Cas­te­lul al­bas­tru

L. M. Montgomery

Capitolul 1

Dacă n-ar fi plouat într-o anume dimineață de mai, întreaga viață a lui Valancy Stirling ar fi fost cu totul alta. S-ar fi dus, împreună cu ceilalți din clan, la picnicul de logodnă al mătușii Wellington, iar doctorul Trent ar fi plecat la Montreal. Dar a plouat și veți afla ce i s-a întâmplat din pricina asta.

Valancy s-a trezit devreme, în ceasul acela fără viață și fără speranță, chiar dinaintea zorilor. Nu dormise prea bine. Uneori nu dormi bine când a doua zi împlinești douăzeci și nouă de ani, nu ești măritată și trăiești într-o comunitate și printre rubedenii pentru care o femeie nemăritată e pur și simplu una care n-a izbutit să-și găsească un bărbat.

Deerwood și familia Stirling o trecuseră de mult pe Valancy în rândul fetelor bătrâne fără speranță de măritiș. Dar Valancy însăși nu renunțase niciodată de tot la o biată fărâmă de speranță, de care îi era rușine, că Iubirea avea să-i iasă totuși în cale – niciodată, până în acea dimineață ploioasă și cumplită, când, la trezire, și-a dat seama că avea douăzeci și nouă de ani și nu o voia niciun bărbat.

Da, asta o ustura. Nu se necăjea chiar atât de tare că era fată bătrână. La urma urmei, se gândea ea, să fii fată bătrână n-avea cum să fie la fel de îngrozitor ca măritișul cu un bărbat ca unchiul Wellington ori unchiul Benjamin, sau chiar unchiul Herbert. O durea că nu avusese niciodată șansa să fie altceva decât o fată bătrână. Niciun bărbat n-o dorise vreodată.

I-au dat lacrimile, întinsă acolo, singură, în întunericul care abia prindea să se cenușească. Nu îndrăznea să se lase pradă plânsului așa cum ar fi vrut, din două pricini. Se temea ca plânsul să nu-i aducă o nouă criză a durerii aceleia din dreptul inimii. Avusese una după ce se băgase în pat – ceva mai rea decât oricare dintre cele de până atunci. Și se temea că mama avea să-i observe ochii roșii la micul dejun și s-o sâcâie cu întrebări amănunțite despre pricina lor, stăruitoare ca țânțarii.

„Dacă”, s-a gândit Valancy, cu un rânjet sinistru, „i-aș răspunde adevărul gol-goluț: «Plâng pentru că nu reușesc să mă mărit»? Ce îngrozită ar fi mama – deși nu trece zi în care să nu se rușineze de fata ei bătrână.”

Dar, firește, trebuiau păstrate aparențele. „Nu se cade”, parcă o auzea Valancy pe mama ei spunând pe tonul ei scorțos și poruncitor, „nu se cade unei domnișoare să se gândească la bărbați.”

La gândul feței pe care ar face-o mama ei, Valancy a râs – căci avea un simț al umorului pe care nimeni din clan nu i-l bănuia. De altfel, erau destule lucruri la Valancy pe care nimeni nu le bănuia. Dar râdea numai cu buzele și, curând, zăcea iar acolo, o făptură măruntă, ghemuită și neputincioasă, ascultând ploaia care se revărsa afară și urmărind, cu o silă grea, lumina rece, necruțătoare, care se strecura în odaia ei urâtă și ponosită.

Cunoștea pe de rost urâțenia acelei odăi – o cunoștea și o ura. Podeaua vopsită în galben, cu un singur covoraș hidos, „croșetat”, lângă pat, pe care un câine grotesc, tot „croșetat”, rânjea mereu la ea când se trezea; tapetul roșu-închis, decolorat; tavanul pătat de vechi infiltrații și brăzdat de crăpături; măsuța pentru lighean, mică și îngustă; lambrechinul din hârtie cafenie, cu trandafiri violeți; oglinda veche, pătată și crăpată de-a curmezișul, proptită pe măsuța de toaletă prea mică; borcanul cu străvechiul amestec de petale uscate și parfumate, pregătit de mama ei în legendara ei lună de miere; cutia acoperită cu scoici, cu un colț desfăcut, pe care o făcuse verișoara Stickles în la fel de legendara ei tinerețe; pernuța de ace împodobită cu mărgele, căreia îi lipsea jumătate din franjurii de mărgele; singurul scaun, țeapăn și galben; vechea inscripție decolorată, „Plecată, dar neuitată”, cusută cu fire colorate în jurul chipului bătrân și aspru al străbunicii Stirling; vechile fotografii cu rubedenii străvechi, surghiunite de mult din odăile de jos. Doar două tablouri nu înfățișau rude. Unul, o cromolitografie veche cu un cățeluș așezat pe un prag bătut de ploaie. Tabloul acela o întrista întotdeauna pe Valancy. Cățelușul acela părăsit, ghemuit pe prag, în ploaia bătută de vânt! De ce nu deschidea cineva ușa, să-l lase înăuntru? Celălalt tablou era o gravură decolorată, cu paspartu, înfățișând-o pe regina Luiza coborând o scară, pe care mătușa Wellington i-o dăruise cu mare larghețe când împlinise zece ani. De nouăsprezece ani o privea și o ura pe regina Luiza, frumoasă, plină de sine și mulțumită de ea însăși. Dar nu îndrăznise niciodată să distrugă gravura ori s-o dea jos. Mama și verișoara Stickles s-ar fi îngrozit sau, cum își spunea Valancy în gând, fără pic de respect, ar fi făcut o criză.

Desigur, toate odăile casei erau urâte. Dar la parter se mai salvau întrucâtva aparențele. Pentru odăile pe care nu le vedea nimeni nu erau bani. Uneori, Valancy simțea că ar fi putut face și singură ceva pentru odaia ei, chiar și fără bani, dacă i s-ar fi îngăduit. Dar mama ei respinsese fiecare propunere timidă, iar Valancy nu stăruia. Valancy nu stăruia niciodată. Îi era frică. Mama ei nu putea suferi să fie contrazisă. Când se simțea jignită, doamna Stirling se îmbufna zile întregi, cu aere de ducesă insultată.

Singurul lucru care-i plăcea lui Valancy la odaia ei era că noaptea putea să stea singură acolo și să plângă, dacă voia.

Dar, la urma urmei, ce conta urâțenia unei odăi pe care n-o foloseai decât ca să dormi și să te îmbraci? Lui Valancy nu i se îngăduia niciodată să rămână singură în odaie pentru altceva. Cine voia să fie singur, după credința doamnei Frederick Stirling și a verișoarei Stickles, nu putea dori asta decât cu vreun scop necurat. Dar odaia ei din Castelul Albastru era tot ce trebuia să fie o odaie.

Valancy, atât de intimidată și supusă în viața adevărată, unde i se trecea peste cuvânt și era pusă la punct, trăia cu o minunată libertate în visurile cu ochii deschiși. Nimeni din clanul Stirling, nici din vreo ramură a lui, nu bănuia asta, și cu atât mai puțin mama ei și verișoara Stickles. Nu știau că Valancy avea două cămine – cutia urâtă de cărămidă roșie de pe strada Elm, care-i era casă, și Castelul Albastru din Spania. Cu sufletul, Valancy locuia în Castelul Albastru de când se știa. Era foarte mică atunci când se pomenise stăpână peste el. De câte ori închidea ochii, îl vedea limpede, cu turnulețele și flamurile lui, pe culmea muntelui îmbrăcat în pini, învăluit în frumusețea lui albastră, diafană, pe fundalul cerului în amurg al unui ținut frumos și necunoscut. Tot ce era minunat și frumos se afla în castelul acela. Nestemate pe care le-ar fi putut purta reginele; veșminte din lumină de lună și foc; divane de trandafiri și aur; scări lungi cu trepte scunde de marmură, cu urne mari, albe, și fecioare zvelte, înveșmântate în ceață, urcând și coborând; curți cu coloane de marmură, în care fântânile își revărsau apele scânteietoare și privighetorile cântau printre mirți; săli cu oglinzi în care nu se răsfrângeau decât cavaleri chipeși și femei frumoase – ea fiind cea mai frumoasă dintre toate, pentru o privire de-a ei mureau bărbații. Tot ce o ajuta să îndure plictisul zilelor era speranța că noaptea avea să se dedea unei beții de vise. Cei mai mulți din familia Stirling, dacă nu chiar toți, ar fi murit de groază dacă ar fi aflat jumătate din câte făcea Valancy în Castelul Albastru.

Mai întâi de toate, avea acolo destui iubiți. O, doar câte unul pe rând. Unul care îi făcea curte cu tot avântul romantic al epocii cavalerești și îi cucerea inima după îndelungate dovezi de devotament și multe fapte de vitejie, apoi se cununa cu ea cu mare fast în capela cea mare a Castelului Albastru, împodobită cu flamuri.

Când ea avea doisprezece ani, iubitul acesta era un băiat bălai, cu bucle aurii și ochi de-un albastru ceresc. La cincisprezece ani, era înalt, brunet și palid, dar tot neapărat chipeș. La douăzeci, era ascet, visător și spiritualizat. La douăzeci și cinci, avea maxilarul bine conturat, ușor încrâncenat, și un chip mai degrabă puternic și aspru decât frumos. În Castelul Albastru, Valancy nu trecea niciodată de douăzeci și cinci de ani, dar, de puțin timp – de foarte puțin timp –, eroul ei avea părul roșcat-auriu, un zâmbet strâmb și un trecut misterios.

Nu spun că Valancy îi omora cu bună știință pe acești iubiți când creștea și nu i se mai potriveau. Unul pur și simplu se ștergea când venea altul. În privința asta, lucrurile sunt tare comode în Castelele Albastre.

Dar, în dimineața aceea a zilei hotărâtoare pentru soarta ei, Valancy nu găsea cheia Castelului Albastru. Realitatea o apăsa prea tare, lătrându-i la călcâie ca un cățeluș care te scoate din minți. Avea douăzeci și nouă de ani, era singură, nedorită, neatrăgătoare, fără trecut și fără viitor – singura fată urâtă dintr-un clan de oameni frumoși. Oricât de departe privea în urmă, viața era ștearsă și fără culoare, fără măcar o singură pată stacojie sau purpurie. Oricât de departe privea înainte, părea neîndoielnic că avea să fie tot așa, până când ea avea să ajungă doar o frunzuliță veștedă și singuratică, agățată de o creangă în iarnă. Clipa în care o femeie își dă seama că nu mai are pentru ce trăi – nici iubire, nici datorie, nici țel, nici speranță – are pentru ea gustul amar al morții.

„Și trebuie pur și simplu să trăiesc mai departe, fiindcă nu mă pot opri. S-ar putea să trebuiască să trăiesc optzeci de ani”, s-a gândit Valancy, cu un fel de panică. „Cu toții trăim îngrozitor de mult. Mi se face rău numai când mă gândesc.”

Se bucura că ploua – sau, mai bine zis, simțea o mulțumire mohorâtă că ploua. În ziua aceea n-avea să fie niciun picnic. Picnicul acesta anual, prin care mătușa și unchiul Wellington – întotdeauna te gândeai la ei în ordinea asta – își sărbătoreau negreșit logodna de la un picnic cu treizeci de ani în urmă, devenise în ultimii ani un adevărat coșmar pentru Valancy. Printr-o coincidență drăcească, pica tocmai de ziua ei de naștere și, de când trecuse de douăzeci și cinci de ani, nimeni n-o lăsa să uite asta.

Oricât de urât îi era să meargă la picnic, nu i-ar fi trecut niciodată prin minte să se răzvrătească. Nu părea să aibă în fire nimic revoluționar. Și știa exact ce avea să-i spună fiecare la picnic. Unchiul Wellington, pe care nu-l plăcea și-l disprețuia, deși împlinise cea mai înaltă aspirație a familiei Stirling, aceea de a se „însura cu bani”, i-ar spune într-o șoaptă răsunătoare: „Încă nu te gândești să te măriți, draga mea?” Apoi ar izbucni în râsul lui mugitor, cu care își încheia fără greș remarcile anoste. Mătușa Wellington, de care Valancy avea o frică servilă, i-ar povesti despre noua rochie de șifon a lui Olive și cea mai recentă scrisoare plină de devotament a lui Cecil. Valancy ar trebui să pară la fel de încântată și de interesată ca și când rochia și scrisoarea ar fi fost ale ei, altminteri mătușa Wellington s-ar supăra. Iar Valancy hotărâse de mult că mai bine îl supăra pe Dumnezeu decât pe mătușa Wellington, fiindcă Dumnezeu poate că ar fi iertat-o, dar mătușa Wellington niciodată.

Mătușa Alberta, nemaipomenit de grasă, care avea simpaticul obicei de a-i spune întotdeauna soțului ei „el”, ca și când ar fi fost singura făptură de sex bărbătesc din lume, și care nu putea uita niciodată că în tinerețe fusese o mare frumusețe, ar compătimi-o pe Valancy pentru tenul ei gălbui –

„Nu știu de ce toate fetele din ziua de azi sunt așa de arse de soare. Când eram eu fată, aveam tenul alb ca smântâna, cu rumeneală de trandafir. Eram socotită cea mai frumoasă fată din Canada, draga mea.”

Poate că unchiul Herbert n-ar spune nimic – sau poate ar glumi: „Ce te-ai mai îngrășat, Doss!” Și atunci toți ar râde de ideea peste măsură de hazlie că biata Doss, sfrijită și mărunțică, se îngrașă.

Chipeșul și solemnul unchi James, pe care Valancy nu-l plăcea, dar îl respecta fiindcă trecea drept foarte deștept și era, prin urmare, oracolul clanului – căci mintea nu prea prisosea printre rubedeniile familiei Stirling –, ar spune probabil, cu sarcasmul acela de bufniță care-i câștigase renumele: „Presupun că zilele astea ești ocupată cu lada de zestre?”

Iar unchiul Benjamin i-ar pune câteva dintre nesuferitele lui ghicitori și, printre chicoteli hârâite, le-ar da tot el răspunsul.

„Ce deosebire e între Doss și un șoarece?”

„Șoarecele vrea să dea gata brânza, iar Doss vrea să-i dea gata pe bărbați.”

Valancy îl auzise spunând ghicitoarea aceea de cincizeci de ori și de fiecare dată îi venea să arunce cu ceva în el. Dar n-o făcea niciodată. Mai întâi, cei din familia Stirling pur și simplu nu aruncau cu lucruri; apoi, unchiul Benjamin era un văduv bătrân, bogat și fără copii, iar Valancy fusese crescută întru frica și ascultarea de banii lui. Dacă îl supăra, o scotea din testament – presupunând că o trecuse în el. Valancy nu voia să fie scoasă din testamentul unchiului Benjamin. Fusese săracă toată viața și cunoștea amărăciunea usturătoare a sărăciei. Așa că îi îndura ghicitorile, ba chiar le întâmpina cu zâmbete mici, chinuite.

Mătușa Isabel, categorică și nesuferită ca vântul de răsărit, ar critica-o pentru ceva – Valancy nu putea prevedea pentru ce anume, fiindcă mătușa Isabel nu repeta niciodată o critică – găsea de fiecare dată ceva nou cu care să te înțepe. Mătușa Isabel se mândrea că spune ce gândește, dar nu-i prea plăcea când alții îi spuneau ei ce gândeau. Valancy nu spunea niciodată ce gândea ea.

Verișoara Georgiana – botezată după stră-străbunica ei, care fusese botezată după George al IV-lea – ar înșira cu jale numele tuturor rudelor și prietenilor care muriseră de la ultimul picnic și s-ar întreba „care dintre noi se va duce primul de-acum încolo”.

Mătușa Mildred, a cărei pricepere te sufoca, i-ar vorbi la nesfârșit lui Valancy despre soțul ei și despre nesuferitele ei minuni de copilași, fiindcă Valancy ar fi singura pe care ar găsi-o dispusă să îndure așa ceva. Din același motiv, verișoara Gladys – în realitate verișoara primară Gladys, cu un decalaj de o generație, potrivit felului riguros în care familia Stirling socotea gradele de rudenie –, o doamnă înaltă și slabă, care recunoștea că are o fire sensibilă, i-ar descrie în amănunt chinurile nevritei ei. Iar Olive, fata-minune a întregului clan Stirling, care avea tot ce-i lipsea lui Valancy – frumusețe, popularitate, iubire –, și-ar etala frumusețea, ar profita fără sfială de popularitatea ei și și-ar flutura ostentativ însemnul cu diamant al iubirii în fața ochilor fascinați și invidioși ai lui Valancy.

Astăzi n-avea să fie nimic din toate astea. Și nici lingurițe de împachetat. Împachetatul rămânea întotdeauna în seama lui Valancy și a verișoarei Stickles. Iar odată, cu șase ani în urmă, se pierduse o linguriță de argint din serviciul de tacâmuri de nuntă al mătușii Wellington. Lui Valancy i se amintea întruna de lingurița aceea de argint. Stafia ei se ivea, ca a lui Banquo, la fiecare ospăț de familie de-atunci încoace.

O, da, Valancy știa exact cum avea să fie picnicul și binecuvânta ploaia care o scăpase de el. Anul acesta n-avea să fie niciun picnic. Dacă mătușa Wellington nu putea sărbători chiar în ziua aceea sfântă, nu mai sărbătorea deloc. Slavă zeilor, oricare ar fi ei, pentru asta.

Cum nu mai era picnic, Valancy s-a hotărât ca, dacă ploaia contenea după-amiază, să meargă la bibliotecă și să ia încă o carte de John Foster. Valancy nu avea voie niciodată să citească romane, dar cărțile lui John Foster nu erau romane. Erau „cărți despre natură” – așa îi spusese bibliotecara doamnei Frederick Stirling – „numai despre păduri și păsări și gângănii și lucruri de felul ăsta, știți”. Așa că Valancy avea voie să le citească – nu fără proteste, căci era mult prea limpede că îi plăceau prea mult. Să citești ca să-ți cultivi mintea și să-ți întărești credința era îngăduit, chiar lăudabil, dar o carte care-ți făcea plăcere era primejdioasă. Valancy nu știa dacă își cultiva sau nu mintea; simțea însă nedeslușit că, dacă ar fi dat peste cărțile lui John Foster cu ani în urmă, viața ei ar fi putut fi altfel. I se părea că ele o lăsau să întrevadă o lume în care ar fi putut pătrunde cândva, deși ușa îi era acum zăvorâtă pentru totdeauna. Cărțile lui John Foster ajunseseră în biblioteca din Deerwood abia în ultimul an, deși bibliotecara îi spusese lui Valancy că era un scriitor cunoscut de câțiva ani.

„Unde locuiește?” întrebase Valancy.

„Nu știe nimeni. După cărțile lui, trebuie să fie canadian, dar altceva nu se poate afla. Editorii lui nu scot o vorbă. Foarte probabil, John Foster e un nom de plume. Cărțile lui sunt atât de căutate, încât nu stau deloc pe rafturi, deși chiar nu înțeleg ce găsește lumea la ele de le ridică în slăvi.”

„Mie mi se par minunate”, spusese timid Valancy.

„O – mă rog –” Domnișoara Clarkson zâmbise cu un aer de superioritate care expedia părerile lui Valancy în neant. „Nu pot spune că eu, una, mă dau în vânt după gângănii. Dar, fără îndoială, Foster pare să știe despre ele tot ce se poate ști.”

Nici Valancy nu știa dacă se dădea în vânt după gângănii. Nu cunoștințele aproape miraculoase ale lui John Foster despre făpturile sălbatice și viața insectelor o vrăjeau. Cu greu ar fi putut spune ce anume era – vreo ademenire chinuitoare a unei taine niciodată dezvăluite – vreo aluzie la un mare secret aflat doar puțin mai departe – vreun ecou firav, greu de prins, al unor lucruri frumoase, uitate – magia lui John Foster era de nedefinit.

Da, avea să ia o nouă carte de Foster. Trecuse o lună de când împrumutase Recolta de ciulini, așa că mama n-avea, desigur, ce să obiecteze. Valancy o citise de patru ori – știa pasaje întregi pe dinafară.

Și – mai că se gândea să meargă la doctorul Trent pentru durerea aceea ciudată din dreptul inimii. În ultima vreme, durerea apăruse destul de des, iar palpitațiile începeau s-o sâcâie, ca să nu mai vorbim de amețelile care o mai luau uneori și de o ciudată lipsă de aer. Dar putea să se ducă la el fără să spună nimănui? Era un gând cât se poate de îndrăzneț. Nimeni din familia Stirling nu consulta vreodată un doctor fără să țină mai întâi un consiliu de familie și să primească încuviințarea unchiului James. Abia atunci mergeau la doctorul Ambrose Marsh din Port Lawrence, care se însurase cu verișoara de-a doua Adelaide Stirling.

Dar lui Valancy nu-i plăcea doctorul Ambrose Marsh. Și, pe deasupra, nu putea ajunge în Port Lawrence, la cincisprezece mile depărtare, decât dacă o ducea cineva. Nu voia să știe nimeni de necazurile ei cu inima. S-ar face atâta caz, iar fiecare membru al familiei ar veni să discute despre asta, să-i dea sfaturi, să-i atragă atenția, s-o pună în gardă și să-i spună povești îngrozitoare despre surori de-ale bunicilor și veri de gradul patruzeci care fuseseră „tocmai așa” și „se prăbușiseră morți fără niciun semn prevestitor, draga mea”.

Mătușa Isabel și-ar aminti că spusese întotdeauna că Doss arăta ca o fată care avea să aibă necazuri cu inima – „mereu așa suptă și trasă la față”; iar unchiul Wellington ar lua asta drept o jignire personală, când „nimeni din familia Stirling n-a avut vreodată vreo boală de inimă”; iar Georgiana ar cobi, în aparteuri cât se poate de audibile, că „biata, draga, micuța Doss nu mai are mult pe lumea asta, mă tem”; iar verișoara Gladys ar spune: „Păi, inima mea e așa de ani de zile”, pe un ton care lăsa să se înțeleagă că nimeni altcineva n-avea dreptul nici măcar să aibă o inimă; iar Olive – Olive ar fi pur și simplu frumoasă și superioară și dezgustător de sănătoasă, de parcă ar spune: „De ce atâta zarvă pentru o făptură ofilită și de prisos ca Doss, când mă aveți pe mine?”

Valancy simțea că nu putea spune nimănui asta decât dacă era nevoită. Era cât se poate de sigură că n-avea nimic grav la inimă și că nu era nevoie de toată agitația care s-ar fi stârnit dacă pomenea ceva. Avea să se strecoare pe nesimțite la doctorul Trent chiar în ziua aceea. Cât despre plata consultației, avea suma de două sute de dolari pe care tatăl ei o depusese la bancă pentru ea în ziua în care se născuse. Nu i se îngăduia să folosească nici măcar dobânda, dar avea să scoată pe ascuns cât îi trebuia ca să-l plătească pe doctorul Trent.

Doctorul Trent era un bătrân ursuz și distrat, care spunea lucrurilor pe nume, dar era o autoritate recunoscută în materie de boli de inimă, chiar dacă nu era decât medic generalist în Deerwoodul uitat de lume. Doctorul Trent trecuse de șaptezeci de ani și umblaseră zvonuri că avea de gând să se retragă în curând. Nimeni din clanul Stirling nu mai călcase pe la el de când, cu zece ani în urmă, îi spusese verișoarei Gladys că nevrita ei era cu totul închipuită și că îi făcea plăcere. Nu te puteai trata la un doctor care îți insulta așa verișoara primară cu un decalaj de o generație – ca să nu mai vorbim că era prezbiterian, pe când toată familia Stirling mergea la biserica anglicană. Dar Valancy, prinsă între diavolul neloialității față de clan și marea adâncă a agitației, a zarvei și a sfaturilor, și-a zis că o să-și încerce norocul cu diavolul.

---