Rebecca de la Pârâul Însorit

Kate Douglas Smith Wiggin

Capitolul 1: „Suntem șapte”

„SUNTEM ȘAPTE”

Vechea diligență hurduca pe drumul prăfuit care leagă Maplewood de Riverboro. Ziua era caldă ca în toiul verii, deși abia se ajunsese la mijlocul lui mai, iar domnul Jeremiah Cobb își cruța caii cât putea, fără să uite totuși că ducea și poșta. Dealurile se țineau lanț, iar hățurile îi atârnau slobode în mâini în timp ce stătea lăsat pe spate, cu un picior întins în voie peste apărătoarea din față. Pălăria cu boruri, din fetru ros, îi era trasă bine peste ochi, iar în obrazul stâng rostogolea un cocoloș de tutun.

În diligență se afla un singur pasager – o făptură micuță, cu părul închis la culoare, îmbrăcată într-o rochie lucioasă de stambă bej. Era atât de subțirică și atât de scrobită, încât aluneca de colo-colo pe pernele de piele, deși se proptea cu picioarele în bancheta din mijloc și-și întindea în lături mâinile cu mănuși de bumbac, încercând să-și păstreze cât de cât echilibrul. Ori de câte ori roțile se afundau într-un făgaș mai adânc decât de obicei ori săltau brusc peste o piatră, era azvârlită fără voie în aer, cădea la loc, își împingea înapoi pălărioara nostimă de paie și ridica ori așeza mai bine o mică umbreluță roz de soare, care părea să fie principala ei grijă – dacă nu punem la socoteală o punguță de mărgele, în care se uita de câte ori îi îngăduia drumul, vădit mulțumită să constate că prețioasa comoară dinăuntru nici nu dispărea, nici nu se împuțina. Domnul Cobb nu bănuia nimic din aceste amănunte chinuitoare ale călătoriei, treaba lui fiind să ducă oamenii la destinație, fără să fie neapărat dator să le asigure și confortul pe drum. De fapt, uitase cu desăvârșire de micuța lui pasageră, care nu ieșea cu nimic în evidență.

În dimineața aceea, când să plece de la poșta din Maplewood, o femeie coborâse dintr-o căruță, venise la el și-l întrebase dacă aceea era diligența de Riverboro și dacă el era domnul Cobb. Aflând că da, îi făcu semn din cap unei copile care aștepta cu nerăbdare răspunsul și care alergă spre ea de parcă se temea să nu întârzie fie și o clipă. Copila să tot fi avut zece sau unsprezece ani, dar, oricâte veri ar fi numărat, părea mică pentru vârsta ei. Mama o ajută să urce în diligență, îi așeză alături o legătură și un buchet de liliac, supraveghe „legarea cu funii”, la spate, a unui vechi cufăr îmbrăcat în piele cu păr și, la urmă, plăti călătoria, numărând cu mare grijă monedele de argint.

„Aș vrea s-o duci la surorile mele din Riverboro”, spuse ea. „Le cunoști pe Mirandy și pe Jane Sawyer? Stau în casa de cărămidă.”

Doamne sfinte, le știa de parcă el le-ar fi făcut!

„Ei bine, acolo se duce, și ele o așteaptă. Vrei să fii cu ochii pe ea, te rog? Dacă poate să coboare pe undeva și să se amestece printre oameni ori să aducă pe cineva înăuntru ca să-i țină de urât, o face. Rămas-bun, Rebecca; vezi să nu faci vreo poznă și stai liniștită, ca să ajungi acolo frumos aranjată. Să nu-i dai bătaie de cap domnului Cobb. – Vezi dumneata, e cam agitată. – Am venit ieri cu trenul de la Temperance, am dormit toată noaptea la verișoara mea și azi-dimineață am venit cu căruța de la ea – sunt opt mile.”

„Rămas-bun, mamă, nu-ți face griji; doar știi că nu-i ca și cum n-aș mai fi călătorit.”

Femeia scoase un râs scurt, batjocoritor, și-i spuse domnului Cobb, ca să-l lămurească: „A fost la Wareham și a rămas acolo peste noapte; nu-i cine știe ce călătorie cu care să te fălești!”

„A FOST O CĂLĂTORIE, mamă”, spuse copila cu înflăcărare și îndărătnicie. „Am plecat de la fermă, am pus prânzul într-un coș, am mers puțin cu trăsura și puțin cu trenul cu aburi și ne-am luat cămășile de noapte.”

„Chiar dacă așa a fost, nu trebuie să afle tot satul”, spuse mama, curmând amintirile acestei călătoare încercate. „Nu ți-am mai spus”, șopti ea, într-o ultimă încercare de a o struni, „să nu vorbești despre cămăși de noapte și ciorapi și lucruri de-astea cu voce tare, mai ales când sunt bărbați de față?”

„Știu, mamă, știu, și n-am să mai vorbesc. Tot ce vreau să spun e” – aici domnul Cobb plesni din limbă, scutură hățurile, iar caii își începură domol munca de fiecare zi – „tot ce vreau să spun e că se cheamă călătorie când” – diligența pornise acum de-a binelea, iar Rebecca trebui să scoată capul pe fereastra ușii ca să-și poată încheia fraza – „ESTE o călătorie când iei cu tine o cămașă de noapte!”

Cuvântul necuviincios, rostit cu glas subțire și ascuțit, pluti în urmă până la urechile jignite ale doamnei Randall, care urmări diligența până n-o mai văzu, își adună pachetele de pe banca de la ușa prăvăliei și se urcă în căruța care așteptase lângă stâlpul de priponit caii. Când întoarse calul spre casă, se ridică o clipă în picioare și, umbrindu-și ochii cu mâna, privi un nor de praf abia zărit în depărtare.

„Cred că Mirandy o să aibă destul de furcă”, își spuse ea, „dar nu m-aș mira să facă om din Rebecca.”

Toate acestea se petrecuseră cu o jumătate de oră în urmă, iar soarele, căldura, praful și gândul la treburile de rezolvat în marea metropolă Milltown îi amorțiseră într-atât mintea niciodată prea sprintenă a domnului Cobb, încât uitase cu totul că făgăduise să fie cu ochii pe Rebecca.

Deodată auzi un glăscior pe deasupra clănțănitului și huruitului roților și a scârțâitului hamurilor. La început crezu că era un greier, un brotăcel ori o pasăre, dar, dându-și seama din ce parte venea sunetul, întoarse capul peste umăr și văzu o siluetă micuță scoasă pe fereastră atât cât îngăduia prudența. O coadă lungă și neagră se legăna în ritmul diligenței; copila își ținea pălăria într-o mână, iar cu cealaltă încerca zadarnic să-l împungă pe vizitiu cu umbreluța ei microscopică.

„Dă-mi voie să-ți spun ceva, te rog!” strigă ea.

Domnul Cobb opri ascultător caii.

„Costă mai mult să stau acolo sus, lângă dumneata?” întrebă ea. „Aici e așa de alunecos și de lucios, iar diligența e mult prea mare pentru mine, că mă tot lovesc de colo-colo și aproape m-am umplut de vânătăi. Și ferestrele sunt așa de mici, că nu văd decât bucățele de lucruri, și era să-mi rup gâtul tot întorcându-mă să văd dacă nu mi-a căzut cufărul din spate. E cufărul mamei, și ea ține foarte mult la el.”

Domnul Cobb așteptă să se oprească acest șuvoi de vorbe sau, mai bine zis, acest potop de critici, apoi spuse în glumă:

„Poți să vii sus dacă vrei; nu te costă nimic în plus să stai lângă mine.” Apoi o ajută să coboare, o „săltă” pe banca din față și se întoarse la locul lui.

Rebecca se așeză cu grijă, netezindu-și rochia sub ea cu o precizie meticuloasă și punându-și umbreluța între ea și vizitiu, sub faldurile răsfirate. După aceea își împinse pălăria pe spate, își trase mai sus mănușile albe de bumbac, cârpite, și spuse încântată:

„O, așa e mai bine! Asta da călătorie! Acum sunt o pasageră adevărată, pe când acolo jos mă simțeam ca o cloșcă de-a noastră când o închidem în coteț. Sper că mai avem mult, mult de mers?”

„O, abia am pornit”, răspunse domnul Cobb cu voie bună; „mai sunt peste două ceasuri.”

„Numai două ceasuri”, suspină ea. „Atunci o să fie unu și jumătate; mama o să fie la verișoara Ann, copiii de acasă o să fi mâncat de prânz, iar Hannah o să fi strâns totul. Eu am ceva de mâncare, fiindcă mama a spus că n-ar fi un început bun să ajung flămândă la casa de cărămidă și primul lucru pe care trebuie să-l facă mătușa Mirandy să fie să-mi dea să mănânc. – E o zi bună să crească plantele, nu-i așa?”

„Așa e, fără îndoială; mai că-i prea cald. De ce nu-ți deschizi umbreluța?”

Ea își întinse și mai mult rochia peste obiectul cu pricina și spuse: „Vai de mine, nu! N-o deschid niciodată când e soare; rozul se decolorează îngrozitor, știi dumneata, și n-o iau la biserică decât în duminicile înnorate; uneori soarele iese deodată și tare mă mai chinui s-o acopăr; e lucrul cel mai drag mie pe lume, dar grozavă bătaie de cap îmi dă.”

În clipa aceea, în mintea înceată a domnului Jeremiah Cobb începu să se strecoare gândul că pasărea cocoțată lângă el era de cu totul alt soi decât cele cu care era obișnuit în drumurile lui zilnice. Puse biciul înapoi în suport, își luă piciorul de pe apărătoare, își împinse pălăria pe spate, scuipă cocoloșul de tutun în drum și, după ce-și pregăti astfel mintea de lucru, își privi pentru prima oară cu luare-aminte pasagera, care-i întâmpină privirea cu o curiozitate prietenoasă, gravă și copilărească.

Stamba bej era decolorată, dar de o curățenie fără cusur și scrobită până nu se mai putea. Din volănașul ridicat de la guler se înălța gâtul firav al copilei, foarte brun și subțire, iar capul părea prea mic să ducă povara părului închis la culoare, care-i atârna într-o coadă groasă până la mijloc. Purta o șepcuță ciudată, cu cozoroc, din paie albe de Livorno, care putea să fie ori ultima noutate în materie de pălării pentru copii, ori vreo veche găteală înnoită pentru acest prilej. Era împodobită cu o panglică bej răsucită și cu un mănunchi de țepi negri și portocalii de porc-spinos, care atârnau ori se zburleau țepeni deasupra unei urechi, dându-i o înfățișare cât se poate de nostimă și neobișnuită. Avea chipul palid, cu contururi ascuțite. Cât despre trăsături, trebuie să fi avut și ea câte are toată lumea, deși atenția domnului Cobb nu ajungea niciodată până la nas, frunte sau bărbie, fiind prinsă pe drum și ținută locului de ochi. Ochii Rebeccăi erau asemenea credinței – „încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”. Sub sprâncenele fin desenate, străluceau ca două stele, cu sclipirile jucăușe pe jumătate ascunse în întunecimea lor lucioasă. Privirea le era vie și plină de curiozitate, dar niciodată sătulă; când se aținteau asupra a ceva, erau strălucitori și misterioși și păreau să străbată ceea ce se vedea la suprafață până la ceva de dincolo, dintr-un lucru, din peisaj, din tine. Ochii Rebeccăi rămăseseră de neînțeles. Învățătorul și pastorul din Temperance încercaseră să-i deslușească, fără izbândă; tânăra pictoriță care venise vara să schițeze hambarul roșu, moara în ruină și podul sfârșise prin a lăsa deoparte toate aceste frumuseți ale locului și a se dedica chipului unei copile – un chip micuț, de rând, luminat de doi ochi care purtau atâtea mesaje, atâtea sugestii, atâtea semne ale unei puteri și pătrunderi încă adormite, încât omul nu se mai sătura să le cerceteze adâncurile strălucitoare și să-și închipuie că ceea ce vedea acolo era răsfrângerea propriilor gânduri.

Domnul Cobb nu făcu asemenea generalizări; în seara aceea, îi spuse soției doar că, ori de câte ori îl privea copila, îl lăsa cu totul năuc.

„Domnișoara Ross, o doamnă care pictează, mi-a dăruit umbreluța”, spuse Rebecca, după ce schimbase priviri cu domnul Cobb și-i învățase chipul pe de rost. „Ai băgat de seamă volanul dublu cu marginea zimțată și vârful și mânerul albe? Sunt de fildeș. Pe mâner au rămas urme, vezi dumneata. Fiindcă Fanny l-a supt și l-a ros la biserică, atunci când nu mă uitam. De atunci, Fanny nu mi-a mai fost la fel de dragă.”

„Fanny e sora ta?”

„Una dintre ele.”

„Câți sunteți cu toții?”

„Șapte. Sunt niște versuri scrise despre șapte copii:

«Iute răspunse fetița,

O, domnule! Noi suntem șapte!»

Le-am învățat ca să le recit la școală, dar școlarii au fost răutăcioși și au râs. Hannah e cea mare, apoi vin eu, pe urmă John, apoi Jenny, apoi Mark, apoi Fanny, apoi Mira.”

„Ei, asta CHIAR e o familie mare!”

„Mult prea mare, zice toată lumea”, răspunse Rebecca cu o franchețe neașteptată și pe deplin matură, care-l făcu pe domnul Cobb să murmure „Măi să fie!” și să-și mai îndese tutun în obrazul stâng.

„Sunt drăguți, dar îți dau atâta de furcă și costă atâta să-i hrănești, vezi dumneata”, continuă ea cu glas zglobiu. „De ani și ani, eu și Hannah n-am făcut altceva decât să culcăm seara bebeluși și să-i ridicăm din pat dimineața. Dar acum s-a terminat, măcar atâta mângâiere avem, și o să ne fie minunat când o să fim cu toții mari și o să fie plătită ipoteca.”

„S-a terminat cu toate? A, vrei să spui că ai plecat tu de acasă?”

„Nu, vreau să spun că nu mai urmează niciunul; familia noastră e completă. Așa spune mama, și ea își ține mereu făgăduielile. După Mira n-a mai fost niciunul, și ea are trei ani. S-a născut în ziua când a murit tata. Mătușa Miranda ar fi vrut să vină Hannah la Riverboro în locul meu, dar mama nu se putea lipsi de ea; Hannah se pricepe mai bine decât mine la treburile casei. I-am spus mamei aseară că, dacă se întâmplă să mai vină vreun copil cât sunt eu plecată, trebuie să trimită după mine, fiindcă, atunci când e un bebeluș, e întotdeauna nevoie și de mine, și de Hannah, că mama are gătitul și ferma pe cap.”

„Aha, deci locuiți la o fermă? Unde e? – Pe lângă locul de unde te-ai urcat?”

„Pe lângă? Păi, trebuie să fie la mii de mile! Am venit cu trenul de la Temperance. Pe urmă am mers o mulțime cu căruța până la verișoara Ann și ne-am culcat. Pe urmă ne-am sculat și am mai mers cale lungă până la Maplewood, unde era diligența. Ferma noastră e departe de toate, dar școala și biserica sunt la Temperance, și până acolo sunt numai două mile. Să stau aici sus, lângă dumneata, e aproape la fel de bine ca atunci când te cațări pe turla bisericii. Cunosc un băiat care s-a suit pe turla noastră. Spunea că oamenii și vacile păreau niște muște. Oameni n-am întâlnit încă, dar de vaci sunt CAM dezamăgită; nu par așa de mici cum speram; totuși (înviorându-se), nu par chiar atât de mari ca atunci când stăm jos, lângă ele, nu-i așa? Băieții fac mereu toate lucrurile frumoase și minunate, iar fetele nu le pot face decât pe cele urâte și plicticoase, care rămân. Nu se pot cățăra atât de sus, nici nu pot merge atât de departe, nici sta afară până atât de târziu, nici alerga atât de repede, nici nimic.”

Domnul Cobb își șterse gura cu dosul mâinii și trase aer în piept. Avea senzația că era purtat în goană de pe un pisc pe altul al unui lanț de munți, fără să i se lase răgaz să răsufle cum se cuvine între ele.

„Nu prea reușesc să-mi dau seama pe unde e ferma voastră”, spuse el, „deși am fost la Temperance și am și locuit cândva prin părțile acelea. Cum îi cheamă pe ai tăi?”

„Randall. Pe mama o cheamă Aurelia Randall; pe noi ne cheamă Hannah Lucy Randall, Rebecca Rowena Randall, John Halifax Randall, Jenny Lind Randall, Marquis Randall, Fanny Ellsler Randall și Miranda Randall. Mama a ales numele pentru jumătate dintre noi, iar tata pentru cealaltă jumătate, numai că n-a ieșit număr cu soț, așa că amândoi s-au gândit că ar fi frumos s-o cheme pe Mira după mătușa Miranda din Riverboro; sperau să iasă ceva bun din asta, dar n-a ieșit, iar acum îi spunem Mira. Cu toții purtăm numele cuiva anume. Hannah e Hannah care coase pantofi la fereastră, iar eu sunt luată din Ivanhoe; John Halifax era un domn dintr-o carte; Mark e numit după unchiul lui, Marquis de Lafayette, care era geamăn și a murit. (Gemenii de multe ori nu ajung mari, iar tripleții aproape niciodată – știai dumneata asta, domnule Cobb?) Noi nu-i spunem Marquis, ci doar Mark. Jenny poartă numele unei cântărețe, iar Fanny pe al unei dansatoare frumoase, dar mama spune că niciuneia nu i se potrivește numele, fiindcă Jenny cântă fals, iar Fanny are picioarele cam înțepenite. Mama ar vrea să le spună Jane și Frances și să renunțe la al doilea nume, dar zice că n-ar fi cinstit față de tata. Spune că trebuie să-i luăm mereu apărarea tatei, fiindcă toate i-au stat împotrivă și n-ar fi murit dacă n-ar fi avut atâta ghinion. Cred că asta-i tot ce se poate spune despre noi”, încheie ea cu seriozitate.

„Doamne sfinte! Eu aș zice că-i destul”, izbucni domnul Cobb. „N-au mai rămas multe nume după ce a isprăvit mama ta de ales! Strașnică memorie mai ai! Pesemne că nu-ți vine greu să-ți înveți lecțiile, așa-i?”

„Nu prea; greu e să am pantofi ca să mă pot duce să le învăț. Ăștia din picioare sunt noi-nouți și trebuie să mă țină șase luni. Mama îmi spune mereu să-mi cruț pantofii. Nu prea pare să fie altă cale de a-ți cruța pantofii decât să-i scoți și să umbli desculță; dar în Riverboro nu pot face asta fără s-o fac de rușine pe mătușa Mirandy. De-acum am să merg la școală fără întrerupere, cât o să stau la mătușa Mirandy, iar peste doi ani am să merg la școala cu internat din Wareham; mama spune că asta ar trebui să facă om din mine! După ce termin școala, am să mă fac pictoriță, ca domnișoara Ross. Cel puțin, asta cred eu că am să mă fac. Mama crede că ar fi mai bine să mă fac învățătoare.”

„Ferma voastră n-o fi vechea gospodărie a familiei Hobbs?”

„Nu, e doar ferma familiei Randall. Cel puțin așa-i spune mama. Eu îi spun ferma Sunnybrook.”

„Mie mi se pare că n-are nicio însemnătate cum îi spui, câtă vreme știi unde se află”, remarcă domnul Cobb pe un ton sentențios.

Rebecca îl privi dojenitor, aproape aspru, îndreptând spre el întreaga lumină a ochilor, și-i răspunse:

„O, nu spune și dumneata asta, ca toți ceilalți! Contează cum le spui lucrurilor. Când spun ferma familiei Randall, îți închipui cum arată?”

„Nu, nu pot spune că-mi închipui”, răspunse domnul Cobb neliniștit.

„Dar când spun ferma Sunnybrook, la ce te duce cu gândul?”

Domnul Cobb se simțea ca un pește scos din apele lui și lăsat să gâfâie pe nisip; nu se putea sustrage cumplitei răspunderi de a da un răspuns, fiindcă ochii Rebeccăi erau niște reflectoare care străpungeau închipuirea de creier pe care o avea și-i zăreau locul chel de la ceafă.

„Pesemne că e vreun pârâu pe undeva pe-aproape”, spuse el cu sfială.

Rebecca păru dezamăgită, dar nu cu totul descurajată. „E destul de bine”, spuse ea încurajator. „Călduț, dar încă nu fierbinte; e un pârâu, dar nu unul oarecare. Are copaci tineri și tufișuri mititele pe amândouă malurile și e un pârâiaș puțin adânc și flecar, cu fundul de nisip alb și cu o mulțime de pietricele lucioase. De câte ori apare o rază de soare, pârâul o prinde și e plin de sclipiri cât e ziua de lungă. Dumneata nu simți un gol în stomac? Eu simt! Mi-a fost așa de frică să nu pierd diligența, că n-am putut mânca nimic la micul dejun.”

„Atunci mai bine mănâncă-ți prânzul. Eu nu mănânc nimic până nu ajung la Milltown; acolo iau o bucată de plăcintă și o ceașcă de cafea.”

„Ce-aș vrea să văd Milltown! Cred că e și mai mare și mai grozav decât Wareham; mai ca Parisul? Domnișoara Ross mi-a povestit despre Paris; de acolo mi-a cumpărat umbreluța roz de soare și punguța de mărgele. Vezi cum se deschide cu un pocnet? Am douăzeci de cenți în ea și trebuie să mă țină trei luni, pentru timbre, hârtie și cerneală. Mama spune că mătușa Mirandy n-o să vrea să cumpere lucruri de-astea, de vreme ce mă hrănește, mă îmbracă și-mi plătește cărțile de școală.”

„Parisul nu-i cine știe ce”, spuse domnul Cobb disprețuitor. „E cel mai anost loc din statul Maine. Am făcut drumul cu trăsura până acolo de multe ori.”

Rebecca se văzu din nou silită să-l dojenească pe domnul Cobb, pe tăcute și fără zarvă, dar nu mai puțin răspicat, deși toată dojana se mărgini la o singură privire, pornită iute și retrasă la fel de iute.

„Parisul e capitala Franței și, ca să ajungi acolo, trebuie să mergi cu vaporul”, spuse ea pe un ton lămuritor. „E în cartea mea de geografie și scrie așa: «Francezii sunt un popor vesel și politicos, căruia îi plac dansul și vinurile ușoare.» L-am întrebat pe învățător ce sunt vinurile ușoare și credea că-s ceva ca mustul de mere ori poate limonadă de ghimbir. Eu văd Parisul limpede ca lumina zilei, numai să închid ochii. Doamnele frumoase dansează mereu vesele, cu umbreluțe roz de soare și punguțe de mărgele, iar domnii cei distinși dansează politicos și beau limonadă de ghimbir. Dar dumneata poți vedea Milltown aproape în fiecare zi, cu ochii larg deschiși”, spuse Rebecca cu jind.

„Nici Milltown nu-i cine știe ce”, răspunse domnul Cobb, cu aerul că vizitase toate orașele pământului și le găsise de nimic. „Acum uită-te cum arunc ziarul ăsta drept la ușa doamnei Brown.”

Paf! Pachetul ateriză întocmai unde trebuia, pe preșul din pănuși de porumb din fața ușii cu plasă.

„O, ce grozav a fost!” strigă Rebecca plină de entuziasm. „Exact ca aruncătorul de cuțite pe care l-a văzut Mark la circ. Ce-aș vrea să fie un șir lung, lung de case, fiecare cu un preș din pănuși de porumb și cu o ușă cu plasă la mijloc, și câte un ziar de aruncat la fiecare!”

„La unele s-ar putea să dau greș, să știi”, spuse domnul Cobb, cu o mândrie sfioasă luminându-i fața. „Dacă te lasă mătușa Mirandy, am să te duc într-o zi la Milltown, vara asta, când n-o fi diligența plină.”

Un fior de încântare îi străbătu Rebeccăi trupul, de la pantofii noi în sus, tot mai sus, până la șepcuța de paie de Livorno, apoi în jos pe coada neagră. Își apăsă cu înflăcărare mâna pe genunchiul domnului Cobb și spuse cu glasul înecat în lacrimi de bucurie și uimire: „O, nu se poate, nu se poate; să mă gândesc că am să văd Milltown! E ca și cum ai avea o zână drept nașă, care te întreabă ce-ți dorești și apoi îți împlinește dorința! Dumneata ai citit vreodată Cenușăreasa sau Piticul galben sau Broasca fermecată sau Frumoasa cu părul de aur?”

„Nu”, spuse domnul Cobb cu prudență, după o clipă de gândire. „Nu-mi aduc aminte să fi citit tocmai poveștile astea. Unde-ai apucat să citești atâta?”

„O, eu am citit o mulțime de cărți”, răspunse Rebecca dezinvolt. „Ale tatei și ale domnișoarei Ross și ale tuturor învățătorilor pe care i-am avut și toate cărțile din biblioteca școlii duminicale. Am citit Aprinzătorul de felinare și Căpeteniile scoțiene și Ivanhoe și Moștenitorul de la Redclyffe și Cora, soția doctorului și David Copperfield și Aurul din Chickaree și Viețile paralele ale lui Plutarh și Tadeu din Varșovia și Călătoria creștinului și multe altele. – Dumneata ce-ai citit?”

„N-am avut prilejul să citesc tocmai cărțile astea; dar, Doamne, câte n-am citit eu la viața mea! Acum sunt așa de prins cu treaba, că mă mulțumesc cu Almanahul, cu Weekly Argus și cu Maine State Agriculturist. – Uite iar râul; ăsta-i ultimul deal lung și, când ajungem sus, o să vedem în depărtare coșurile din Riverboro. Nu mai e mult. Eu stau cam la o jumătate de milă mai încolo de casa de cărămidă.”

Mâna Rebeccăi se mișcă neliniștită în poală, iar ea se foi pe banchetă. „Nu credeam c-o să-mi fie frică”, spuse aproape în șoaptă; „dar cred că mi-e, un pic de tot – când spui că am ajuns așa aproape.”

„Te-ai întoarce?” întrebă domnul Cobb curios.

Ea îi aruncă o privire neînfricată, apoi spuse cu mândrie: „Nu m-aș întoarce niciodată – poate că mi-ar fi frică, dar mi-ar fi rușine să fug. Să te duci la mătușa Mirandy e ca și cum ai coborî în pivniță pe întuneric. S-ar putea să fie căpcăuni și uriași sub scară – dar, cum îi spun eu lui Hannah, S-AR PUTEA să fie spiriduși și zâne și broaște fermecate! – Satul are o stradă principală, ca la Wareham?”

„Cred că i-ai putea spune stradă principală, și mătușa ta Sawyer stă pe ea, dar nu sunt nici prăvălii, nici mori, și-i un amărât de sat! Dacă vrei să vezi și tu că se întâmplă ceva, trebuie să treci râul pe partea noastră.”

„Aproape că-mi pare rău”, suspină ea, „fiindcă ar fi așa de grozav să merg pe o stradă principală adevărată, așezată sus ca acum, în spatele a doi cai splendizi, cu umbreluța mea roz deschisă, și toată lumea din sat să se întrebe cui aparțin buchetul de liliac și cufărul îmbrăcat în piele cu păr. Ar fi exact ca doamna cea frumoasă din paradă. Vara trecută a venit circul la Temperance și dimineața a fost o paradă. Mama ne-a lăsat pe toți să mergem pe jos în sat și s-o ducem pe Mira în cărucior, fiindcă n-aveam bani să mergem la circ după-amiază. Și erau cai frumoși și animale în cuști și clovni călare; iar la urmă de tot venea un car mic, roșu cu auriu, tras de doi ponei, și în el, așezată pe o pernă de catifea, era îmblânzitoarea de șerpi, îmbrăcată numai în satin și paiete. Era atât de frumoasă, fără pereche, domnule Cobb, că ți se puneau noduri în gât și trebuia să înghiți când te uitai la ea, și te treceau fiori reci în sus și-n jos pe spinare. Nu știi dumneata cum zic? N-ai văzut niciodată pe cineva care să te facă să te simți așa?”

În clipa aceea, domnul Cobb se simțea vădit mai stingherit decât fusese în oricare alta a acestei dimineți pline de întâmplări, dar ocoli cu dibăcie întrebarea, spunând: „Eu nu văd ce rău ar fi să ne facem intrarea cât mai măreț cu putință. Am să scot biciul, am să stau drept și am să mân caii repede; tu ține-ți buchetul în poală și deschide-ți umbreluța roșie, și o să-i lăsăm pe băștinași cu gura căscată!”

Chipul copilei se lumină o clipă, dar strălucirea păli la fel de repede când spuse: „Am uitat – mama m-a pus înăuntru și poate c-ar vrea să fiu acolo când ajung la mătușa Mirandy. Poate că ar fi mai cuviincios să stau înăuntru și atunci n-ar mai trebui să mă salte cineva ca să mă dea jos, cu rochia zburându-mi în sus, ci aș putea să deschid ușa și să cobor ca o doamnă care călătorește. Vrei să oprești o clipă, te rog, domnule Cobb, ca să mă mut?”

Vizitiul cel îndatoritor opri caii, coborî din înalt mica făptură agitată, deschise ușa și o ajută să urce, așezându-i alături liliacul și umbreluța roz de soare.

„Grozavă călătorie am avut”, spuse el, „și ne-am cunoscut tare bine, nu-i așa? – N-ai să uiți de Milltown?”

„Niciodată!” exclamă ea cu înflăcărare; „și dumneata ești sigur că n-ai să uiți?”

„Niciodată! Jur cu mâna pe inimă!” făgădui solemn domnul Cobb, urcându-se iar pe capră; iar când diligența hurui pe ulița satului, printre arțarii verzi, cei care se uitau pe ferestre văzură o mică spiridușă oacheșă, în stambă bej, șezând cuminte pe bancheta din spate, cu un buchet mare strâns într-o mână și cu o umbreluță roz în cealaltă. Dacă ar fi avut ochii destul de ageri, ar fi putut vedea, când diligența coti în curtea de lângă intrarea laterală a vechii case de cărămidă, o platcă de stambă ridicându-se și coborând cu zbucium deasupra inimii care bătea dedesubt, roșeața ivindu-se și pierind pe doi obraji palizi și o ceață de lacrimi plutind în doi ochi întunecați, strălucitori.

Călătoria Rebeccăi se sfârșise.

„Uite că intră diligența în curte la fetele Sawyer”, îi spuse doamna Perkins soțului ei. „Pesemne că asta-i nepoata dinspre Temperance. Se pare că i-au scris Aureliei și au chemat-o pe Hannah, cea mare, dar Aurelia a spus că se poate lipsi mai ușor de Rebecca, dacă pentru Mirandy și Jane era totuna; așa că Rebecca a venit. O să fie o tovarășă bună pentru Emma Jane a noastră, dar eu nu cred c-or s-o țină nici trei luni! Din cât pot s-o văd, e neagră ca o indiancă; neagră și cam dezghețată. Se spunea pe vremuri că unul din familia Randall s-ar fi însurat cu o spaniolă, una care preda muzică și limbi străine la un pension. Lorenzo era oacheș, ții minte, și copila asta e la fel. Ei, nu văd de ce-ar fi vreo rușine să ai sânge spaniol, dacă s-a amestecat în neam destul de demult și femeia a fost cumsecade.”

---