Pri­zo­ni­e­rul din Zenda

Anthony Hope

Capitolul 1: Familia Rassendyll – și câteva cuvinte despre familia Elphberg

„Mă întreb când ai de gând să faci și tu odată ceva, Rudolf?” a spus soția fratelui meu.

„Draga mea Rose”, am răspuns, punând jos lingurița cu care îmi mâncam oul, „de ce-ar trebui, mă rog, să fac eu ceva? Am o situație comodă. Am un venit care aproape îmi ajunge pentru tot ce-mi doresc (știi doar că nimănui nu-i ajunge vreodată pe deplin), mă bucur de o poziție socială de invidiat: sunt fratele lui Lord Burlesdon și cumnatul încântătoarei sale soții, contesa. Iată, e de ajuns!”

„Ai douăzeci și nouă de ani”, a remarcat ea, „și n-ai făcut altceva decât să –”

„Să hoinăresc? E adevărat. Familia noastră n-are nevoie să facă nimic.”

Observația mea a cam supărat-o pe Rose, fiindcă toată lumea știe (și, prin urmare, nu poate fi nimic rău în a aminti acest lucru) că, deși ea însăși e frumoasă și cultivată, familia ei nu prea se ridică la rangul familiei Rassendyll. Pe lângă farmecele ei, avea și o avere însemnată, iar fratele meu Robert avusese destulă înțelepciune să nu se sinchisească de obârșia ei. De fapt, următoarea observație a lui Rose despre obârșie are o parte de adevăr.

„Familiile bune sunt, în general, mai rele decât oricare altele”, a spus ea.

La auzul acestor vorbe, mi-am netezit părul: știam prea bine ce voia să spună.

„Ce mă bucur că părul lui Robert e negru!” a exclamat ea.

În clipa aceea a intrat Robert (care se scoală la șapte și lucrează înainte de micul dejun). I-a aruncat o privire soției sale: obrazul îi era ușor îmbujorat; i l-a bătut ușor cu palma, drăgăstos.

„Ce s-a întâmplat, draga mea?” a întrebat el.

„Îmi reproșează că nu fac nimic și că am părul roșcat”, am spus eu pe un ton ofensat.

„O! Firește că n-are nicio vină pentru părul lui”, a recunoscut Rose.

„Se ivește, de obicei, o dată pe generație”, a spus fratele meu. „La fel și nasul. Rudolf le are pe amândouă.”

„Aș vrea să nu se ivească”, a spus Rose, tot îmbujorată.

„Mie, unul, îmi cam plac”, am spus și, ridicându-mă, m-am înclinat în fața portretului contesei Amelia.

Soția fratelui meu a scos o exclamație de nerăbdare.

„Aș vrea să iei de aici tabloul ăsta, Robert”, a spus ea.

„Draga mea!” a exclamat el.

„Cerule!” am adăugat eu.

„Poate că atunci s-ar uita”, a continuat ea.

„Puțin probabil – cu Rudolf prin preajmă”, a spus Robert, clătinând din cap.

„De ce-ar trebui să se uite?” am întrebat eu.

„Rudolf!” a exclamat soția fratelui meu, roșind într-un chip foarte drăgălaș.

Am râs și am continuat să-mi mănânc oul. Măcar lăsasem deoparte întrebarea ce ar trebui să fac (dacă ar trebui să fac ceva). Și, ca să închei discuția – dar și, trebuie să recunosc, ca s-o mai scot puțin din răbdări pe micuța și severa mea cumnată –, am remarcat:

„Mie, unul, îmi cam place să fiu un Elphberg.”

Când citesc o poveste, sar peste explicații; și totuși, de cum mă apuc să scriu una, îmi dau seama că nu mă pot lipsi de o explicație. Căci e limpede că trebuie să lămuresc de ce o supărau pe cumnata mea nasul și părul meu și de ce mi-am îngăduit să mă numesc un Elphberg. Familia Rassendyll a fost, țin s-o spun răspicat, ilustră de multe generații încoace; totuși, faptul că ai sângele ei în vine nu-ți dă, desigur, la prima vedere, dreptul să te lauzi cu o înrudire cu stirpea și mai înaltă a familiei Elphberg sau să pretinzi că faci parte din acea Casă Regală. Căci ce legătură există între Ruritania și Burlesdon, între palatul din Strelsau ori castelul de la Zenda și numărul 305 de pe Park Lane, W.?

Ei bine – și trebuie să spun de la bun început că mă văd nevoit să dezgrop tocmai scandalul pe care draga mea Lady Burlesdon ar vrea să-l vadă dat uitării –, în anul 1733, când pe tron se afla George al II-lea, domnea deocamdată pacea, iar regele și prințul de Wales nu ajunseseră încă la cuțite, la Curtea Angliei a venit în vizită un anume prinț, pe care istoria avea să-l cunoască mai târziu sub numele de Rudolf al III-lea al Ruritaniei. Prințul era un tânăr înalt și chipeș, pe care îl deosebeau (sau poate îl urâțeau, nu e treaba mea s-o spun) un nas cam neobișnuit de lung, ascuțit și drept și un păr bogat, de un roșcat închis – de fapt, nasul și părul care, din vremuri străvechi, au fost pecetea familiei Elphberg. A rămas câteva luni în Anglia, unde a fost primit cu cea mai mare curtenie; totuși, la urmă, a plecat cu reputația cam știrbită. Căci s-a bătut în duel (faptul că trecuse peste orice chestiune de rang a fost socotit o dovadă de aleasă creștere) cu un nobil bine-cunoscut în societatea vremii, nu numai pentru meritele sale, ci și ca soț al unei femei foarte frumoase. În acel duel, prințul Rudolf a fost rănit grav, iar după ce s-a însănătoșit, ambasadorul Ruritaniei, căruia îi dăduse destulă bătaie de cap, l-a scos cu dibăcie din țară, pe ascuns. Nobilul nu fusese rănit în duel; dar, cum în dimineața întâlnirii fusese frig și umezeală, a prins o răceală zdravănă și, neizbutind să se vindece, a murit cam la șase luni după plecarea prințului Rudolf, fără să fi găsit răgazul de a lămuri lucrurile între el și soția lui – care, după alte două luni, a născut un moștenitor al titlului și al moșiilor familiei Burlesdon. Doamna aceasta era contesa Amelia, al cărei portret cumnata mea voia să-l scoată din salonul din Park Lane; iar soțul ei era James, al cincilea conte de Burlesdon și al douăzeci și doilea baron Rassendyll, ambele titluri din pairia Angliei, și cavaler al Ordinului Jartierei. Cât despre Rudolf, s-a întors în Ruritania, s-a însurat și s-a urcat pe tron, pe care urmașii lui în linie directă l-au ocupat de atunci până în ceasul de față – cu o singură scurtă întrerupere. Și, în sfârșit, dacă străbați galeriile de tablouri de la Burlesdon, printre cele vreo cincizeci de portrete din ultimul secol și jumătate vei găsi cinci sau șase, inclusiv portretul celui de-al șaselea conte, care se deosebesc prin nasul lung, ascuțit și drept, precum și prin părul bogat, de un roșcat închis; acești cinci sau șase au și ochii albaștri, în vreme ce în familia Rassendyll sunt mai obișnuiți ochii de culoare închisă.

Aceasta e explicația și mă bucur că am încheiat-o: petele din istoria unui neam de cinste sunt un subiect delicat, iar ereditatea asta, despre care auzim atâtea, este cu siguranță cea mai iscusită bârfitoare din lume; își bate joc de discreție și așterne însemnări stranii printre rândurile „Anuarelor nobilimii”.

Se va observa că, dintr-o lipsă de logică ce trebuie să fi fost numai a ei (de vreme ce nu ne mai este îngăduit s-o punem pe seama sexului ei), cumnata mea vedea în culoarea tenului meu aproape o vină de care mă socotea răspunzător, grăbindu-se să deducă din acest semn exterior însușiri lăuntrice de care mă declar cu totul nevinovat; și căuta să întărească această deducție nedreaptă arătând cât de nefolositoare fusese viața pe care o dusesem. Ei bine, fie cum o fi, mă bucurasem de multe plăceri și adunasem multe cunoștințe. Urmasem o școală germană și o universitate germană și vorbeam germana cu aceeași ușurință și la fel de bine ca engleza; stăpâneam pe deplin franceza; știam o brumă de italiană și destulă spaniolă cât să înjur. Eram, cred, un spadasin redutabil, deși nu tocmai un maestru, și un bun țintaș. Puteam călări orice avea o spinare pe care să mă așez; și, cu toată văpaia care-mi acoperea capul, aveam o minte cum nu se poate mai rece. Dacă spui că ar fi trebuit să-mi petrec vremea muncind cu folos, n-am nicio apărare și nimic de spus, afară doar că părinții mei n-aveau niciun drept să-mi lase două mii de lire pe an și o fire hoinară.

„Deosebirea dintre tine și Robert”, a spus cumnata mea, care ține adesea discursuri de la tribună (binecuvântată fie!) și încă și mai adesea vorbește de parcă s-ar afla acolo, „e că el recunoaște îndatoririle pe care i le impune poziția lui, iar tu vezi prilejurile pe care ți le oferă a ta.”

„Pentru un om îndrăzneț, draga mea Rose”, am răspuns, „prilejurile sunt îndatoriri.”

„Prostii!” a spus ea, aruncându-și capul pe spate; iar după o clipă a continuat: „Uite, Sir Jacob Borrodaile îți oferă tocmai ceva la care te-ai putea pricepe.”

„O mie de mulțumiri!” am murmurat.

„Peste șase luni i se va încredința o ambasadă, iar Robert spune că e sigur că te va lua ca atașat. Acceptă, Rudolf – ca să-mi faci pe plac.”

Ei bine, când cumnata mea pune astfel problema, încrețindu-și fruntea frumoasă, frământându-și mânuțele și căpătând o tristețe rugătoare în priviri, toate astea pentru un pierde-vară ca mine, pentru care n-are, din firea lucrurilor, nicio răspundere, mă încearcă remușcările. În plus, m-am gândit că în postul propus aș putea să-mi petrec vremea destul de plăcut. De aceea am spus:

„Draga mea soră, dacă în următoarele șase luni nu se ivește vreo piedică neprevăzută și Sir Jacob mă invită, să fiu al naibii dacă nu mă duc cu Sir Jacob!”

„O, Rudolf, ce drăguț din partea ta! Mă bucur!”

„Unde pleacă?”

„Nu știe încă; dar sigur va fi o ambasadă bună.”

„Doamnă”, am spus eu, „de dragul tău mă voi duce, chiar dacă n-ar fi decât o biată legație. Când fac un lucru, nu-l fac pe jumătate.”

Îmi dădusem, așadar, cuvântul; dar șase luni sunt șase luni și par o veșnicie, iar cum mă despărțeau de viitoarea mea hărnicie (presupun că atașații sunt harnici; dar nu știu, fiindcă n-am ajuns niciodată atașatul lui Sir Jacob sau al altcuiva), am căutat un mod plăcut de a le petrece. Și mi-a venit deodată gândul să vizitez Ruritania. Poate părea ciudat că nu vizitasem încă țara aceea; dar tatăl meu (în ciuda unei slăbiciuni nemărturisite pentru familia Elphberg, care-l făcuse să-mi dea mie, celui de-al doilea fiu al său, vestitul nume al familiei Elphberg, Rudolf) nu privise niciodată cu ochi buni ideea de a mă duce acolo, iar după moartea lui, fratele meu, îndemnat de Rose, îmbrățișase tradiția familiei, care cerea să ne ținem departe de țara aceea. Dar, de îndată ce mi-a venit în minte Ruritania, m-a mistuit curiozitatea de a o vedea. La urma urmei, părul roșcat și nasurile lungi nu se întâlnesc numai în Casa Elphberg, iar vechea poveste mi se părea un motiv absurd de slab ca să-mi refuz prilejul de a cunoaște un regat cât se poate de interesant și de însemnat, care jucase un rol deloc mic în istoria Europei și ar fi putut s-o facă din nou sub domnia unui suveran tânăr și viguros, așa cum se zvonea că era noul rege. Hotărârea mi-a fost pecetluită când am citit în The Times că Rudolf al V-lea urma să fie încoronat la Strelsau în următoarele trei săptămâni și că evenimentul avea să fie sărbătorit cu mare fast. Pe loc m-am hotărât să fiu de față și am început pregătirile. Dar, cum nu am avut niciodată obiceiul să le dau rudelor mele itinerarul călătoriilor, iar în cazul acesta mă așteptam ca ai mei să se împotrivească dorinței mele, am anunțat că mă duc să hoinăresc prin Tirol – un ținut pe care-l cutreierasem adesea – și am domolit mânia lui Rose, declarând că aveam de gând să studiez problemele politice și sociale ale interesantei comunități care trăiește prin acele părți.

„Poate”, am dat eu de înțeles cu un aer misterios, „că expediția va da și roade.”

„Ce vrei să spui?” a întrebat ea.

„Ei”, am spus eu nepăsător, „se pare că există un gol pe care l-ar putea umple o lucrare exhaustivă despre –”

„O! Ai să scrii o carte?” a exclamat ea, bătând din palme. „Ar fi minunat, nu-i așa, Robert?”

„E cea mai bună cale de a intra în viața politică în ziua de azi”, a observat fratele meu, care, în treacăt fie spus, și-a făcut intrarea în felul acesta de mai multe ori. Burlesdon despre teorii antice și realități moderne și Rezultatul final, de un cercetător al politicii, sunt amândouă lucrări a căror mare valoare e recunoscută.

„Cred că ai dreptate, Bob, băiatul meu”, am spus eu.

„Acum promite-mi că ai s-o faci”, a spus Rose cu seriozitate.

„Nu, nu promit; dar dacă găsesc destul material, am s-o scriu.”

„E cinstit așa”, a spus Robert.

„O, materialul nu contează!” a spus ea, țuguindu-și buzele.

Dar de data aceasta n-a putut smulge de la mine mai mult decât o promisiune condiționată. La drept vorbind, aș fi pus rămășag o sumă frumoasă că povestea expediției mele din vara aceea n-avea să păteze nicio foaie de hârtie și să strice nici măcar o peniță. Și iată cât de puțin știm ce ne rezervă viitorul; căci iată că îmi țin promisiunea condiționată și scriu o carte, lucru pe care nu crezusem vreodată că am să-l fac – deși e puțin probabil să-mi deschidă calea spre viața politică și nu are nici cea mai mică legătură cu Tirolul.

Nici nu i-ar fi, mă tem, pe plac lui Lady Burlesdon, dacă aș supune-o privirii ei critice – pas pe care n-am nicio intenție să-l fac.

---