Răz­bo­i­ul lumilor

H. G. Wells

Capitolul 1: Ajunul războiului

Nimeni n-ar fi crezut, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, că lumea aceasta era urmărită cu mare atenție și îndeaproape de inteligențe superioare celei omenești și totuși la fel de muritoare ca aceasta; că, în vreme ce oamenii își vedeau de feluritele lor treburi, erau cercetați și studiați poate aproape la fel de amănunțit cum ar cerceta un om la microscop făpturile efemere care mișună și se înmulțesc într-o picătură de apă. Cu o nemărginită mulțumire de sine, oamenii umblau de colo-colo pe acest glob, văzându-și de măruntele lor treburi, senini în convingerea că stăpânesc materia. Se prea poate ca infuzorii de sub microscop să facă la fel. Nimeni nu se gândea la lumile mai bătrâne din spațiu ca la niște surse de primejdie pentru omenire, iar dacă se gândea la ele, era numai ca să respingă drept imposibilă ori improbabilă ideea existenței vieții acolo. E ciudat să ne amintim unele deprinderi de gândire din acele vremuri apuse. Oamenii de pe Pământ își închipuiau, cel mult, că pe Marte s-ar putea afla alți oameni, poate inferiori lor și gata să întâmpine cu bucurie o acțiune misionară. Și totuși, dincolo de hăul spațiului, minți care sunt față de mințile noastre ceea ce sunt ale noastre față de cele ale dobitoacelor pieritoare, inteligențe vaste, reci și lipsite de compasiune, priveau acest Pământ cu ochi pizmași și își urzeau încet și sigur planurile împotriva noastră. Iar la începutul secolului al XX-lea a venit marea deziluzie.

Planeta Marte, abia dacă mai trebuie să-i amintesc cititorului, se învârtește în jurul Soarelui la o distanță medie de 140.000.000 de mile, iar lumina și căldura pe care le primește de la Soare abia ating jumătate din cele primite de lumea noastră. Trebuie să fie, dacă ipoteza nebulară are vreun temei, mai veche decât lumea noastră; iar cu mult înainte ca Pământul să fi încetat să mai fie o masă topită, viața de la suprafața ei trebuie să-și fi început cursul. Faptul că volumul ei abia atinge o șeptime din cel al Pământului trebuie să-i fi grăbit răcirea până la temperatura la care putea apărea viața. Are aer și apă și toate cele necesare vieții.

Dar omul este atât de vanitos și atât de orbit de vanitatea lui, încât, chiar până la sfârșitul secolului al XIX-lea, niciun scriitor n-a exprimat ideea că viața inteligentă ar fi putut evolua acolo cu mult – sau măcar câtuși de puțin – dincolo de nivelul atins pe Pământ. Nici nu se înțelegea, în general, că Marte, fiind mai veche decât Pământul nostru, având abia un sfert din suprafața lui și aflându-se mai departe de Soare, trebuie să fie nu numai mai departe de începutul timpului, ci și mai aproape de sfârșitul lui.

Răcirea seculară, care trebuie să cuprindă într-o zi și planeta noastră, este deja foarte înaintată pe planeta vecină. Starea ei fizică rămâne în mare parte un mister, dar știm acum că, până și în regiunea ei ecuatorială, temperatura de la amiază abia se apropie de cea din cea mai friguroasă iarnă de la noi. Aerul ei e mult mai rarefiat decât al nostru, oceanele i s-au micșorat până au ajuns să nu mai acopere decât o treime din suprafață, iar odată cu lenta schimbare a anotimpurilor, calote uriașe de zăpadă se formează și se topesc în jurul fiecărui pol, inundând periodic zonele temperate. Acea ultimă fază de epuizare, care pentru noi este încă de neînchipuit de îndepărtată, a devenit o problemă a prezentului pentru locuitorii de pe Marte. Presiunea imediată a necesității le-a ascuțit mințile, le-a sporit puterile și le-a împietrit inimile. Și, scrutând spațiul cu instrumente și cu inteligențe cum noi abia dacă ne-am închipuit vreodată, văd, la apropierea maximă, la numai 35.000.000 de mile înspre Soare, un luceafăr de dimineață ce le dă speranță, însăși planeta noastră mai caldă, verde de vegetație și cenușie de ape, cu o atmosferă înnorată ce-i mărturisește rodnicia, cu întinse ținuturi populate și mări înguste, înțesate de flote, care se întrezăresc printre fâșiile de nori purtate de vânt.

Iar noi, oamenii, făpturile care locuiesc acest Pământ, trebuie să le părem cel puțin la fel de străini și de inferiori cum ne par nouă maimuțele și lemurii. Intelectul omenesc recunoaște deja că viața este o luptă neîncetată pentru existență și s-ar părea că aceasta e și convingerea minților de pe Marte. Răcirea lumii lor e mult înaintată, iar lumea aceasta încă e plină de viață, dar plină numai de ceea ce ei socotesc animale inferioare. Să ducă războiul înspre Soare este, într-adevăr, singura lor scăpare de pieirea care, generație după generație, se apropie pe nesimțite de ei.

Și, înainte să-i judecăm prea aspru, trebuie să ne amintim cum propria noastră specie a nimicit fără milă și până la capăt nu numai animale, precum bizonul dispărut și pasărea dodo, ci și rasele sale inferioare. Tasmanienii, în pofida înfățișării lor omenești, au fost șterși cu totul de pe fața pământului, în răstimp de cincizeci de ani, într-un război de exterminare dus de imigranții europeni. Suntem oare asemenea apostoli ai îndurării, încât să ne plângem dacă marțienii ar purta război în același spirit?

Marțienii par să-și fi calculat coborârea cu o subtilitate uimitoare – cunoștințele lor de matematică le depășesc, vădit, cu mult pe ale noastre – și să-și fi făcut pregătirile într-un acord aproape desăvârșit. Dacă instrumentele noastre ne-ar fi îngăduit, am fi putut vedea primejdia care se aduna cu mult înainte, încă din secolul al XIX-lea. Oameni ca Schiaparelli urmăreau planeta roșie – e ciudat, în treacăt fie spus, că de nenumărate veacuri Marte este astrul războiului – dar nu reușeau să interpreteze înfățișarea schimbătoare a petelor pe care le cartografiau atât de bine. În tot acest timp, marțienii trebuie să se fi pregătit.

În timpul opoziției din 1894, pe partea luminată a discului a fost observată o lumină puternică, mai întâi de la Observatorul Lick, apoi de către Perrotin din Nisa și pe urmă de alți observatori. Cititorii englezi au aflat despre ea pentru prima oară din numărul revistei Nature din 2 august. Înclin să cred că vâlvătaia aceea s-ar fi putut datora turnării, în groapa vastă săpată în planeta lor, a tunului uriaș din care au fost trase proiectilele asupra noastră. În timpul următoarelor două opoziții, în apropierea locului acelei izbucniri au fost observate pete neobișnuite, încă neexplicate.

Furtuna s-a abătut asupra noastră acum șase ani. Pe când Marte se apropia de opoziție, Lavelle din Java a făcut să palpite firele Centralei de informații astronomice cu știrea uluitoare despre o uriașă erupție de gaz incandescent pe planetă. Avusese loc pe doisprezece, spre miezul nopții; iar spectroscopul, la care recursese de îndată, indica o masă de gaz în flăcări, alcătuită în cea mai mare parte din hidrogen, care se deplasa cu o viteză uriașă înspre acest Pământ. Jetul acesta de foc devenise invizibil pe la douăsprezece și un sfert. Îl comparase cu o colosală răbufnire de flăcări, țâșnită brusc și cu violență din planetă, „așa cum gazele în flăcări țâșnesc dintr-un tun”.

S-a dovedit o formulare deosebit de potrivită. Și totuși, a doua zi, în ziare nu era nimic despre asta, în afara unei scurte note din Daily Telegraph, iar lumea nu știa nimic despre una dintre cele mai grave primejdii care au amenințat vreodată omenirea. Poate că nici n-aș fi auzit de erupție dacă nu m-aș fi întâlnit la Ottershaw cu Ogilvy, cunoscutul astronom. Vestea îl însuflețise nespus și, în entuziasmul lui, m-a invitat să vin în noaptea aceea să cercetăm împreună planeta roșie.

Cu toate câte s-au petrecut de atunci, îmi amintesc și acum foarte limpede noaptea aceea de veghe: observatorul întunecat și tăcut, felinarul cu lumina acoperită, care arunca o licărire slabă pe podea, într-un colț, ticăitul regulat al mecanismului de ceasornic al telescopului, fanta îngustă din acoperiș – un hău alungit, brăzdat de pulberea stelelor. Ogilvy umbla de colo-colo; nu-l vedeam, dar îl auzeam. Prin telescop se vedea un cerc de un albastru închis și mica planetă rotundă plutind în câmpul vizual. Părea atât de măruntă, atât de luminoasă, de mică și de nemișcată, abia însemnată de dungi transversale și ușor turtită, fără rotunjimea unui cerc desăvârșit. Dar era atât de mică, atât de argintie și caldă – o gămălie de ac din lumină! Părea să tremure, dar, în realitate, telescopul vibra din pricina mecanismului de ceasornic care ținea planeta în câmpul vizual.

Pe când priveam, planeta părea să se mărească și să se micșoreze, să înainteze și să se retragă, dar asta era numai fiindcă îmi obosise ochiul. Ne despărțeau de ea patruzeci de milioane de mile – mai bine de patruzeci de milioane de mile de vid. Puțini oameni își dau seama de imensitatea golului în care plutește pulberea universului material.

Alături de ea, în câmpul vizual, îmi amintesc, erau trei puncte slabe de lumină, trei stele vizibile numai prin telescop, infinit de îndepărtate, iar de jur împrejur era întunericul de nepătruns al spațiului gol. Știți cum arată bezna aceea într-o noapte geroasă, cu cerul înstelat. Printr-un telescop pare cu mult mai adâncă. Și, nevăzut de mine, fiindcă era atât de departe și atât de mic, zburând repede și neabătut spre mine peste acea distanță de necrezut, apropiindu-se cu fiecare minut cu alte mii de mile, venea Obiectul pe care ni-l trimiteau, Obiectul care avea să aducă Pământului atâta luptă și nenorocire și moarte. Nici prin vis nu-mi trecea așa ceva atunci, pe când priveam; nimeni de pe Pământ nu se gândea la acel proiectil care nu-și putea greși ținta.

Și în noaptea aceea, un alt jet de gaz a țâșnit din planeta îndepărtată. L-am văzut. O fulgerare roșiatică la margine, o abia perceptibilă proeminență a conturului, tocmai când cronometrul a bătut miezul nopții; atunci i-am spus lui Ogilvy, iar el mi-a luat locul. Noaptea era caldă și mi-era sete, și am pornit, dezmorțindu-mi stângaci picioarele și bâjbâind prin întuneric, spre măsuța pe care se afla sifonul, în vreme ce Ogilvy scotea exclamații privind trâmba de gaz care țâșnea spre noi.

În noaptea aceea, un alt proiectil invizibil a pornit de pe Marte spre Pământ, la douăzeci și patru de ore fără vreo secundă după cel dintâi. Îmi amintesc cum ședeam acolo, pe masă, în beznă, cu pete verzi și purpurii plutindu-mi înaintea ochilor. Aș fi vrut să am o lumină la care să fumez, fără să bănuiesc ce însemna licărirea minusculă pe care o văzusem și tot ce avea să-mi aducă în curând. Ogilvy a privit până la unu, apoi a renunțat; și am aprins felinarul și am mers la el acasă. Jos, în întuneric, se aflau Ottershaw și Chertsey, cu sutele lor de oameni care dormeau cu toții în pace.

În noaptea aceea făcea tot felul de presupuneri despre starea planetei Marte și lua în râs părerea răspândită că ar avea locuitori care ne trimiteau semnale. El credea că pe planetă ar fi putut să cadă o ploaie deasă de meteoriți ori că acolo se desfășura o uriașă explozie vulcanică. Mi-a arătat cât de puțin probabil era ca evoluția organică să fi urmat aceeași cale pe cele două planete învecinate.

„Șansele să existe pe Marte ceva care să semene cu omul sunt de una la un milion”, a spus el.

Sute de observatori au văzut flacăra în noaptea aceea și în cea următoare, pe la miezul nopții, și apoi din nou în noaptea de după; și tot așa vreme de zece nopți, câte o flacără în fiecare noapte. Nimeni de pe Pământ n-a încercat să explice de ce au încetat să tragă după cel de-al zecelea foc. Se poate ca gazele degajate la tragere să le fi pricinuit neplăceri marțienilor. Nori denși de fum sau de praf, care printr-un telescop puternic de pe Pământ se vedeau ca niște mici pete cenușii, schimbătoare, se răspândeau prin limpezimea atmosferei planetei și îi ascundeau trăsăturile mai bine cunoscute.

Până și cotidienele au luat în sfârșit aminte la aceste tulburări și au apărut ici, colo, pretutindeni mici articole pe înțelesul tuturor despre vulcanii de pe Marte. Îmi amintesc cum revista Punch, deopotrivă serioasă și comică, a folosit cu inspirație subiectul în caricatura ei politică. Și, fără ca nimeni să bănuiască, proiectilele pe care marțienii le trăseseră asupra noastră se apropiau de Pământ, năpustindu-se acum cu o viteză de multe mile pe secundă prin hăul gol al spațiului, oră după oră și zi după zi, tot mai aproape. Mi se pare acum uimitor, aproape de necrezut, că oamenii puteau să-și vadă așa de măruntele lor treburi, deși deasupra noastră atârna acea soartă care se apropia atât de repede. Îmi amintesc cum jubila Markham că izbutise să obțină o nouă fotografie a planetei pentru ziarul ilustrat pe care îl redacta pe atunci. Oamenii de astăzi abia dacă își dau seama cât de bogată și de întreprinzătoare era presa noastră din secolul al XIX-lea. Eu, unul, îmi petreceam mult timp învățând să merg pe bicicletă și lucram la o serie de articole în care analizam evoluția probabilă a ideilor morale pe măsura progresului civilizației.

Într-o noapte (pe atunci, primul proiectil abia dacă mai putea fi la 10.000.000 de mile depărtare) am ieșit la plimbare cu soția mea. Era lumină de stele și i-am explicat semnele zodiacului și i-am arătat planeta Marte, un punct strălucitor de lumină care urca încet spre zenit și spre care erau ațintite atâtea telescoape. Era o noapte caldă. Pe când ne întorceam acasă, a trecut pe lângă noi un grup de excursioniști din Chertsey sau Isleworth, cântând din glas și din instrumente. La ferestrele de sus ale caselor se zăreau lumini, pe când oamenii se duceau la culcare. De la gara din depărtare veneau clinchetul și huruitul trenurilor în manevră, domolite de depărtare până aproape de a deveni o melodie. Soția mea mi-a arătat cum străluceau luminile roșii, verzi și galbene ale semnalelor, atârnate într-un cadru ce se profila pe cer. Totul părea atât de sigur și de liniștit.

---