Cele trei­zeci și nouă de trepte

John Buchan

Capitolul 1: Omul care a murit

M-am întors din City pe la trei, în după-amiaza aceea de mai, destul de scârbit de viață. Eram de trei luni în țara-mamă și mi se acrise. Dacă mi-ar fi spus cineva, cu un an în urmă, că aveam să mă simt așa, aș fi râs de el; dar asta era realitatea. Vremea mă făcea arțăgos, vorbele englezului de rând îmi făceau greață. Nu izbuteam să fac destulă mișcare, iar distracțiile Londrei mi se păreau răsuflate ca sifonul ținut la soare. „Richard Hannay”, îmi tot spuneam, „ai nimerit în șanțul greșit, prietene, și-ai face bine să ieși din el.”

Îmi mușcam buzele când mă gândeam la planurile pe care mi le făurisem în ultimii ani petrecuți la Bulawayo. Strânsesem o avere – nu una dintre cele mari, dar destulă pentru mine – și-mi închipuisem în fel și chip cum aveam să mă bucur de viață. Tatăl meu mă adusese din Scoția când aveam șase ani și nu mă mai întorsesem acasă de atunci; așa că Anglia era pentru mine un tărâm de O mie și una de nopți și aveam de gând să rămân acolo până la sfârșitul zilelor.

Dar mă dezamăgise de la bun început. După vreo săptămână mă plictisisem de văzut locuri vestite, iar în mai puțin de o lună îmi ajunseseră restaurantele, teatrele și cursele de cai. N-aveam un prieten apropiat cu care să ies, ceea ce probabil explică totul. Mulți mă invitau pe la ei, dar nu păreau prea interesați de mine. Îmi aruncau o întrebare, două despre Africa de Sud, apoi începeau să vorbească despre ale lor. O mulțime de doamne imperialiste mă chemau la ceai ca să cunosc profesori din Noua Zeelandă și redactori din Vancouver, iar asta era partea cea mai tristă. Iată-mă, așadar, la treizeci și șapte de ani, sănătos și în putere, cu bani destui ca să mă distrez, căscând de-mi trosneau fălcile cât era ziua de lungă. Eram aproape hotărât să-mi iau tălpășița și să mă întorc în veld, fiindcă eram cel mai plictisit om din Regatul Unit.

În după-amiaza aceea îmi bătusem agenții de bursă la cap cu investițiile, ca să-mi țin mintea ocupată, iar în drum spre casă intrasem la clubul meu – mai degrabă o cârciumă, care primea și membri coloniali. Am băut un pahar mare și am citit ziarele de seară. Erau pline de tărăboiul din Orientul Apropiat și aveau un articol despre Karolides, prim-ministrul grec. Îmi plăcea omul. Din câte se spunea, părea singurul om de calibru din toată povestea; pe deasupra, juca cinstit, ceea ce nu se putea spune despre cei mai mulți dintre ceilalți. Am înțeles că la Berlin și la Viena îl urau de moarte, dar că noi aveam să-i rămânem alături, iar un ziar spunea că el era singura stavilă între Europa și Armaghedon. Îmi amintesc că m-am întrebat dacă aș putea găsi vreo slujbă prin părțile acelea. Albania mi se părea genul de loc în care unui om i-ar trece căscatul.

Pe la șase m-am dus acasă, m-am schimbat, am cinat la Café Royal și am intrat la un teatru de varietăți. Era un spectacol prostesc, numai femei care țopăiau și bărbați cu mutre de maimuță, așa că n-am stat mult. Noaptea era frumoasă și senină când m-am întors pe jos la apartamentul pe care-l închiriasem lângă Portland Place. Mulțimea se revărsa pe trotuare pe lângă mine, grăbită și vorbăreață, iar eu îi invidiam pe oameni fiindcă aveau ceva de făcut. Vânzătoarele, funcționarii, filfizonii și polițiștii aceia aveau fiecare câte o preocupare care-i mâna înainte. I-am dat o jumătate de coroană unui cerșetor fiindcă îl văzusem căscând; era un tovarăș de suferință. La Oxford Circus mi-am ridicat ochii spre cerul de primăvară și am făcut un jurământ. Aveam să-i mai dau țării-mamă o zi să-mi găsească un rost; dacă nu se întâmpla nimic, luam următorul vapor spre Cap.

Apartamentul meu era la etajul întâi al unui bloc nou, în spatele pieței Langham Place. Scara era comună, cu un portar și un liftier la intrare, dar nu exista restaurant sau altceva de felul acesta, iar fiecare apartament era cu totul separat de celelalte. Urăsc să am servitori în casă, așa că aveam un om care venea să mă slujească peste zi. Sosea în fiecare dimineață înainte de opt și pleca la șapte, fiindcă nu cinam niciodată acasă.

Tocmai vâram cheia în broască atunci când am observat un om chiar lângă mine. Nu-l văzusem apropiindu-se, iar apariția lui neașteptată m-a făcut să tresar. Era un bărbat slab, cu o barbă castanie, scurtă, și ochi albaștri, mici și sfredelitori. L-am recunoscut: locuia într-un apartament de la ultimul etaj și mai schimbaserăm câte o vorbă pe scară.

„Pot să vă vorbesc?” a spus. „Îmi dați voie să intru un minut?” Își stăpânea glasul cu greu și mă tot apuca de braț.

Am deschis ușa și i-am făcut semn să intre. Nici n-a trecut bine pragul, că s-a repezit în camera din spate, unde obișnuiam să fumez și să-mi scriu scrisorile. Apoi s-a întors în fugă.

„E încuiată ușa?” a întrebat febril și a pus chiar el lanțul.

„Îmi pare foarte rău”, a spus cu umilință. „Îmi îngădui foarte mult, dar mi s-a părut că sunteți genul de om care ar înțelege. M-am tot gândit la dumneavoastră săptămâna asta, de când au început necazurile. Spuneți-mi, îmi faceți un bine?”

„Vă ascult”, am spus. „Doar atât promit.” Gesturile omulețului ăstuia nervos începeau să mă îngrijoreze.

Pe o masă alături era o tavă cu băuturi, de unde și-a turnat o porție zdravănă de whisky cu sifon. A golit paharul din trei înghițituri, iar când l-a pus jos, paharul a crăpat.

„Iertați-mă”, a spus. „Sunt cam tulburat în seara asta. Vedeți, se întâmplă ca în clipa de față să fiu mort.”

M-am așezat într-un fotoliu și mi-am aprins pipa.

„Și cum e?” am întrebat. Eram aproape sigur că aveam de-a face cu un nebun.

Un zâmbet i-a trecut pe chipul tras. „Nu sunt nebun – încă. Ascultați, domnule, v-am urmărit și cred că sunteți un om cu sânge rece. Mai cred că sunteți cinstit și că nu vă temeți să jucați o carte îndrăzneață. Am să mă destăinui. Am nevoie de ajutor cum n-a mai avut nimeni vreodată și vreau să știu dacă pot conta pe dumneavoastră.”

„Spuneți-vă povestea”, am zis, „și pe urmă vă răspund.”

Părea că-și adună puterile pentru un mare efort, apoi a început să-mi înșire o poveste ciudată și încâlcită cum nu mai auzisem. La început n-am înțeles mare lucru și a trebuit să-l întrerup cu întrebări. Dar iată, în linii mari, despre ce era vorba:

Era american, din Kentucky, și după facultate, fiind destul de înstărit, plecase să vadă lumea. Scrisese câte ceva, lucrase drept corespondent de război pentru un ziar din Chicago și petrecuse un an sau doi în sud-estul Europei. Din câte am înțeles, vorbea foarte bine mai multe limbi și ajunsese să cunoască îndeaproape lumea din părțile acelea. Vorbea cu familiaritate despre mulți oameni ale căror nume îmi aminteam că le văzusem în ziare.

Se amestecase în politică, mi-a spus, la început din curiozitate, apoi fiindcă nu mai putuse sta deoparte. Eu îl socoteam un tip ager și neastâmpărat, care voia mereu să ajungă la rădăcina lucrurilor. Ajunsese ceva mai adânc decât și-ar fi dorit.

Vă spun ce mi-a povestit, atât cât am izbutit să înțeleg. Mult dincolo de toate guvernele și armatele se desfășura o vastă mișcare clandestină, pusă la cale de oameni foarte primejdioși. Dăduse întâmplător peste ea; îl fascinase; mersese mai departe și apoi se pomenise prins în ea. Din câte am înțeles, cei mai mulți erau anarhiști cu carte, din cei care fac revoluții, dar alături de ei se aflau finanțiști care jucau pentru bani. Un om isteț poate scoate câștiguri mari pe o piață în scădere, iar ambele grupuri aveau interesul să învrăjbească Europa.

Mi-a povestit niște lucruri ciudate, care-mi lămureau multe nedumeriri – întâmplări din războiul balcanic, cum de ajunsese un stat pe neașteptate deasupra celorlalte, de ce se făceau și se desfăceau alianțe, de ce dispăreau anumiți oameni și de unde veneau banii pentru război. Țelul întregului complot era să aducă Rusia și Germania la cuțite.

Când l-am întrebat de ce, mi-a spus că anarhiștii credeau că așa li se va ivi prilejul. Totul urma să intre în creuzet, iar ei se așteptau să vadă ivindu-se o lume nouă. Capitaliștii aveau să strângă bani cu lopata și să facă averi cumpărând rămășițele dezastrului. Capitalul, spunea el, nu avea nici conștiință, nici patrie. Pe deasupra, în spate era evreul, iar evreul ura Rusia chiar mai mult decât iadul.

„Și vă miră?” a strigat. „De trei sute de ani sunt persecutați, iar asta e revanșa pentru pogromuri. Evreul e pretutindeni, dar, ca să dați de el, trebuie să coborâți mult pe scările din dos. Luați orice mare întreprindere teutonă. Dacă aveți afaceri cu ea, primul om pe care-l întâlniți e prințul von und zu Cutare, un tânăr elegant care vorbește o engleză ca la Eton și Harrow. Dar el n-are niciun cuvânt de spus. Dacă afacerea e mare, treceți de el și dați de un om din Westfalia, cu maxilarul proeminent, cu fruntea teșită și apucături de porc. Acela e omul de afaceri german de care tremură ziarele dumneavoastră englezești. Dar dacă treaba e dintre cele mai mari și trebuie neapărat să ajungeți la adevăratul stăpân, zece la unu că vă pomeniți în fața unui evreu mic, alb la față, într-un scaun cu rotile, cu ochi de șarpe cu clopoței. Da, domnule, el e omul care conduce lumea în clipa asta și-i poartă sâmbetele Imperiului Țarist fiindcă mătușa i-a fost siluită, iar tatăl biciuit într-un târgușor oarecare de pe Volga.”

N-am putut să nu-i spun că evreii-anarhiști ai lui păreau să fi rămas puțin în urmă.

„Da și nu”, a spus. „Au câștigat până la un punct, dar s-au lovit de ceva mai puternic decât banii, ceva ce nu se putea cumpăra: vechile instincte primare de luptă ale omului. Dacă e să fii ucis, îți născocești un steag și o patrie pentru care să lupți, iar dacă scapi cu viață, ajungi să le îndrăgești. Nătângii ăia de soldați au găsit ceva la care țin și asta a dat peste cap frumosul plan pus la cale la Berlin și la Viena. Dar nici vorbă ca prietenii mei să-și fi jucat ultima carte. Au un as în mânecă și, dacă nu izbutesc să rămân în viață o lună, îl vor juca și vor câștiga.”

„Dar parcă spuneați că sunteți mort”, am intervenit.

„Mors janua vitae”, a spus zâmbind. (Recunoșteam citatul: era cam toată latina pe care o știam.) „Ajung și la asta, dar mai întâi trebuie să vă pun la curent cu multe lucruri. Dacă citiți ziarele, bănuiesc că ați auzit de Constantine Karolides?”

M-am îndreptat în fotoliu, fiindcă citisem despre el chiar în după-amiaza aceea.

„El e omul care le-a stricat toate jocurile. E singurul cap luminat din toată povestea și se întâmplă să fie și un om cinstit. De aceea, de douăsprezece luni încoace, îl au în vizor. Asta am aflat eu – nu că ar fi fost greu, fiindcă până și un prost ar fi putut ghici. Dar am aflat și cum aveau să-l omoare, iar o asemenea informație te putea costa viața. De aceea a trebuit să răposez.”

A mai băut un pahar, pe care i l-am pregătit chiar eu, fiindcă omulețul începea să mă intereseze.

„Nu pot ajunge la el în țara lui, fiindcă are o gardă de epiroți care și-ar jupui și propriile bunici. Dar pe 15 iunie vine în orașul acesta. Ministerul de Externe britanic a început să organizeze ceaiuri internaționale, iar cel mai mare va avea loc la data aceea. Karolides e socotit oaspetele de frunte și, dacă prietenii mei fac cum vor ei, nu se va mai întoarce la compatrioții care-l admiră.”

„Asta, oricum, e destul de simplu”, am spus. „Îl puteți avertiza și-l puteți face să rămână acasă.”

„Și să le fac jocul?” a întrebat tăios. „Dacă nu vine, ei câștigă, fiindcă el e singurul om care poate descurca ițele. Iar dacă guvernul lui e avertizat, n-o să mai vină, fiindcă el nu știe cât de mare va fi miza pe 15 iunie.”

„Dar guvernul britanic?” am spus. „Doar n-o să-și lase oaspeții să fie uciși. Dați-le de veste și vor lua măsuri de precauție în plus.”

„Degeaba. Ar putea să umple orașul dumneavoastră de detectivi în civil și să dubleze efectivele poliției; Constantine tot ar fi un om sortit morții. Prietenii mei nu joacă jocul ăsta pe mărunțiș. Vor un prilej de seamă ca să-l răpună, sub ochii întregii Europe. Va fi asasinat de un austriac și vor fi dovezi din belșug care să arate complicitatea celor sus-puși de la Viena și Berlin. Totul va fi, firește, o minciună infernală, dar în ochii lumii acuzațiile vor fi destul de grele. Nu vă spun vorbe goale, prietene. Se întâmplă să cunosc fiecare amănunt al uneltirii ăsteia drăcești și vă pot spune că va fi cea mai desăvârșită ticăloșie de pe vremea familiei Borgia încoace. Dar planul n-o să izbutească dacă, pe 15 iunie, chiar aici, la Londra, va mai fi în viață un anume om care cunoaște mecanismul întregii afaceri. Iar omul acela va fi slujitorul dumneavoastră, Franklin P. Scudder.”

Omulețul începea să-mi placă. Fălcile i se strânseseră ca o cursă de șobolani, iar în ochii sfredelitori ardea focul luptei. Dacă-mi spunea o scorneală, știa să-și susțină rolul.

„De unde ați aflat povestea asta?” am întrebat.

„Primul indiciu l-am găsit într-un han de pe malul lacului Achensee, în Tirol. Asta m-a pus pe cercetări, iar celelalte indicii le-am adunat dintr-o prăvălie de blănuri din cartierul galițian al Budei, dintr-un club al străinilor din Viena și dintr-o librărie mică de lângă Racknitzstrasse, la Leipzig. Acum zece zile, la Paris, am adunat ultimele dovezi. Nu vă pot da amănunte acum, fiindcă e o poveste lungă. Când m-am încredințat pe deplin, am socotit că era de datoria mea să dispar și am ajuns în orașul acesta pe un drum tare ocolit. Am plecat din Paris ca un tânăr franco-american spilcuit și m-am îmbarcat la Hamburg ca negustor evreu de diamante. În Norvegia am fost un englez care studia opera lui Ibsen și aduna material pentru conferințe, dar când am plecat din Bergen eram un om de cinema, cu filme speciale de schi. Iar aici am venit din Leith, cu o mulțime de propuneri de afaceri cu lemn pentru celuloză în buzunar, pe care să le prezint ziarelor londoneze. Până ieri credeam că-mi încurcasem destul de bine urmele și eram tare mulțumit. Pe urmă…”

Amintirea părea să-l tulbure și a mai dat pe gât niște whisky.

„Pe urmă am văzut un om stând în stradă, în fața blocului. Stăteam închis în camera mea toată ziua și mă strecuram afară abia după lăsarea întunericului, o oră sau două. L-am urmărit o vreme de la fereastră și mi s-a părut că-l recunosc… A intrat și a vorbit cu portarul… Când m-am întors aseară de la plimbare, am găsit o carte de vizită în cutia de scrisori. Pe ea era numele omului pe care mi-aș dori cel mai puțin să-l întâlnesc pe pământul lui Dumnezeu.”

Cred că privirea omului din fața mea, groaza pură, neascunsă de pe chipul lui, m-au convins pe deplin că spunea adevărul. Mi s-a ascuțit și mie puțin glasul când l-am întrebat ce făcuse după aceea.

„Mi-am dat seama că eram prins fără scăpare, ca un hering în borcan, și că nu mai aveam decât o ieșire. Trebuia să mor. Dacă urmăritorii mei mă știau mort, aveau să doarmă iar liniștiți.”

„Cum ați făcut?”

„I-am spus omului care mă slujește că mă simțeam foarte rău și mi-am dat o înfățișare de om în pragul morții. N-a fost greu, fiindcă mă pricep destul de bine la deghizări. Pe urmă am făcut rost de un cadavru – în Londra poți găsi oricând unul, dacă știi unde să-l cauți. L-am adus într-un cufăr, pe acoperișul unei birje cu patru roți, iar pe mine au trebuit să mă ajute să urc în camera mea. Vedeți, trebuia să adun ceva dovezi pentru anchetă. M-am băgat în pat, i-am cerut servitorului să-mi pregătească un somnifer și apoi i-am spus s-o șteargă. Voia să cheme un doctor, dar am tras câteva înjurături și i-am spus că nu pot suferi doctorii. Când am rămas singur, m-am apucat să aranjez cadavrul. Era de statura mea și am socotit că murise de prea mult alcool, așa că am lăsat niște tărie la îndemână, prin cameră. Asemănarea lăsa de dorit la maxilar, așa că i l-am spulberat cu revolverul. Mâine, probabil, se va găsi cineva care să jure că a auzit o împușcătură, dar la etajul meu nu sunt vecini și m-am gândit că-mi pot asuma riscul. Așa că am lăsat cadavrul în pat, îmbrăcat în pijamaua mea, cu un revolver pe așternut și destul de multă mizerie în jur. Pe urmă m-am îmbrăcat cu un rând de haine pe care-l țineam pregătit pentru cazuri de urgență. N-am îndrăznit să mă rad, de teamă să nu las urme, și, oricum, n-avea niciun rost să încerc să ies în stradă. Mă gândisem la dumneavoastră toată ziua și părea că nu-mi rămânea altceva de făcut decât să vă cer ajutorul. Am pândit de la fereastră până v-am văzut întorcându-vă acasă, apoi m-am strecurat pe scară ca să vă întâmpin… Iată, domnule, acum cred că știți cam tot atât cât știu și eu despre afacerea asta.”

Stătea clipind ca o bufniță, fremătând de nervozitate, dar cu o hotărâre deznădăjduită. De-acum eram destul de convins că era sincer cu mine. Era o poveste de-a dreptul de necrezut, dar mai auzisem eu la viața mea destule istorii greu de înghițit care se dovediseră adevărate și mă deprinsesem să judec omul mai curând decât povestea. Dacă ar fi vrut să se aciueze în apartamentul meu și apoi să-mi taie beregata, mi-ar fi servit o poveste mai cuminte.

„Dați-mi cheia”, am spus, „și mă duc să arunc o privire la cadavru. Iertați-mi precauția, dar trebuie să verific câte ceva, dacă pot.”

A clătinat mâhnit din cap. „Mă așteptam să-mi cereți asta, dar n-o am. E prinsă de lanțul meu, pe măsuța de toaletă. A trebuit s-o las acolo, fiindcă nu puteam lăsa indicii care să trezească bănuieli. Domnii care mă urmăresc au ochi tare ageri. Pentru noaptea asta va trebui să mă credeți pe cuvânt, iar mâine o să aveți și dovada în privința cadavrului.”

M-am gândit o clipă, două. „Bine. Vă cred pe cuvânt pentru noaptea asta. Vă încui în camera aceasta și păstrez cheia. Încă o vorbă, domnule Scudder. Vă cred cinstit, dar, dacă nu sunteți, ar fi bine să știți că mă pricep să mânuiesc o armă.”

„Firește”, a spus, sărind destul de vioi în picioare. „N-am onoarea să vă cunosc numele, domnule, dar dați-mi voie să vă spun că sunteți un om de ispravă. Vă rog să-mi împrumutați un brici.”

L-am dus în dormitorul meu și l-am lăsat de capul lui. După o jumătate de oră a ieșit de acolo un personaj pe care abia l-am recunoscut. Doar ochii sfredelitori, flămânzi, erau aceiași. Era bărbierit, își făcuse cărare pe mijloc și-și tunsese sprâncenele. Pe deasupra, avea ținuta unui om trecut prin instrucție și era, până și prin tenul închis la culoare, întruchiparea unui ofițer britanic care petrecuse multă vreme în India. Avea și un monoclu, pe care și l-a pus la ochi, iar felul de a vorbi nu-i mai trăda cu nimic originea americană.

„Măi să fie! Domnule Scudder –”, am bâiguit.

„Nu domnul Scudder”, m-a îndreptat el, „ci căpitanul Theophilus Digby, din Regimentul 40 Gurkha, revenit acum în țară în permisie. V-aș ruga să țineți minte, domnule.”

I-am pregătit un pat în camera de fumat și m-am dus și eu la culcare, mai bine dispus decât fusesem de o lună încoace. Se mai întâmpla câte ceva, din când în când, până și în metropola asta uitată de Dumnezeu.

M-am trezit a doua zi dimineață auzindu-l pe servitorul meu, Paddock, făcând o larmă cumplită la ușa camerei de fumat.

Paddock era un om căruia îi făcusem un bine pe Selakwe și pe care-l luasem în slujbă de cum ajunsesem în Anglia. Avea darul vorbirii cam cât un hipopotam și nu se prea pricepea la slujba de valet, dar știam că mă puteam bizui pe loialitatea lui.

„Nu mai face atâta tărăboi, Paddock”, am spus. „Un prieten de-al meu, căpitanul – căpitanul” (nu-mi aminteam numele), „doarme acolo. Pregătește micul dejun pentru doi și pe urmă vino să vorbim.”

I-am îndrugat lui Paddock o poveste de toată frumusețea: prietenul meu era un personaj de vază, cu nervii zdruncinați de prea multă muncă, și avea nevoie de odihnă și liniște deplină. Nimeni nu trebuia să afle că era aici, altminteri ar fi fost asaltat cu mesaje de la Ministerul pentru India și de la prim-ministru, iar tratamentul i s-ar fi dus de râpă. Trebuie să spun că Scudder și-a jucat rolul de minune când a venit la micul dejun. L-a țintuit pe Paddock prin monoclu, întocmai ca un ofițer britanic, l-a întrebat despre războiul burilor și mi-a înșirat o sumedenie de lucruri despre niște prieteni închipuiți. Paddock nu se putea deprinde să-mi spună „domnule”, dar pe Scudder îl lua cu „domnule” de parcă viața i-ar fi atârnat de asta.

L-am lăsat cu ziarul și cu o cutie de trabucuri și am plecat în City până la prânz. Când m-am întors, liftierul avea un aer plin de importanță.

„Urâtă treabă aici azi-dimineață, domnule. Domnul de la numărul 15 s-a împușcat. Tocmai l-au dus la morgă. Poliția e sus acum.”

Am urcat la numărul 15 și am găsit doi polițai și un inspector care făceau cercetări de zor. Am pus câteva întrebări idioate și m-au dat repede afară. Pe urmă l-am găsit pe omul care-l slujise pe Scudder și l-am tras de limbă, dar mi-am dat seama că nu bănuia nimic. Era un individ plângăreț, cu o mutră de înmormântare, și o jumătate de coroană l-a consolat destul de bine.

Am asistat a doua zi la anchetă. Un asociat al unei edituri a declarat că răposatul venise la el cu propuneri de afaceri cu pastă de lemn și că, după câte credea, fusese reprezentantul unei întreprinderi americane. Jurații au stabilit că fusese o sinucidere săvârșită într-o stare de tulburare mintală, iar puținele lucruri rămase au fost predate consulului american, care urma să se ocupe de ele. I-am povestit lui Scudder totul cu de-amănuntul, iar asta l-a interesat nespus. Mi-a spus că i-ar fi plăcut să asiste la anchetă, fiindcă socotea că ar fi fost cam la fel de savuros ca și când ți-ai citi propriul necrolog.

În primele două zile pe care le-a petrecut la mine, în camera din spate, a fost foarte liniștit. Citea și fuma câte puțin, făcea o mulțime de însemnări într-un carnet, iar în fiecare seară jucam câte o partidă de șah, la care mă bătea de mă prăpădea. Cred că își refăcea nervii, fiindcă trecuse prin clipe destul de grele. Dar în a treia zi mi-am dat seama că începea să nu-și mai găsească locul. A făcut o listă cu zilele rămase până pe 15 iunie și o bifa pe fiecare cu un creion roșu, adăugând în dreptul ei însemnări stenografice. Îl găseam cufundat în gânduri, cu privirea lui ageră pierdută, iar după asemenea răstimpuri de meditație era de obicei tare abătut.

Pe urmă am văzut că începea iar să fie cu nervii întinși. Ciulea urechile la zgomotele mărunte și mă întreba întruna dacă se putea avea încredere în Paddock. O dată sau de două ori a fost foarte irascibil, apoi și-a cerut iertare. Nu-l învinovățeam. Îi găseam toate scuzele, fiindcă își luase pe cap o treabă destul de grea.

Nu grija de propria piele îl frământa, ci izbânda planului pe care-l pusese la cale. Omulețul acela era numai dârzenie și n-avea în el niciun dram de slăbiciune. Într-o seară era cât se poate de grav.

„Ascultă, Hannay”, mi-a spus, „cred că ar trebui să-ți spun mai multe despre afacerea asta. Nu mi-ar plăcea deloc să mă duc fără să las pe altcineva să ducă lupta mai departe.” Și a început să-mi povestească amănunțit ceea ce până atunci îmi spusese doar în linii mari.

Nu l-am ascultat cu prea mare luare-aminte. Adevărul e că aventurile lui mă interesau mai mult decât înalta politică. Socoteam că nu mă priveau nici Karolides, nici treburile lui și-i lăsam lui toată grija. Așa că multe din cele spuse mi-au ieșit cu totul din minte. Îmi amintesc că a spus foarte limpede că primejdia pentru Karolides nu avea să înceapă decât după sosirea lui la Londra și că avea să vină din cele mai înalte cercuri, unde nimeni nu s-ar fi gândit să caute motive de bănuială. A pomenit numele unei femei – Julia Czechenyi – care avea o legătură cu primejdia aceea. Din câte am înțeles, ea avea să fie momeala cu care Karolides urma să fie scos de sub paza gărzilor sale. A vorbit și despre o Piatră Neagră și despre un om peltic și a descris cu mare precizie pe cineva pe care nu-l pomenea niciodată fără să se înfioare – un bătrân cu glas tânăr, care își putea ascunde ochii sub pleoape ca un șoim.

Vorbea mult și despre moarte. Îl chinuia teribil grija de a-și duce treaba la bun sfârșit, dar nu dădea doi bani pe viața lui.

„Cred că e ca atunci când adormi frânt de oboseală și te trezești într-o zi de vară, cu mireasmă de fân intrând pe fereastră. Pe vremuri, în ținutul Bluegrass, îi mulțumeam lui Dumnezeu pentru asemenea dimineți și cred că tot Lui am să-I mulțumesc când mă voi trezi dincolo de Iordan.”

A doua zi era mult mai vesel și și-a petrecut mare parte din timp citind viața lui Stonewall Jackson. Am ieșit să cinez cu un inginer de mine cu care aveam de discutat niște afaceri și m-am întors pe la zece și jumătate, la timp pentru partida noastră de șah de dinainte de culcare.

Îmi amintesc că aveam un trabuc în gură când am împins ușa camerei de fumat. Luminile erau stinse, lucru care mi s-a părut ciudat. M-am întrebat dacă Scudder se culcase deja.

Am apăsat pe întrerupător, dar în cameră nu era nimeni. Apoi am zărit ceva în colțul din fund, de mi-a căzut trabucul din gură și m-au trecut sudori reci.

Oaspetele meu zăcea rășchirat pe spate. Un cuțit lung, înfipt în inimă, îl țintuia de podea.

---