Po­l­lyan­na

Eleanor H. Porter

Capitolul 1: Domnișoara Polly

Domnișoara Polly Harrington intră în bucătăria ei cu oarecare grabă, în dimineața aceea de iunie. Domnișoara Polly nu obișnuia să se miște în grabă; se mândrea mai ales cu purtarea ei calmă. Dar în ziua aceea se grăbea – chiar se grăbea.

Nancy, care spăla vase la chiuvetă, ridică privirea, surprinsă. Nancy lucra de numai două luni în bucătăria domnișoarei Polly, dar știa deja că stăpâna ei nu se grăbea de obicei.

„Nancy!”

„Da, domnișoară.” Nancy răspunse voioasă, dar continuă să șteargă ulciorul pe care-l ținea în mână.

„Nancy” – glasul domnișoarei Polly era acum foarte aspru – „când îți vorbesc, vreau să te oprești din lucru și să asculți ce am de spus.”

Nancy se înroși de rușine. Puse îndată ulciorul jos, cu ștergarul încă înfășurat în jurul lui, și fu cât pe ce să-l răstoarne – ceea ce n-o ajută deloc să-și recapete stăpânirea de sine.

„Da, domnișoară; așa am să fac, domnișoară”, se bâlbâi ea, îndreptând ulciorul și întorcându-se în grabă. „Îmi vedeam doar mai departe de treabă, că mi-ați spus anume azi-dimineață să mă grăbesc cu vasele, știți.”

Stăpâna ei se încruntă.

„Ajunge, Nancy. Nu ți-am cerut explicații. Ți-am cerut să fii atentă.”

„Da, domnișoară.” Nancy își înăbuși un oftat. Se întreba dacă avea să poată vreodată s-o mulțumească în vreun fel pe femeia aceasta. Nancy nu mai fusese niciodată „la stăpân”; dar mama ei era bolnavă și rămăsese pe neașteptate văduvă, cu încă trei copii mai mici pe lângă Nancy, așa că fata fusese nevoită să facă și ea ceva pentru întreținerea lor și se bucurase atât de mult când găsise un loc în bucătăria casei celei mari de pe deal – Nancy venise din „The Corners”, de la șase mile depărtare, și nu știa despre domnișoara Polly Harrington decât că era stăpâna vechii case părintești a familiei Harrington și una dintre cele mai bogate locuitoare ale orașului. Asta se întâmplase cu două luni înainte. Acum o cunoștea pe domnișoara Polly ca pe o femeie aspră, cu chip sever, care se încrunta dacă un cuțit cădea cu zgomot pe podea sau dacă se trântea o ușă – dar nu se gândea niciodată să zâmbească, nici măcar când cuțitele și ușile stăteau liniștite.

„După ce termini treaba de dimineață, Nancy”, spunea acum domnișoara Polly, „poți să golești cămăruța din pod, cea din capul scării, și să așterni patul pliant. Bineînțeles, să mături și să faci curat în odaie după ce scoți cuferele și cutiile.”

„Da, domnișoară. Și unde să pun, vă rog, lucrurile pe care le scot?”

„În partea din față a podului.” Domnișoara Polly șovăi, apoi urmă: „Cred că pot să-ți spun de pe acum, Nancy. Nepoata mea, domnișoara Pollyanna Whittier, vine să locuiască cu mine. Are unsprezece ani și va dormi în odaia aceea.”

„O fetiță – vine aici, domnișoară Harrington? O, ce frumos o să fie!” strigă Nancy, gândindu-se la lumina pe care o aduceau surioarele ei în casa din „The Corners”.

„Frumos? Ei bine, nu tocmai acesta ar fi cuvântul pe care l-aș folosi”, răspunse țeapăn domnișoara Polly. „Totuși, am de gând, firește, să fac față cât mai bine situației. Sunt o femeie cumsecade, sper; și îmi cunosc datoria.”

Nancy se înroși ca focul.

„Bineînțeles, domnișoară; doar că m-am gândit că o fetiță aici v-ar putea – v-ar putea înveseli viața”, îngăimă ea.

„Mulțumesc”, răspunse sec doamna. „Nu pot spune însă că văd vreo nevoie grabnică de așa ceva.”

„Dar, bineînțeles, dumneavoastră – dumneavoastră ați vrea-o aici, doar e fiica surorii dumneavoastră”, se încumetă Nancy, simțind nelămurit că trebuia să-i pregătească, într-un fel, o primire bună micuței străine, care se simțea singură.

Domnișoara Polly își înălță bărbia cu trufie.

„Zău așa, Nancy, numai fiindcă s-a întâmplat să am o soră atât de nesăbuită încât să se mărite și să aducă copii de prisos într-o lume și așa destul de plină, nu văd de ce ar trebui să-mi doresc în mod deosebit să-i am eu însămi în grijă. Totuși, după cum am mai spus, sper că-mi cunosc datoria. Vezi să faci curat în colțuri, Nancy”, încheie ea tăios, ieșind din încăpere.

„Da, domnișoară”, oftă Nancy, ridicând ulciorul șters doar pe jumătate – acum atât de rece, încât trebuia clătit din nou.

În odaia ei, domnișoara Polly scoase din nou scrisoarea primită cu două zile înainte din orășelul îndepărtat din Vest, care fusese pentru ea o surpriză atât de neplăcută. Scrisoarea era adresată domnișoarei Polly Harrington, Beldingsville, Vermont, și suna astfel:

„Stimată doamnă, regret să vă înștiințez că reverendul John Whittier a murit acum două săptămâni, lăsând în urmă un singur copil, o fată de unsprezece ani. În afară de câteva cărți, n-a mai lăsat aproape nimic; căci, după cum știți fără îndoială, era pastorul acestei mici biserici misionare și avea un salariu foarte modest.”

„Cred că era soțul răposatei dumneavoastră surori, dar mi-a dat de înțeles că relațiile dintre familii nu erau dintre cele mai bune. Credea totuși că, de dragul surorii dumneavoastră, ați putea dori s-o luați pe copilă la dumneavoastră și s-o creșteți printre ai ei, în Est. De aceea vă scriu.”

„Fetița va fi gata de plecare când veți primi această scrisoare; iar dacă o puteți lua, v-am fi foarte recunoscători să ne scrieți că poate veni numaidecât, căci un domn și soția lui, care se află aici, vor pleca foarte curând în Est și ar lua-o cu ei până la Boston, unde ar urca-o în trenul spre Beldingsville. Firește, vi s-ar comunica ziua și trenul cu care va veni Pollyanna.”

„Sperând să primesc în curând un răspuns favorabil din partea dumneavoastră, rămân,”

„Al dumneavoastră, cu respect,”

„Jeremiah O. White.”

Încruntată, domnișoara Polly împături scrisoarea și o vârî în plic. Îi răspunsese în ajun și spusese că avea s-o ia pe copilă, bineînțeles. Spera că-și cunoștea îndeajuns de bine datoria ca să facă asta! – oricât de neplăcută avea să fie sarcina.

Stând acum cu scrisoarea în mâini, se gândi din nou la sora ei, Jennie, care fusese mama acestei copile, și la vremea când Jennie, o fată de douăzeci de ani, ținuse morțiș să se mărite cu tânărul pastor, în ciuda împotrivirii familiei. Un om bogat voise să se însoare cu ea – și familia îl preferase cu mult pastorului; Jennie însă nu. Omul bogat avea mai mulți ani, dar și mai mulți bani, în vreme ce pastorul nu avea decât o minte tânără, plină de idealurile și entuziasmul tinereții, și o inimă plină de iubire. Pe acestea le preferase Jennie – lucru cât se poate de firesc, poate; așa că se măritase cu pastorul și plecase cu el în sudul țării, ca soție de misionar.

Atunci se produsese ruptura. Domnișoara Polly își amintea bine, deși pe atunci nu era decât o fată de cincisprezece ani, cea mai mică dintre surori. Familia nu prea mai avusese de-a face cu soția misionarului. Ce-i drept, Jennie le scrisese o vreme și îi pusese ultimei ei fetițe numele „Pollyanna”, după cele două surori ale ei, Polly și Anna – ceilalți prunci muriseră cu toții. Aceea fusese ultima oară când scrisese Jennie; după câțiva ani venise vestea morții ei, într-un bilețel scurt, dar plin de durere, scris chiar de pastor și datat într-un orășel din Vest.

Între timp, vremea nu stătuse în loc nici pentru locuitorii casei celei mari de pe deal. Privind valea întinsă de la poalele dealului, domnișoara Polly se gândi la schimbările pe care i le aduseseră cei douăzeci și cinci de ani.

Avea acum patruzeci de ani și era cu totul singură pe lume. Tatăl, mama, surorile – muriseră cu toții. De ani de zile era singura stăpână a casei și a miilor pe care i le lăsase tatăl ei. Unii o compătimiseră pe față pentru viața ei singuratică și o îndemnaseră să ia în casă o prietenă sau o doamnă de companie; dar nici compătimirea lor, nici sfaturile nu-i fuseseră pe plac. Nu se simțea singură, spunea ea. Îi plăcea să fie de una singură. Prefera liniștea. Dar acum –

Domnișoara Polly se ridică, încruntată și cu buzele strâns lipite. Era bucuroasă, firește, că era o femeie cumsecade și că nu se mărginea să-și cunoască datoria, ci avea și destulă tărie de caracter ca s-o îndeplinească. Dar – Pollyanna! – ce nume ridicol!

---