Piața Wa­shin­gton

Henry James

Capitolul 1

Într-o anumită perioadă din prima jumătate a veacului nostru, și mai cu seamă în partea ei din urmă, trăia și profesa cu succes în orașul New York un medic care se bucura, poate într-o măsură neobișnuită, de considerația acordată dintotdeauna în Statele Unite reprezentanților de seamă ai profesiei medicale. Această profesie s-a bucurat mereu de cinstire în America și a revendicat, cu mai mult succes decât în alte părți, calificativul de „liberală”. Într-o țară în care, pentru a juca un rol în societate, trebuie fie să-ți câștigi venitul, fie să te prefaci că ți-l câștigi, arta vindecării a părut să îmbine în mare măsură două surse recunoscute de prestigiu. Ea ține de sfera lucrurilor practice, ceea ce în Statele Unite constituie o recomandare de preț; și asupra ei cade lumina științei – merit apreciat într-o societate în care dragostea de cunoaștere n-a fost întotdeauna însoțită de răgaz și de prilej. La reputația doctorului Sloper contribuia și faptul că erudiția și priceperea lui se cumpăneau foarte bine; era ceea ce s-ar putea numi un medic erudit, și totuși nu era nimic abstract în leacurile lui – îți prescria întotdeauna ceva de luat. Deși era socotit un om de o temeinicie deosebită, înclinația lui spre teorie nu devenea supărătoare și, dacă uneori lămurea lucrurile mai în amănunt decât părea să-i fie de folos pacientului, nu mergea niciodată atât de departe încât să se bizuie doar pe explicație, cum se aude despre unii medici, ci lăsa întotdeauna în urma lui o rețetă de neînțeles. Existau și medici care lăsau rețeta fără să dea vreo explicație; dar nici acelei categorii nu-i aparținea, iar aceasta era, la urma urmei, cea mai vulgară. Se vede că descriu un om inteligent; și tocmai acesta era motivul pentru care doctorul Sloper devenise o celebritate a locului. În vremea care ne interesează îndeosebi, avea vreo cincizeci de ani și se afla în culmea popularității. Avea mult spirit și trecea, în cea mai bună societate din New York, drept un om de lume – ceea ce, de altfel, și era, într-o măsură cât se poate de mulțumitoare. Mă grăbesc să adaug, pentru a preveni o posibilă neînțelegere, că nu era câtuși de puțin un șarlatan. Era un om pe deplin cinstit – cinstit într-o măsură căreia poate nu avusese prilejul să-i dea întreaga dovadă; și, lăsând la o parte marea bunăvoință a cercului în care profesa, căruia îi cam plăcea să se laude că-l avea pe cel mai „sclipitor” doctor din țară, dovedea zi de zi că avea într-adevăr talentele pe care i le atribuia lumea. Era un observator, ba chiar un filozof, iar a fi sclipitor îi era atât de firesc și (după cum spunea lumea) îi venea atât de ușor, încât nu urmărea niciodată doar să facă impresie și nu avea niciunul dintre micile tertipuri și aere ale celebrităților de mâna a doua. Trebuie să recunoaștem că norocul îi surâsese și că drumul spre prosperitate îi fusese cât se poate de lin. Se căsătorise la douăzeci și șapte de ani, din dragoste, cu o tânără de un farmec deosebit, domnișoara Catherine Harrington din New York, care, pe lângă farmecele ei, îi adusese și o zestre substanțială. Doamna Sloper era amabilă, grațioasă, cultivată, elegantă și, în 1820, fusese una dintre fetele frumoase ale micii, dar promițătoarei capitale care se strângea în jurul Battery-ului și dădea spre golf și a cărei limită de nord era marcată de marginile înierbate de pe Canal Street. Chiar și la douăzeci și șapte de ani, Austin Sloper se făcuse îndeajuns de remarcat încât să pară mai puțin neobișnuit faptul că o tânără din înalta societate, cu un venit de zece mii de dolari și cei mai fermecători ochi de pe insula Manhattan, îl alesese dintre o duzină de pețitori. Acești ochi, împreună cu unele dintre farmecele care-i însoțeau, au fost, vreme de vreo cinci ani, un izvor de mare mulțumire pentru tânărul medic, care era un soț devotat și foarte fericit. Faptul că se căsătorise cu o femeie bogată nu-l abătuse de la drumul pe care și-l trasase, iar el se dedica profesiei sale cu un țel la fel de limpede ca și cum n-ar fi avut încă alte resurse decât partea lui din modesta avere părintească, pe care, la moartea tatălui său, o împărțise cu frații și surorile lui. Țelul acesta nu fusese în primul rând să câștige bani – fusese mai degrabă să învețe ceva și să facă ceva. Să învețe ceva interesant și să facă ceva folositor – acesta era, în linii mari, programul pe care și-l schițase și a cărui valabilitate nu i se părea întru nimic schimbată de împrejurarea întâmplătoare că soția lui avea un venit. Îi plăcea să profeseze și să-și pună la lucru priceperea, pe care avea plăcerea să și-o recunoască, și era atât de limpede că, dacă n-ar fi fost medic, n-ar fi putut fi nimic altceva, încât a continuat să fie medic, în cele mai bune condiții cu putință. Bineînțeles, bunăstarea familiei îl scutea de multă trudă, iar legăturile soției lui cu „lumea bună” îi aduceau destui dintre acei pacienți ale căror simptome, dacă nu sunt în sine mai interesante decât ale păturilor de jos, măcar se manifestă cu mai multă regularitate. Dorea să dobândească experiență și, în decursul a douăzeci de ani, a dobândit din plin. Trebuie adăugat că a dobândit-o și sub unele forme care, oricare le-ar fi fost valoarea în sine, o făceau cu totul nedorită. Primul său copil, un băiețel de la care se puteau aștepta lucruri cu totul deosebite, după convingerea fermă a doctorului, care nu era omul entuziasmelor facile, a murit la trei ani, în ciuda tuturor mijloacelor pe care tandrețea mamei și știința tatălui le putuseră născoci ca să-l salveze. Doi ani mai târziu, doamna Sloper a adus pe lume un al doilea copil – un copil al cărui sex făcea ca, în ochii doctorului, bietul copil să nu fie un înlocuitor pe măsura întâiului său născut, pe care îl plângea și din care își făgăduise să facă un bărbat admirabil. Fetița era o dezamăgire; dar nu acesta era lucrul cel mai rău. La o săptămână după nașterea ei, tânăra mamă, care, cum se spune, se simțise bine, a început dintr-odată să prezinte simptome alarmante și, înainte să mai treacă o săptămână, Austin Sloper era văduv.

Pentru un om a cărui meserie era să țină oamenii în viață, se descurcase, fără îndoială, prost în propria familie; iar un doctor sclipitor care, în decurs de trei ani, își pierde soția și băiețelul ar trebui poate să fie pregătit să i se pună la îndoială fie priceperea, fie dragostea. Prietenul nostru a scăpat însă de critică: adică a scăpat de orice critică, în afară de a lui, care era de departe cea mai competentă și cea mai de temut. Tot restul zilelor a purtat povara acestei mustrări numai de el știute și a păstrat pentru totdeauna cicatricile pedepsei pe care i-o dăduse, în noaptea de după moartea soției lui, mâna cea mai puternică din câte cunoștea. Lumea, care, după cum am spus, îl prețuia, îl compătimea prea mult ca să fie ironică; nenorocirea îl făcea mai interesant și chiar îl ajuta să fie la modă. S-a observat că nici familiile medicilor nu pot scăpa de formele mai insidioase de boală și că, la urma urmei, doctorul Sloper mai pierduse și alți pacienți în afara celor doi pe care i-am pomenit; ceea ce constituia un precedent onorabil. Îi rămăsese fetița și, deși nu era ceea ce își dorise, și-a propus să scoată din ea tot ce era mai bun. Avea la îndemână o rezervă de autoritate necheltuită, de care copilul a beneficiat din plin în primii ani de viață. I se dăduse, cum era și firesc, numele bietei sale mame și, chiar și în cea mai fragedă pruncie, doctorul nu-i spunea niciodată altfel decât Catherine. A crescut foarte voinică și sănătoasă, iar tatăl ei, privind-o, își spunea adesea că, așa cum era, măcar nu avea de ce să se teamă că o va pierde. Spun „așa cum era”, fiindcă, la drept vorbind – Dar acest adevăr îl voi spune mai târziu.

---