Hotelul bântuit

Wilkie Collins

Capitolul 1

În anul 1860, renumele doctorului Wybrow ca medic londonez atinse apogeul. Potrivit unor surse demne de încredere, avea unul dintre cele mai mari venituri obținute din practicarea medicinei în vremurile moderne.

Într-o după-amiază, spre sfârșitul sezonului monden londonez, doctorul tocmai își luase prânzul, după o dimineață de muncă deosebit de grea în cabinet, iar o listă descurajant de lungă de vizite la domiciliul pacienților avea să-i umple restul zilei – când servitorul îl anunță că o doamnă dorea să-i vorbească.

„Cine e?” întrebă doctorul. „O necunoscută?”

„Da, domnule doctor.”

„Nu primesc necunoscuți în afara orelor de consultație. Spune-i care sunt orele și trimite-o de aici.”

„I-am spus, domnule doctor.”

„Și?”

„Și nu vrea să plece.”

„Nu vrea să plece?” Doctorul zâmbi, repetând cuvintele. Avea, în felul lui, simțul umorului; iar latura absurdă a situației îl amuza oarecum. „Ți-a spus numele doamna aceasta încăpățânată?” întrebă el.

„Nu, domnule doctor. N-a vrut să-și spună numele – a zis că nu vă reține nici cinci minute și că e o chestiune prea importantă ca să aștepte până mâine. E în cabinet; iar eu unul nu știu cum s-o mai scot de acolo.”

Doctorul Wybrow chibzui o clipă. Cunoștea femeile (profesional vorbind) din experiența bogată a mai bine de treizeci de ani; întâlnise toate soiurile de femei – mai ales soiul care nu știe ce preț are timpul și nu șovăie niciodată să se pună la adăpostul privilegiilor sexului său. O privire la ceas îi arătă că trebuia să-și înceapă în curând vizitele la pacienții care îl așteptau acasă la ei. Hotărî pe loc să urmeze singura cale înțeleaptă pe care i-o îngăduiau împrejurările. Cu alte cuvinte, hotărî s-o ia la fugă.

„Trăsura e la ușă?” întrebă el.

„Da, domnule doctor.”

„Foarte bine. Deschide-mi ușa de la intrare fără să faci zgomot și las-o pe doamnă să stăpânească netulburată cabinetul. Când se va sătura să aștepte, știi ce să-i spui. Dacă te întreabă când mă întorc, spune-i că iau masa la club și îmi petrec seara la teatru. Și-acum, tiptil, Thomas! Dacă-ți scârțâie pantofii, sunt pierdut.”

Păși fără zgomot în hol, urmat de servitor, care mergea în vârful picioarelor.

Bănuia oare doamna din cabinet ce avea de gând? Sau scârțâiseră pantofii lui Thomas, iar ea avea un auz neobișnuit de ascuțit? Oricare ar fi explicația, cele petrecute nu pot fi puse la îndoială. Chiar când doctorul Wybrow trecea prin dreptul cabinetului, ușa se deschise – doamna apăru în prag – și-i puse mâna pe braț.

„Vă implor, domnule doctor, să nu plecați înainte de a mă lăsa să vă vorbesc.”

Accentul era străin; glasul, scăzut și ferm. Degetele i se strânseră blând și totuși hotărât în jurul brațului doctorului.

Nici vorbele, nici gestul ei nu-l înduplecară câtuși de puțin să-i împlinească rugămintea. Ceea ce-l opri pe loc, în drum spre trăsură, fu puterea tăcută a chipului ei. Contrastul izbitor dintre paloarea cadaverică a tenului și viața și lumina copleșitoare, strălucirea metalică scânteietoare a ochilor ei mari și negri îl ținu de-a dreptul vrăjit. Era îmbrăcată în culori închise, cu un gust desăvârșit; era de statură mijlocie și (după înfățișare) de vârstă mijlocie – să fi avut treizeci și unu sau treizeci și doi de ani. Trăsăturile din partea de jos a feței – nasul, gura și bărbia – aveau finețea și delicatețea formelor pe care le întâlnești mai des la femeile de alte neamuri decât la cele născute în Anglia. Era, fără îndoială, o femeie frumoasă – cu un singur mare neajuns, paloarea ei înspăimântătoare, și cu un cusur mai puțin vădit, lipsa oricărei duioșii din privire. Dincolo de uimirea din prima clipă, sentimentul pe care i-l stârnea doctorului s-ar putea numi o curiozitate profesională copleșitoare. Cazul se putea dovedi cu totul nou în experiența lui de medic. „Așa pare”, își spuse, „și merită să mai aștept.”

Își dădu seama că-i făcuse o impresie puternică, de un fel sau altul, și își luă mâna de pe brațul lui.

„Ați alinat multe femei nefericite de-a lungul vieții”, spuse ea. „Alinați încă una, astăzi.”

Fără să aștepte răspuns, se întoarse în cabinet, înaintea lui.

Doctorul o urmă și închise ușa. O așeză pe scaunul pacienților, cu fața spre ferestre. Chiar și la Londra, în după-amiaza aceea de vară, soarele strălucea orbitor. Lumina vie se revărsa asupra ei. Ochii ei o înfruntau fără șovăire, cu neclintirea de oțel a ochilor unui vultur. Pielea ei palidă, netedă, fără riduri, părea mai înspăimântător de albă ca oricând. Pentru prima oară după mulți și mulți ani, doctorul își simți pulsul iuțindu-se în prezența unui pacient.

După ce-i câștigase atenția, părea, lucru destul de ciudat, să nu aibă nimic să-i spună. O apatie stranie părea să fi pus stăpânire pe această femeie hotărâtă. Silit să vorbească primul, doctorul o întrebă doar, cu formula obișnuită, ce putea face pentru ea.

Glasul lui păru s-o trezească. Tot cu privirea ațintită în lumină, spuse brusc: „Am să vă pun o întrebare dureroasă.”

„Care anume?”

Ochii i se îndreptară încet de la fereastră spre chipul doctorului. Fără să dea cel mai mic semn de tulburare, puse „întrebarea dureroasă” în acești termeni uluitori:

„Vreau să știu, vă rog: sunt în pericol să înnebunesc?”

Unii s-ar fi amuzat, alții s-ar fi alarmat. Doctorul Wybrow nu simți decât dezamăgire. Acesta să fi fost cazul rar la care se așteptase, judecând pripit după aparențe? Noua pacientă nu era oare decât o femeie ipohondră, care suferea de tulburări ale stomacului și avea nenorocul să fie slabă de minte? „De ce veniți la mine?” întrebă el tăios. „De ce nu consultați un medic specializat în tratarea bolnavilor mintali?”

Răspunsul ei nu se lăsă așteptat.

„Nu merg la un medic de felul acesta”, spuse ea, „tocmai pentru că este specialist: are obiceiul nefast de a judeca pe toată lumea după tipare și reguli pe care și le-a stabilit singur. Vin la dumneavoastră fiindcă acest caz al meu nu se încadrează în niciun tipar și nu se supune niciunei reguli și fiindcă în lumea medicală sunteți vestit pentru deslușirea tainelor bolilor. Sunteți mulțumit?”

Era mai mult decât mulțumit – așadar, primul lui gând fusese cel bun. De altfel, era bine informată asupra locului pe care-l ocupa în lumea medicală. Priceperea care-i adusese faimă și avere era priceperea (pe care niciunul dintre confrații săi nu i-o egala) de a descoperi bolile ascunse.

„Vă stau la dispoziție”, răspunse el. „Lăsați-mă să încerc să aflu ce aveți.”

Îi puse întrebări despre sănătatea ei. Primi răspunsuri prompte și clare; din ele nu se putea trage decât concluzia că doamna cea stranie se bucura de o sănătate excelentă, atât mintală, cât și fizică. Nu se mulțumi cu întrebările și-i examină cu grijă organele vitale. Nici mâna, nici stetoscopul nu-i dezvăluiră vreo neregulă. Cu admirabila răbdare și dăruire pentru arta sa, prin care se remarcase încă din studenție, continuă s-o supună unei probe după alta. Rezultatul era mereu același. Nu numai că nu prezenta nicio predispoziție la boli ale creierului – nu se putea observa nici măcar vreo tulburare a sistemului nervos. „Nu vă găsesc nicio boală”, spuse el. „Nu-mi pot explica nici măcar paloarea neobișnuită a tenului dumneavoastră. Mă puneți cu totul în încurcătură.”

„Paloarea tenului meu nu înseamnă nimic”, răspunse ea, puțin nerăbdătoare. „În tinerețe, puțin a lipsit să mor otrăvită. De atunci n-am mai avut culoare în obraji – iar pielea mi-e atât de sensibilă, încât nu mă pot farda fără să-mi apară o erupție hidoasă. Dar asta n-are nicio importanță. Voiam să vă pronunțați categoric. Am avut încredere în dumneavoastră și m-ați dezamăgit.” Capul îi căzu în piept. „Și așa se sfârșește!” își spuse cu amărăciune.

Doctorul se înduioșă. Poate ar fi mai corect să spunem că orgoliul profesional îi fusese puțin rănit. „Se poate sfârși totuși cu bine”, observă el, „dacă vreți să mă ajutați.”

Își ridică din nou privirea, cu ochii scânteietori. „Vorbiți limpede”, spuse ea. „Cum vă pot ajuta?”

„Ca să vă spun limpede, doamnă, veniți la mine ca o enigmă și mă lăsați să ghicesc răspunsul cel bun fără alt sprijin decât arta mea. Arta mea poate face multe, dar nu totul. De pildă, trebuie să se fi întâmplat ceva – ceva cu totul străin de starea sănătății dumneavoastră trupești – care să vă fi făcut să vă temeți pentru dumneavoastră însevă; altfel n-ați fi venit niciodată aici să mă consultați. E adevărat?”

Își împreună mâinile în poală. „E adevărat!” spuse ea cu însuflețire. „Încep să am din nou încredere în dumneavoastră.”

„Foarte bine. Nu vă puteți aștepta să descopăr cauza sufletească a spaimei dumneavoastră. Pot constata cu certitudine că nu există nicio cauză fizică de îngrijorare; și (dacă nu vă destăinuiți) mai mult nu pot face.”

Se ridică și făcu câțiva pași prin cameră. „Să zicem că vă spun?” zise ea. „Dar să știți: nu voi pomeni niciun nume!”

„Nu e nevoie să pomeniți nume. Nu-mi trebuie decât faptele.”

„Faptele nu înseamnă nimic”, replică ea. „N-am de mărturisit decât propriile mele impresii – și foarte probabil, când le veți auzi, mă veți socoti o proastă plină de închipuiri. N-are a face. Voi face tot ce pot ca să vă mulțumesc – voi începe cu faptele pe care le vreți. Credeți-mă pe cuvânt, ele nu vă vor fi de mare ajutor.”

Se așeză din nou. În cuvinte cât se poate de simple, începu cea mai stranie și mai nebunească mărturisire din câte auzise vreodată doctorul.

---