că i-ar fi putut cumpăra și pe alții „mai de vază” decât el.

Dar, în vreme ce părerile despre el rămăseseră aproape neschimbate, iar obiceiurile lui zilnice nu suferiseră mai nicio schimbare văzută, viața lăuntrică a lui Marner avusese o istorie a ei și trecuse printr-o metamorfoză, așa cum trebuie să se întâmple cu orice fire înflăcărată care s-a refugiat în singurătate ori a fost osândită la ea. Înainte de a veni la Raveloe, viața lui fusese plină de forfota, de activitatea minții și de strânsa frăție care, pe atunci ca și astăzi, caracterizau viața unui meșteșugar intrat de timpuriu într-o sectă religioasă închisă, unde până și cel mai sărac mirean are prilejul să se distingă prin darul vorbirii și are măcar greutatea votului său tăcut în cârmuirea comunității. Marner se bucura de multă prețuire în acea mică lume ascunsă, care-și spunea biserica întrunită în Lantern Yard; era socotit un tânăr cu viață pilduitoare și credință arzătoare; și stârnise un interes deosebit de când, la o adunare de rugăciune, căzuse într-o stare misterioasă de înțepenire și pierdere a cunoștinței, care ținuse un ceas ori mai bine și fusese luată drept moarte. A căuta o explicație medicală acestui fenomen ar fi însemnat, în ochii lui Silas însuși, ca și ai pastorului și ai celorlalți credincioși, să se închidă cu bună știință în fața înțelesului duhovnicesc pe care l-ar fi putut ascunde. Silas era, fără îndoială, un frate ales pentru o încercare aparte; și, deși lipsa vreunei vedenii duhovnicești în timpul încremenirii trupului său îi descuraja pe cei care căutau să-i deslușească rostul, atât el, cât și ceilalți credeau că urmările ei se vedeau într-un spor de lumină și de ardoare. Un om mai puțin sincer ar fi fost poate ispitit să născocească mai târziu o vedenie sub chipul unei amintiri care-i revenea; un om mai puțin sănătos la minte ar fi putut să creadă în propria născocire; dar Silas era și sănătos la minte, și cinstit, deși, ca în cazul multor oameni cinstiți și înflăcărați, învățătura nu-i săpase făgașe simțământului tainei, astfel că acesta se revărsa peste drumul cuvenit cercetării și cunoașterii. Moștenise de la mama lui câteva cunoștințe despre ierburile de leac și pregătirea lor – o mică zestre de înțelepciune pe care ea i-o încredințase cu solemnitatea unui legat –, dar în ultimii ani începuse să se îndoiască dacă îi era îngăduit să folosească această știință, crezând că ierburile n-ar putea avea nicio putere fără rugăciune și că rugăciunea ar putea fi de ajuns fără ierburi; așa încât plăcerea, moștenită și ea, de a cutreiera câmpurile în căutare de degețel, păpădie și podbal începea să-i pară o ispită.

Printre membrii bisericii sale era un tânăr, cu puțin mai în vârstă decât el, cu care trăise de multă vreme într-o prietenie atât de strânsă, încât frații din Lantern Yard obișnuiau să le spună David și Ionatan. Numele adevărat al prietenului era William Dane și și el era privit ca o pildă strălucită de evlavie tinerească, deși avea o oarecare înclinație să fie prea aspru cu frații mai slabi și să se lase atât de orbit de propria lumină, încât să se creadă mai înțelept decât învățătorii săi. Dar, oricare ar fi fost cusururile pe care alții le puteau zări în William, în ochii prietenului său nu avea niciunul; căci Marner avea una dintre acele firi ușor de impresionat și neîncrezătoare în sine care, la o vârstă lipsită de experiență, admiră siguranța poruncitoare și se sprijină pe cei care le contrazic. Simplitatea încrezătoare de pe chipul lui Marner, și mai vădită prin lipsa unei priviri care să cerceteze ceva anume, prin căutătura aceea fără apărare, de căprioară, proprie ochilor mari și proeminenți, contrasta puternic cu triumful lăuntric stăpânit cu mulțumire de sine, care se ghicea în ochii înguști și oblici și în buzele strânse ale lui William Dane. Unul dintre subiectele despre care vorbeau cel mai adesea cei doi prieteni era siguranța mântuirii: Silas mărturisea că nu putea ajunge mai departe de o speranță amestecată cu teamă și asculta cu uimire și jind când William spunea că avea o încredințare nezdruncinată încă de când, pe vremea convertirii sale, visase că vede cuvintele „chemarea și alegerea întărite” stând singure pe o pagină albă a Bibliei deschise. Asemenea convorbiri au umplut ceasurile multor perechi de țesători cu fețele palide, ale căror suflete lipsite de hrană erau ca niște pui înaripați, fâlfâind părăsiți în amurg.

Lui Silas, care nu bănuia nimic, i se păruse că prietenia lor nu se răcise nici măcar când se legase sufletește de altcineva, într-un chip și mai strâns. De câteva luni era logodit cu o tânără slujnică și nu mai aștepta decât să le crească puțin economiile ca să se poată căsători; și era o mare bucurie pentru el că Sarah nu se împotrivea ca William să ia parte din când în când la întâlnirile lor de duminică. În acest punct al vieții lor se petrecu criza de catalepsie a lui Silas din timpul adunării de rugăciune; iar printre feluritele întrebări și dovezi de interes cu care îl întâmpinară ceilalți credincioși, numai părerea lui William făcu notă discordantă cu simpatia tuturor față de un frate astfel ales pentru niște încercări deosebite. Spuse că, după el, transa aceasta semăna mai degrabă cu o lucrare a Satanei decât cu o dovadă de bunăvoință dumnezeiască și-și îndemnă prietenul să ia seama să nu ascundă în suflet vreun lucru blestemat. Silas, socotindu-se dator să primească mustrarea și povața ca pe împlinirea unei îndatoriri frățești, nu simți mânie, ci numai durere în fața îndoielilor prietenului său; iar la aceasta se adăugă curând o oarecare neliniște, când băgă de seamă că purtarea lui Sarah față de el începea să arate o ciudată șovăială între strădania de a-i dovedi mai multă dragoste și semne fără voie de retragere și neplăcere. O întrebă dacă voia să rupă logodna, dar ea tăgădui: logodna lor era cunoscută bisericii și fusese recunoscută în adunările de rugăciune; nu putea fi desfăcută fără o cercetare amănunțită, iar Sarah nu putea aduce niciun motiv pe care ceilalți credincioși să-l încuviințeze. În vremea aceea, cel mai vârstnic dintre diaconi se îmbolnăvi primejdios și, fiind văduv fără copii, era îngrijit zi și noapte de unii dintre frații ori surorile mai tinere. Silas împărțea adesea cu William veghea de noapte, unul luând locul celuilalt la două dimineața. Bătrânul, împotriva așteptărilor, părea să se îndrepte spre însănătoșire, când, într-o noapte, Silas, veghind la căpătâiul lui, observă că răsuflarea pe care i-o auzea de obicei încetase. Lumânarea ardea slab și trebui s-o ridice ca să vadă limpede chipul bolnavului. Cercetându-l, se încredință că diaconul murise – murise de ceva vreme, căci mădularele îi erau înțepenite. Silas se întrebă dacă nu adormise și se uită la ceas: era deja patru dimineața. Cum de nu venise William? Foarte neliniștit, se duse să caute ajutor și curând se adunară în casă mai mulți prieteni, printre care și pastorul, în vreme ce Silas plecă la lucrul lui, dorindu-și să-l fi întâlnit pe William ca să afle de ce nu venise. Dar la șase, pe când se gândea să meargă să-și caute prietenul, William sosi, însoțit de pastor. Veniseră să-l cheme în Lantern Yard, ca să se întâlnească acolo cu membrii bisericii; iar când întrebă de ce era chemat, singurul răspuns fu: „Ai să auzi.” Nu se mai spuse nimic până când Silas nu se așeză în sacristie, în fața pastorului, cu ochii celor care, pentru el, întruchipau poporul lui Dumnezeu ațintiți solemn asupra lui. Atunci pastorul scoase un briceag, i-l arătă lui Silas și-l întrebă dacă știa unde lăsase cuțitul acela. Silas spuse că nu știa să-l fi lăsat altundeva decât în propriul buzunar – dar tremura, tulburat de felul ciudat în care era iscodit. Fu îndemnat apoi să nu-și ascundă păcatul, ci să mărturisească și să se căiască. Briceagul fusese găsit în biroul de lângă patul diaconului răposat – în locul în care se aflase săculețul cu banii bisericii, pe care pastorul însuși îl văzuse cu o zi înainte. O mână luase săculețul; și a cui putea fi mâna aceea, dacă nu a omului căruia îi aparținea briceagul? O vreme, Silas rămase mut de uimire; apoi spuse: „Dumnezeu mă va dezvinovăți: nu știu nimic despre cum a ajuns cuțitul acolo ori despre dispariția banilor. Căutați asupra mea și în casa mea; n-o să găsiți decât trei lire și cinci șilingi din economiile mele, pe care William Dane știe că le am de șase luni.” La aceste cuvinte, William gemu, dar pastorul spuse: „Dovezile împotriva ta sunt grele, frate Marner. Banii au fost luați în noaptea care a trecut și nu era nimeni cu fratele nostru răposat în afară de tine, fiindcă William Dane ne mărturisește că o boală venită pe neașteptate l-a împiedicat să vină să te schimbe ca de obicei, iar tu însuți ai spus că nu venise; și, pe deasupra, ai lăsat trupul mortului fără îngrijire.”

„Trebuie să fi adormit”, spuse Silas. Apoi, după o pauză, adăugă: „Sau trebuie să fi venit iar asupra mea o încercare ca aceea de care m-ați văzut cu toții cuprins, așa că hoțul trebuie să fi venit și să fi plecat pe când eu nu eram în trup, ci în afara trupului. Dar vă spun din nou, căutați asupra mea și în casa mea, fiindcă în altă parte n-am fost.”

Cercetarea se făcu și se încheie – cu găsirea, de către William Dane, a săculețului cunoscut, gol, vârât în dosul comodei din odaia lui Silas! Atunci William își îndemnă prietenul să mărturisească și să nu-și mai ascundă păcatul. Silas îl privi cu adâncă mustrare și spuse: „William, în cei nouă ani de când umblăm împreună, m-ai auzit vreodată spunând o minciună? Dar Dumnezeu mă va dezvinovăți.”

„Frate”, spuse William, „de unde să știu eu ce-ai fi putut săvârși în cămările tainice ale inimii tale, ca să-i dai Satanei putere asupra ta?”

Silas încă își privea prietenul. Deodată, fața i se înroși toată și era gata să vorbească năvalnic, când păru oprit din nou de o izbitură lăuntrică ce-i goni sângele din obraji și-l făcu să tremure. Dar în cele din urmă vorbi cu glas slab, uitându-se la William.

„Acum îmi aduc aminte – cuțitul nu era în buzunarul meu.”

William spuse: „Nu știu ce vrei să spui.” Ceilalți de față începură însă să-l întrebe pe Silas unde anume fusese atunci cuțitul, dar el nu vru să dea alte lămuriri; spuse doar: „Sunt greu lovit; nu pot spune nimic. Dumnezeu mă va dezvinovăți.”

La întoarcerea în sacristie, chibzuiră mai departe. Orice recurgere la mijloacele legii pentru a afla vinovatul contravenea principiilor bisericii din Lantern Yard, care le interziceau creștinilor să dea pe cineva în judecată, chiar dacă pricina ar fi adus mai puțină rușine comunității. Dar membrii erau datori să ia alte măsuri pentru aflarea adevărului și hotărâră să recurgă la rugăciune și la tragere la sorți. Hotărârea aceasta nu-i poate mira decât pe cei care nu cunosc viața religioasă ascunsă care s-a desfășurat în ulicioarele orașelor noastre. Silas îngenunche alături de frații săi, încredințat că o intervenție nemijlocită a lui Dumnezeu avea să-i dovedească nevinovăția, dar simțind că, și atunci, tot i-ar mai rămâne durere și jale – că încrederea lui în om fusese crunt rănită. Sorții arătară că Silas Marner era vinovat. I se suspendă în chip solemn calitatea de membru al bisericii și i se ceru să înapoieze banii furați: numai prin mărturisire, ca semn al căinței, putea fi primit din nou în sânul bisericii. Marner ascultă în tăcere. În cele din urmă, când toți se ridicară să plece, se apropie de William Dane și spuse cu glasul tremurând de tulburare –

„Ultima oară când îmi amintesc să-mi fi folosit cuțitul a fost când l-am scos ca să tai o curea pentru tine. Nu-mi amintesc să-l fi pus înapoi în buzunar. Tu ai furat banii și ai urzit un vicleșug ca să arunci păcatul asupra mea. Dar, cu toate astea, tot poate să-ți meargă bine: nu există un Dumnezeu drept, care să cârmuiască pământul cu dreptate, ci un Dumnezeu al minciunii, care mărturisește împotriva celui nevinovat.”

La auzul acestei blasfemii, toți se cutremurară.

William spuse cu smerenie: „Îi las pe frații noștri să judece dacă acesta e sau nu glasul Satanei. Eu nu pot decât să mă rog pentru tine, Silas.”

Bietul Marner ieși cu acea deznădejde în suflet – cu încrederea aceea zdruncinată în Dumnezeu și în om, care, pentru o fire iubitoare, nu e departe de nebunie. În amărăciunea sufletului său rănit, își spuse: „Și ea se va lepăda de mine.” Și se gândi că, dacă ea nu credea mărturia împotriva lui, întreaga ei credință trebuia să fie zdruncinată, ca a lui. Celor deprinși să cugete asupra formelor în care li s-a întrupat simțământul religios le vine greu să pătrundă acea stare sufletească simplă, neșcolită, în care forma și simțământul n-au fost niciodată despărțite printr-un act de reflecție. Suntem înclinați să credem că un om în locul lui Marner ar fi început negreșit să se întrebe dacă judecata lui Dumnezeu poate fi aflată prin tragere la sorți; dar pentru el asta ar fi însemnat un efort de gândire de sine stătătoare cum nu făcuse niciodată; și ar fi trebuit să-l facă tocmai când toate puterile i se prefăcuseră în chinul unei credințe înșelate. Dacă există un înger care însemnează durerile oamenilor, la fel ca păcatele lor, el știe cât de multe și de adânci sunt durerile izvorâte din idei greșite pentru care niciun om nu poartă vreo vină.

Marner se duse acasă și o zi întreagă rămase singur, năucit de deznădejde, fără să simtă vreun imbold de a merge la Sarah și de a încerca s-o încredințeze de nevinovăția lui. A doua zi căută scăpare de necredința care-l amorțea așezându-se la războiul de țesut și lucrând ca de obicei; și nu trecură multe ceasuri până când pastorul și unul dintre diaconi veniră să-i aducă vorbă de la Sarah că ea socotea logodna lor desfăcută. Silas primi vestea fără un cuvânt, apoi se întoarse de la cei ce i-o aduseseră ca să lucreze din nou la războiul de țesut. La puțin mai mult de o lună după aceea, Sarah se căsători cu William Dane; și nu mult după aceea frații din Lantern Yard aflară că Silas Marner plecase din oraș.

---