Vântul prin sălcii

Kenneth Grahame

Capitolul 1: Malul râului

Mole muncise din greu toată dimineața, făcând curățenia de primăvară în căsuța lui. Întâi cu măturile, apoi cu cârpele de praf; pe urmă pe scări și scărițe și scaune, cu o bidinea și o găleată cu var; până a ajuns cu praf în gât și în ochi, cu blana neagră plină de stropi de var, cu dureri de spate și cu brațele ostenite. Primăvara fremăta în aerul de deasupra lui și în pământul de dedesubt și de jur împrejur, pătrunzând până și în căsuța lui întunecoasă și modestă cu duhul ei de dumnezeiască nemulțumire și dor. Nu era, așadar, prea de mirare că a zvârlit deodată bidineaua pe podea, a spus „Fir-ar să fie!” și „La naiba!” și, pe deasupra, „Ducă-se naibii curățenia de primăvară!” și a zbughit-o afară, fără să mai stea măcar să-și pună haina. Ceva de sus îl chema poruncitor, iar el s-a îndreptat spre tunelul acela îngust și abrupt care, în cazul lui, ținea locul aleii de pietriș pentru trăsuri pe care o au animalele cu locuințe mai aproape de soare și de aer. Așa că a râcâit și a zgâriat și a scurmat și s-a înghesuit, apoi s-a înghesuit iar și a scurmat și a zgâriat și a râcâit, trudind de zor cu lăbuțele și mormăind pentru sine: „Hai, în sus! Hai, în sus!”, până când, în sfârșit, hop! botul i-a ieșit la lumina soarelui și s-a pomenit rostogolindu-se prin iarba caldă a unei pajiști întinse.

„Ce bine e!” și-a spus. „Mai bine decât la văruit!” Soarele îi încălzea zdravăn blana, adieri blânde îi mângâiau fruntea încinsă, iar după atâta vreme petrecută în singurătatea încăperilor de sub pământ, cântecul păsărilor vesele îi răsuna în auzul amorțit aproape ca un strigăt. Săltând cu toate cele patru picioare deodată, de bucuria vieții și de încântarea unei primăveri fără curățenie, și-a văzut de drum peste pajiște până a ajuns la gardul viu din celălalt capăt.

„Stai!” a spus un iepure mai în vârstă, din dreptul unei spărturi în gard. „Șase pence pentru privilegiul de a trece pe drumul privat!” Mole, nerăbdător și disprețuitor, l-a răsturnat într-o clipă și a luat-o la trap pe lângă gardul viu, luându-i peste picior pe ceilalți iepuri, care se ițeau în grabă din vizuini să vadă ce-i cu tărăboiul. „Sos de ceapă! Sos de ceapă!” le-a aruncat el în batjocură și s-a făcut nevăzut înainte să găsească un răspuns care să-i mulțumească pe deplin. Atunci au început cu toții să se bombăne unii pe alții. „Ce prost ești! De ce nu i-ai spus –” „Păi de ce nu i-ai zis tu –” „Puteai să-i amintești –” și tot așa, ca de obicei; numai că, firește, era deja mult prea târziu, cum se întâmplă întotdeauna.

Totul părea prea frumos ca să fie adevărat. Hoinărea de zor, de colo-colo prin pajiști, de-a lungul gardurilor vii, prin pâlcurile de copaci, găsind pretutindeni păsări clădindu-și cuiburile, flori îmbobocind, frunze ițindu-se – toate fericite, toate în plin avânt, toate cu treabă. Și, în loc să-l înțepe conștiința neliniștită, șoptindu-i „văruitul!”, nu simțea, nu se știe cum, decât ce bine era să fie singurul pierde-vară printre toți acești cetățeni harnici. La urma urmei, poate că partea cea mai frumoasă a unei zile libere nu e atât să te odihnești tu, cât să-i vezi pe toți ceilalți muncind de zor.

Fericirea i s-a părut deplină când, tot hoinărind fără țintă, s-a pomenit deodată la marginea unui râu cu ape îmbelșugate. Nu mai văzuse în viața lui un râu – acest animal lucios, șerpuitor, bine împlinit, care alerga și chicotea, înșfăca lucrurile gâlgâind și le lăsa râzând, ca să se arunce asupra unor noi tovarăși de joacă, care scăpau scuturându-se, apoi erau prinși și ținuți din nou. Totul tremura și fremăta – licăriri și luciri și scânteieri, foșnet și vârtej, sporovăială și bolboroseală. Mole era vrăjit, fermecat, fascinat. Alerga mărunt pe lângă Râu, așa cum alergi, când ești foarte mic, pe lângă un om care te ține fermecat cu povești palpitante; iar când, în cele din urmă, a obosit, s-a așezat pe mal, în vreme ce Râul tot îi sporovăia, depănând într-un șir clipocitor cele mai frumoase povești din lume, trimise din inima pământului ca să-i fie istorisite, în cele din urmă, mării nesățioase.

Pe când ședea pe iarbă și privea peste Râu, i-a atras atenția o gaură întunecoasă din malul de vizavi, chiar deasupra apei, și a început să se gândească visător ce locuință plăcută și tihnită ar fi pentru un animal cu nevoi puține, căruia îi place o reședință mică și cochetă pe malul apei, mai sus de nivelul viiturilor și departe de zgomot și de praf. Tot privind, i s-a părut că ceva mic și strălucitor licărește în adâncul ei, a dispărut, apoi a licărit din nou ca o steluță. Dar cu greu putea fi o stea într-un loc atât de nepotrivit; iar pentru un licurici era prea strălucitor și prea mic. Apoi, sub privirea lui, a clipit către el, dovedindu-se astfel a fi un ochi; iar în jurul lui a început să se închege treptat o fețișoară, ca o ramă în jurul unui tablou.

O fețișoară cafenie, cu mustăți.

O față rotundă, serioasă, cu aceeași sclipire în ochi care îi atrăsese mai întâi atenția.

Urechi mici și îngrijite, și blană deasă, mătăsoasă.

Era Water Rat!

Cele două animale stăteau acum și se priveau cu prudență.

„Salut, Mole!” a spus Water Rat.

„Salut, Rat!” a spus Mole.

„Vrei să vii încoace?” a întrebat Rat după o clipă.

„O, de vorbit e ușor”, a spus Mole, cam țâfnos, nefiind încă deprins cu Râul, cu viața de pe malul lui și cu rosturile ei.

Rat n-a spus nimic, ci s-a aplecat, a dezlegat o frânghie și a tras de ea; apoi a pășit ușor într-o bărcuță pe care Mole n-o băgase de seamă. Era vopsită în albastru pe dinafară și în alb pe dinăuntru și era tocmai potrivită pentru două animale; iar Mole a îndrăgit-o pe loc, din toată inima, deși nu-i înțelegea încă pe deplin rostul.

Rat a vâslit sprinten până pe malul celălalt și a legat barca. Apoi și-a ridicat laba din față spre Mole, care cobora cu băgare de seamă. „Sprijină-te de ea!” a spus. „Acum, hai, repejor!” Iar Mole, spre uimirea și încântarea lui, s-a pomenit așezat la pupa unei bărci adevărate.

„Ce zi minunată am avut!” a spus el, pe când Rat împingea barca de la mal și apuca din nou vâslele. „Știi, n-am mai fost niciodată în viața mea într-o barcă.”

„Ce?” a strigat Rat, cu gura căscată. „N-ai mai fost niciodată într-o – niciodată n-ai – păi eu – atunci ce-ai făcut până acum?”

„Chiar e atât de plăcut?” a întrebat Mole cu sfială, deși era gata s-o creadă, lăsându-se pe spate pe banchetă, privind pernele, vâslele, furcheții și toate accesoriile acelea fermecătoare și simțind cum barca se leagănă ușor sub el.

„Plăcut? E singurul lucru”, a spus solemn Water Rat, aplecându-se înainte să tragă la vâsle. „Crede-mă, tânărul meu prieten, nimic – absolut nimic – nu merită nici pe jumătate cât să-ți pierzi pur și simplu vremea în bărci. Pur și simplu să-ți pierzi vremea”, a continuat visător: „să-ți pierzi – vremea – în – bărci; să-ți pierzi –”

„Uită-te în față, Rat!” a strigat deodată Mole.

Era prea târziu. Barca s-a izbit în plină viteză de mal. Visătorul, veselul vâslaș, zăcea pe spate pe fundul bărcii, cu călcâiele în aer.

„– vremea în bărci – sau cu bărcile”, a continuat Rat netulburat, ridicându-se și râzând cu voie bună. „În ele sau în afara lor, n-are importanță. Nimic nu pare să aibă cu adevărat importanță, ăsta-i tot farmecul. Fie că reușești să pleci, fie că nu; fie că ajungi unde ți-ai propus, fie că nimerești în altă parte sau nu ajungi nicăieri, ai tot timpul treabă și nu faci niciodată nimic anume; iar când ai isprăvit, ai mereu altceva de făcut și poți s-o faci dacă ai chef, dar mult mai bine ar fi să n-o faci. Ia ascultă! Dacă într-adevăr n-ai altă treabă azi-dimineață, ce-ar fi să coborâm împreună pe Râu și să stăm pe apă cât e ziua de lungă?”

Mole și-a mișcat degețelele picioarelor de fericire curată, a scos pieptul înainte cu un oftat de mulțumire deplină și s-a lăsat, în culmea fericirii, pe pernele moi. „Ce zi mai e și asta!” a spus. „Să pornim îndată!”

„Atunci, stai puțin!” a spus Rat. A petrecut parâma de la prova printr-un inel al debarcaderului său, s-a cățărat în vizuina de deasupra și, după puțin timp, s-a ivit iar, clătinându-se sub povara unui coș de picnic burduhos, împletit din nuiele.

„Pune-l sub picioare”, i-a spus lui Mole, coborând coșul în barcă. Apoi a dezlegat parâma și a luat iar vâslele.

„Ce-i înăuntru?” a întrebat Mole, foindu-se de curiozitate.

„E pui rece înăuntru”, a răspuns scurt Rat: „limbăreceșuncărececarnedevitărececastraveciorimurațisalatăchiflefranțuzeștisandvișuricucresonpastădecarneberedeghimbirlimonadăsifon –”

„O, stai, stai!” a strigat Mole, extaziat. „E prea mult!”

„Chiar așa crezi?” a întrebat Rat cu seriozitate. „Nu-i decât ce iau întotdeauna cu mine în micile astea excursii; iar celelalte animale îmi spun mereu că sunt o lighioană zgârcită și că iau abia-abia cât să ne ajungă!”

Mole n-a auzit nimic din ce spunea Rat. Furat de viața cea nouă în care pășea, îmbătat de sclipiri, de unde, de miresme, de sunete și de lumina soarelui, își lăsa o lăbuță să alunece prin apă și se pierdea în lungi visări cu ochii deschiși. Water Rat, băiat bun cum era, vâslea mai departe în același ritm și se ferea să-l tulbure.

„Îmi plac grozav hainele tale, bătrâne”, a spus el după vreo jumătate de ceas. „Într-o bună zi o să-mi iau și eu un costum de casă din catifea neagră, de îndată ce o să mi-l pot îngădui.”

„Te rog să mă ierți”, a spus Mole, adunându-și cu greu gândurile. „Trebuie să mă crezi tare nepoliticos; dar toate astea sunt atât de noi pentru mine. Așadar – acesta – e – un – Râu!”

„Râul”, l-a corectat Rat.

„Și chiar locuiești pe malul Râului? Ce viață minunată!”

„Lângă el și cu el și pe el și în el”, a spus Rat. „Mi-e și frate, și soră, și mătuși, și tovărășie, și mâncare, și băutură, și (firește) baie. E lumea mea și nu-mi doresc alta. Ce n-are el nici nu merită să ai, iar ce nu știe el nici nu merită să știi. Doamne! Ce vremuri am petrecut împreună! Fie iarnă ori vară, primăvară ori toamnă, îți dă mereu prilej de veselie și de emoție. Când vin inundațiile în februarie, iar pivnițele și subsolul meu se umplu până sus cu băutură care nu-mi folosește la nimic și apa cafenie trece pe la fereastra celui mai bun dormitor al meu; sau când, dimpotrivă, apele se retrag și lasă la vedere petice de mâl care miroase a chec cu stafide, iar pipirigul și buruienile acvatice înfundă canalele și pot să hoinăresc cu picioarele uscate prin mai toată albia și să găsesc hrană proaspătă și lucruri pe care neatenții le-au scăpat din bărci!”

„Dar nu e puțin plictisitor uneori?” a îndrăznit Mole să întrebe. „Doar tu și Râul, fără nimeni altcineva cu care să mai schimbi o vorbă?”

„Nimeni altcineva cu care să – mă rog, n-ar trebui să fiu aspru cu tine”, a spus Rat cu îngăduință. „Ești nou pe-aici și, firește, nu știi. Malul e atât de aglomerat în ziua de azi, că mulți se mută de tot. O, nu, nu mai e deloc ce-a fost. Vidre, pescărași albaștri, corcodei mici, găinușe de baltă, toți se învârt pe-aici cât e ziua de lungă și vor mereu să faci câte ceva – de parcă n-ai avea și treburile tale!”

„Ce-i acolo?” a întrebat Mole, făcând semn cu lăbuța către pădurea din depărtare, care mărginea întunecată pajiștile de luncă de pe o parte a Râului.

„Acolo? O, nu-i decât Pădurea Sălbatică”, a răspuns scurt Rat. „Noi, locuitorii de pe malul Râului, nu prea mergem acolo.”

„Nu sunt – nu sunt prea cumsecade cei de-acolo?” a întrebat Mole, ușor neliniștit.

„Pă-ă-i”, a răspuns Rat, „să vedem. Veverițele sunt în regulă. Și iepurii – unii dintre ei, dar iepurii sunt de tot felul. Și, bineînțeles, mai e Badger. Locuiește chiar în inima pădurii; și n-ar sta în altă parte nici dacă l-ai plăti. Dragul bătrân Badger! De el nu se leagă nimeni. Mai bine să nici nu încerce”, a adăugat el cu subînțeles.

„Dar cine să se lege de el?” a întrebat Mole.

„Păi, bineînțeles – mai – sunt și alții”, a explicat Rat, cam șovăielnic. „Nevăstuici – și hermine – și vulpi – și așa mai departe. Sunt de treabă, într-un fel – eu sunt foarte bun prieten cu ele – schimbăm câte-o vorbă când ne întâlnim și toate cele – dar uneori se dezlănțuie, asta nu se poate nega, și atunci – mă rog, nu te poți încrede în ele, și ăsta-i adevărul.”

Mole știa bine că eticheta animalelor nu îngăduie să stărui asupra necazurilor ce s-ar putea ivi, nici măcar să faci aluzie la ele; așa că n-a mai adus vorba.

„Și mai departe, dincolo de Pădurea Sălbatică?” a întrebat. „Acolo unde totul e albastru și încețoșat și vezi ceva ce-ar putea fi dealuri, dar poate că nu sunt, și ceva ce seamănă cu fumul orașelor, ori poate sunt doar nori purtați de vânt?”

„Dincolo de Pădurea Sălbatică începe Lumea Largă”, a spus Rat. „Și asta nu are nicio importanță nici pentru tine, nici pentru mine. N-am fost niciodată acolo și nici n-am să mă duc, și nici tu, dacă ai un dram de minte. Te rog să nu mai pomenești niciodată de ea. Ia uite! Iată, în sfârșit, brațul nostru lateral, unde o să luăm prânzul.”

Părăsind cursul principal, au intrat acum în ceea ce părea, la prima vedere, un lac mic, înconjurat din toate părțile de uscat. Pajiștea verde cobora în pantă până la apă de-o parte și de alta, rădăcini de copaci, cafenii și șerpuitoare, luceau sub suprafața apei liniștite, iar înaintea lor umărul argintiu și căderea înspumată a unui zăgaz, la braț cu o roată de moară neastâmpărată, de pe care picura apă și care, la rândul ei, sprijinea o moară cu frontoane cenușii, umpleau văzduhul cu un murmur liniștitor, surd și înăbușit, din care răzbăteau totuși, din când în când, glăscioare limpezi și vesele. Era atât de frumos, încât Mole n-a putut decât să-și ridice amândouă labele din față și să exclame cu răsuflarea tăiată: „Vai de mine! Vai de mine! Vai de mine!”

Rat a tras barca lângă mal, a legat-o, l-a ajutat pe Mole, încă neîndemânatic, să ajungă teafăr pe uscat și a săltat afară coșul de picnic. Mole l-a rugat să-i facă plăcerea de a-l lăsa să despacheteze totul de unul singur; iar Rat i-a făcut bucuros pe plac și s-a întins cât era de lung pe iarbă, să se odihnească, în vreme ce prietenul lui, agitat de bucurie, scutura fața de masă și o așternea, scotea pe rând toate pachețelele misterioase și le rânduia conținutul cum se cuvenea, exclamând încă, cu răsuflarea tăiată: „Vai de mine! Vai de mine!” la fiecare nouă descoperire. Când totul a fost gata, Rat a spus: „Hai, apucă-te de mâncat, prietene!”, iar Mole a ascultat cât se poate de bucuros, căci se apucase de curățenia de primăvară cu noaptea-n cap, așa cum face lumea, și nu se oprise nici să mănânce, nici să bea; și trecuse prin nespus de multe de la ceasul acela îndepărtat, care părea acum cu atâtea zile în urmă.

„La ce te uiți?” a întrebat Rat după o vreme, când le mai trecuse din foame, iar ochii lui Mole se puteau îndepărta puțin de fața de masă.

„Mă uit”, a spus Mole, „la o dâră de bule pe care o văd înaintând pe luciul apei. Mi se pare ciudat.”

„Bule? Oho!” a spus Rat și a scos un ciripit vesel, ca o chemare.

Un bot lat și lucios s-a ivit peste marginea malului, iar Otter s-a săltat afară și și-a scuturat apa din blană.

„Lacomilor!” a spus, îndreptându-se spre merinde. „De ce nu m-ai poftit și pe mine, Ratty?”

„Ne-am hotărât pe loc”, a explicat Rat. „Apropo – prietenul meu, domnul Mole.”

„Încântat de cunoștință”, a spus Otter, iar cele două animale s-au împrietenit pe loc.

„Ce tărăboi e peste tot!” a continuat Otter. „Parcă toată lumea a ieșit azi pe Râu. Am urcat pe brațul ăsta lateral încercând să prind o clipă de liniște, și când colo dau peste voi! – Adică – iertați-mă – nu tocmai asta voiam să spun, știți voi.”

În spatele lor s-a auzit un foșnet, venind dintr-un gard viu de care încă se mai țineau, dese, frunzele de anul trecut, iar din el s-a ițit spre ei un cap vărgat, cu umerii ridicați în spatele lui.

„Vino, bătrânule Badger!” a strigat Rat.

Badger a tropăit un pas sau doi mai în față, apoi a mormăit: „Hm! Lume”, s-a întors cu spatele și s-a făcut nevăzut.

„Exact așa e el!” a spus Rat, dezamăgit. „Nu poate suferi viața de societate! De-acum nu-l mai vedem azi. Ei, spune-ne, cine e pe Râu?”

„Toad, de pildă”, a răspuns Otter. „În barca lui de curse nou-nouță; haine noi, toate noi!”

Cele două animale s-au privit și au râs.

„O vreme n-avea în cap decât bărcile cu pânze”, a spus Rat. „Apoi s-a plictisit și s-a apucat să împingă barca cu prăjina. Nu mai voia decât să împingă barca cu prăjina zi de zi, cât era ziua de lungă, și a făcut o încurcătură de toată frumusețea. Anul trecut a fost rândul caselor plutitoare și a trebuit să mergem cu toții să stăm la el, pe casa lui plutitoare, și să ne prefacem că ne place. Avea de gând să-și petreacă restul vieții într-o casă plutitoare. Orice l-ar apuca, tot așa face: se plictisește și se apucă de altceva.”

„Și e un băiat așa de cumsecade”, a spus Otter, gânditor, „dar n-are pic de stabilitate – mai ales într-o barcă!”

Din locul unde stăteau puteau zări cursul principal al Râului, dincolo de insula care îi despărțea de el; chiar atunci, o barcă de curse a apărut fulgerător la vedere, iar vâslașul – o siluetă scundă și îndesată – stropea rău de tot și se clătina zdravăn, dar trăgea din toate puterile. Rat s-a ridicat și l-a strigat, dar Toad – căci el era – a clătinat din cap și și-a văzut mai departe de treabă, cât se poate de serios.

„O să cadă numaidecât din barcă dacă se mai clatină așa”, a spus Rat, așezându-se iar.

„Sigur c-o să cadă”, a chicotit Otter. „V-am spus vreodată povestea aia grozavă cu Toad și paznicul ecluzei? S-a întâmplat așa. Toad. …”

O efemeră hoinară s-a abătut șovăielnic de-a curmezișul curentului, în felul amețit pe care-l afișează tinerii crai din neamul efemerelor când ies să cunoască viața. Un vârtej de apă și un „clup!” și efemera nu s-a mai văzut.

Nici Otter.

Mole a privit în jos. Glasul îi răsuna încă în urechi, dar locul din iarbă unde se tolănise Otter era fără doar și poate gol. Nici urmă de Otter, până în zarea îndepărtată.

Dar pe luciul Râului era din nou o dâră de bule.

Rat a fredonat o melodie, iar Mole și-a amintit că eticheta animalelor interzicea orice comentariu despre dispariția bruscă a prietenilor, oricând s-ar fi petrecut ea, din orice motiv sau fără niciun motiv.

„Ei, ei”, a spus Rat, „cred că ar cam trebui s-o luăm din loc. Mă întreb care dintre noi ar fi mai bine să pună totul la loc în coșul de picnic?” Nu părea, după cum vorbea, să-și dorească din cale-afară această plăcere.

„O, te rog, lasă-mă pe mine”, a spus Mole. Așa că, firește, Rat l-a lăsat.

Să pui totul la loc în coș nu era o treabă chiar atât de plăcută ca să scoți totul din coș. Niciodată nu e. Dar Mole ținea morțiș să se bucure de toate și, deși tocmai după ce rânduise totul în coș și-l strânsese bine cu curelele a văzut în iarbă o farfurie care se uita țintă la el, iar după ce a făcut treaba din nou, Rat i-a arătat o furculiță pe care oricine ar fi trebuit s-o vadă, și la urmă de tot, ia te uită! muștariera, pe care șezuse fără să știe – totuși, într-un fel sau altul, treaba s-a isprăvit până la urmă, fără să-și piardă prea mult cumpătul.

Soarele după-amiezii cobora spre asfințit, iar Rat vâslea agale spre casă, visător, murmurându-și crâmpeie de poezie și fără să-i dea prea multă atenție lui Mole. Dar Mole era plin ochi de prânz, de mulțumire de sine și de mândrie, iar în barcă se simțea deja ca la el acasă (așa credea el) și, pe deasupra, începea să nu mai aibă stare; curând a spus: „Ratty! Te rog, vreau să vâslesc eu acum!”

Rat a clătinat din cap zâmbind. „Nu încă, tânărul meu prieten”, a spus. „Așteaptă să iei câteva lecții. Nu-i chiar așa de ușor cum pare.”

Mole a tăcut un minut sau două. Dar începea să-l invidieze tot mai mult pe Rat, care vâslea cu atâta putere și ușurință, iar mândria îi șoptea că și el s-ar descurca la fel de bine. A sărit în picioare și a pus mâna pe vâsle atât de brusc, încât Rat, care privea peste apă și-și mai spunea crâmpeie de poezie, a fost luat prin surprindere și a căzut pentru a doua oară pe spate de pe banchetă, cu picioarele în aer, în timp ce Mole, triumfător, i-a luat locul și a înșfăcat vâslele cu deplină încredere.

„Oprește-te, măgar prost!” a strigat Rat de pe fundul bărcii. „Nu te pricepi! O să ne răstorni!”

Mole a azvârlit vâslele înapoi, cu mare avânt, și a dat să le afunde zdravăn în apă. Nici n-a atins apa, picioarele i-au zburat pe deasupra capului și s-a pomenit întins peste Rat, care zăcea pe jos. Speriat de-a binelea, s-a apucat de marginea bărcii, iar în clipa următoare – Pleosc!

Barca s-a răsturnat, iar el s-a pomenit zbătându-se în Râu.

Vai de mine, ce rece era apa, și vai, ce grozav de udă i se părea! Cum îi mai cânta în urechi pe când se ducea la fund, tot mai jos, tot mai jos, tot mai jos! Ce strălucitor și binevenit părea soarele când a ieșit la suprafață tușind și scuipând apă! Cât de neagră îi era deznădejdea când s-a simțit iar scufundându-se! Apoi o labă l-a prins zdravăn de ceafă. Era Rat și era limpede că râdea – Mole îi simțea râsul, de-a lungul brațului lui Rat și prin laba lui, apoi până în ceafa lui – a lui Mole.

Rat a prins o vâslă și i-a vârât-o lui Mole sub braț; apoi a făcut la fel și pe partea cealaltă și, înotând în spatele lui, a împins spre mal animalul neajutorat, l-a tras afară și l-a așezat pe mal, un boț de nenorocire, moale și fleșcăit.

După ce l-a frecat puțin și a mai stors apa din el, Rat a spus: „Ei, prietene! Aleargă în sus și-n jos pe drumul de halaj cât poți de iute, până te încălzești și te zvânți, iar eu mă scufund după coșul de picnic.”

Așa că Mole, posomorât, ud pe dinafară și rușinat pe dinăuntru, a tropăit încoace și încolo până s-a zvântat binișor, în vreme ce Rat s-a cufundat din nou în apă, a recuperat barca, a întors-o la loc și a legat-o, și-a adus pe rând la mal lucrurile care pluteau și, la urmă, s-a scufundat și a izbutit să recupereze coșul de picnic, cu care a ajuns cu greu la mal.

Când totul a fost din nou gata de plecare, Mole, fără vlagă și abătut, s-a așezat la pupa bărcii; iar când au pornit, a spus cu glas scăzut, frânt de emoție: „Ratty, mărinimosul meu prieten! Îmi pare nespus de rău că m-am purtat atât de prostește și de nerecunoscător. Mi se strânge inima când mă gândesc cum era să pierd coșul acela de picnic atât de frumos. Am fost, într-adevăr, un măgar în toată regula și o știu. Vrei să treci cu vederea de data asta, să mă ierți și să lași lucrurile să meargă mai departe ca înainte?”

„Nu-i nimic, dragul meu!” a răspuns Rat cu voioșie. „Ce înseamnă nițică apă pentru un Water Rat? În cele mai multe zile stau mai mult în apă decât pe uscat. Nu te mai gândi la asta; și ia ascultă! Eu chiar cred că ar fi mai bine să vii și să stai o vreme la mine. E tare simplu și fără dichis, știi – nu seamănă deloc cu casa lui Toad – dar pe aceea încă n-ai văzut-o; totuși, pot să te fac să te simți bine. Și o să te învăț să vâslești și să înoți, iar curând ai să fii la fel de priceput pe apă ca oricare dintre noi.”

Mole a fost atât de mișcat de vorbele lui blânde, încât nu și-a găsit glasul să-i răspundă; și a trebuit să-și șteargă o lacrimă sau două cu dosul labei. Dar Rat, cu delicatețe, s-a uitat în altă parte, iar după puțin timp Mole și-a recăpătat buna dispoziție și a fost chiar în stare să le răspundă fără ocolișuri unor două găinușe de baltă care chicoteau între ele pe seama înfățișării lui ude și răvășite.

Când au ajuns acasă, Rat a făcut un foc viu în salon și l-a instalat pe Mole într-un fotoliu din fața lui, după ce-i adusese de sus un halat de casă și niște papuci, apoi i-a spus povești de pe Râu până la cină. Și erau povești cât se poate de palpitante pentru un animal care trăia sub pământ, ca Mole. Povești despre zăgazuri și inundații venite pe neașteptate, despre știuci care săreau din apă și vapoare care azvârleau sticle tari – cel puțin, sticle se azvârleau cu siguranță, și încă de pe vapoare, așa că, pesemne, erau azvârlite de ele; și despre stârci și despre cât de atent își alegeau pe cei cu care stăteau de vorbă; și despre aventuri prin canalele de scurgere, despre partide de pescuit noaptea cu Otter ori drumeții departe de casă cu Badger. Cina a fost cât se poate de veselă; dar foarte curând după aceea gazda lui grijulie a trebuit să-l conducă pe Mole, căruia îi era grozav de somn, sus, în cel mai bun dormitor, unde și-a pus curând capul pe pernă, împăcat și mulțumit, știind că noul său prieten, Râul, clipocea la pervazul ferestrei sale.

Ziua aceea n-a fost decât cea dintâi dintr-un șir de zile asemănătoare pentru Mole, de-acum liber, fiecare mai lungă și plină de lucruri interesante, pe măsură ce vara înainta, tot mai coaptă. A învățat să înoate și să vâslească și a ajuns să simtă bucuria apei curgătoare; iar cu urechea lipită de tulpinile trestiilor, deslușea din când în când câte ceva din ce șoptea neîncetat vântul printre ele.

---