Agnes Grey

Anne Brontë

Capitolul 1: Casa parohială

Toate istorisirile adevărate cuprind o învățătură; numai că, în unele, comoara e greu de găsit, iar când o găsești, e atât de neînsemnată, încât miezul uscat și zbârcit abia dacă răsplătește osteneala de a sparge nuca. Dacă așa stau lucrurile și cu istorisirea mea, nu sunt tocmai în măsură să judec. Uneori mă gândesc că unora le-ar putea fi de folos, iar altora le-ar putea aduce desfătare; dar lumea n-are decât să judece singură. La adăpostul anonimatului meu, al anilor care au trecut și al câtorva nume închipuite, nu mă tem să mă încumet; și voi înfățișa deschis publicului ceea ce nu i-aș destăinui nici celui mai apropiat prieten.

Tatăl meu era preot în nordul Angliei și se bucura, pe bună dreptate, de respectul tuturor celor care îl cunoșteau; în tinerețe trăia destul de bine din veniturile adunate ale unei mici parohii și ale unei proprietăți a lui, mică și ea, dar îndestulătoare. Mama, care se măritase cu el împotriva voinței apropiaților ei, era fiica unui moșier și o femeie hotărâtă. Degeaba i se arătase că, dacă avea să devină soția bietului popă, trebuia să renunțe la trăsură și la cameristă, precum și la tot luxul și rafinamentul bogăției, pe care le socotea aproape la fel de trebuincioase ca pe cele necesare traiului. Trăsura și camerista erau, desigur, de mare folos; dar, slavă Domnului, avea picioare care s-o poarte și mâini cu care să-și poarte singură de grijă. O casă elegantă și un domeniu întins nu erau de lepădat; însă ar fi ales mai degrabă să trăiască într-o căsuță cu Richard Grey decât într-un palat cu oricare alt bărbat din lume.

Văzând că argumentele nu folosesc la nimic, tatăl ei le-a spus în cele din urmă celor doi îndrăgostiți că se puteau căsători dacă doreau; dar că, făcând asta, fiica lui avea să piardă până la ultimul bănuț din partea de avere ce i se cuvenea. Se aștepta ca astfel să le mai potolească amândurora înflăcărarea; însă se înșela. Tata cunoștea prea bine însușirile deosebite ale mamei ca să nu-și dea seama că ea însăși era o avere de preț; și, dacă ar fi primit să-i înfrumusețeze căminul modest, ar fi fost fericit s-o ia de soție în orice condiții. Iar ea ar fi muncit mai degrabă cu propriile mâini decât să fie despărțită de omul pe care îl iubea, a cărui fericire ar fi fost bucuria ei și cu care era deja una în cuget și simțire. Astfel, averea ei a ajuns să umfle punga unei surori mai înțelepte, care se măritase cu un nabab bogat; iar ea, spre uimirea și regretul plin de compătimire al tuturor cunoscuților, s-a dus să se îngroape în modesta casă parohială a unui sat dintre dealurile din ⸻. Și totuși, în ciuda tuturor acestora, în ciuda firii dârze a mamei și a toanelor tatei, cred că ai fi putut străbate Anglia întreagă fără să găsești un cuplu mai fericit.

Dintre cei șase copii, numai sora mea Mary și cu mine am supraviețuit primejdiilor prunciei și ale copilăriei timpurii. Fiind cu cinci sau șase ani mai mică, eu eram întotdeauna socotită copilul familiei și răsfățata tuturor: tata, mama și sora mea își uneau puterile ca să mă răsfețe – nu printr-o îngăduință nechibzuită, care să mă facă îndărătnică și de nestăpânit, ci printr-o bunătate neîncetată, care mă făcea prea neajutorată și prea dependentă de ceilalți – prea puțin pregătită să țin piept grijilor și frământărilor vieții.

Mary și cu mine am crescut în cea mai deplină izolare. Mama, care era deopotrivă foarte cultivată, bine informată și dornică să aibă mereu ceva de făcut, și-a luat în întregime asupra ei educația noastră, cu excepția latinei – pe care s-a însărcinat tata să ne-o predea –, așa că nici măcar la școală n-am mers vreodată. Și, cum prin împrejurimi nu exista viață de societate, singurele noastre legături cu lumea se mărgineau la câte un ceai ceremonios, din când în când, cu fermierii și negustorii de vază din apropiere (numai ca să nu fim învinuite că eram prea mândre ca să ne amestecăm cu vecinii) și la o vizită anuală la bunicul din partea tatălui; acolo nu vedeam pe nimeni în afară de el, de buna noastră bunică, de o mătușă nemăritată și de încă două sau trei persoane în vârstă, doamne și domni. Uneori, mama ne desfăta cu povestiri și întâmplări din tinerețea ei, care, pe lângă faptul că ne încântau nespus, trezeau adesea – în mine, cel puțin – dorința tainică de a cunoaște ceva mai mult din lume.

Mi se părea că trebuie să fi fost foarte fericită; dar nu părea niciodată să regrete vremurile trecute. Tata însă, care nu era din fire nici liniștit, nici vesel, se necăjea adesea peste măsură gândindu-se la sacrificiile pe care scumpa lui soție le făcuse pentru el; și își frământa mintea cu nesfârșite planuri de a-și spori mica avere, de dragul ei și al nostru. Degeaba îl încredința mama că era pe deplin mulțumită și că, dacă ar fi pus câte ceva deoparte pentru copii, am fi avut cu toții din belșug, și pentru atunci, și pentru mai târziu: economisirea nu era punctul forte al tatei. Nu făcea datorii (cel puțin, mama avea mare grijă să nu facă), dar, câtă vreme avea bani, trebuia să-i cheltuiască: îi plăcea să-și vadă casa plină de confort, iar soția și fiicele bine îmbrăcate și bine slujite; pe deasupra, era milostiv și îi plăcea să le dea săracilor după puterile sale – sau, cum ar fi socotit unii, dincolo de ele.

În cele din urmă însă, un prieten binevoitor i-a arătat cum și-ar putea dubla dintr-odată averea proprie și cum ar putea apoi s-o sporească nemăsurat. Prietenul acesta era negustor, un om întreprinzător și de o pricepere neîndoielnică, ale cărui afaceri erau oarecum îngrădite de lipsa capitalului; el i-a propus cu generozitate tatei să-i dea o parte cinstită din câștiguri, dacă i-ar fi încredințat banii de care se putea lipsi. Socotea că putea făgădui fără teamă că orice sumă i-ar fi dat tata pe mână avea să-i aducă un câștig de sută la sută. Mica avere moștenită a fost vândută numaidecât, iar întregul preț a fost încredințat prietenosului negustor, care s-a grăbit, la rândul lui, să-și încarce marfa pe corabie și să se pregătească de călătorie.

Tata era încântat, și noi la fel, de perspectivele tot mai luminoase care ni se deschideau. Deocamdată, ce-i drept, rămăseserăm numai cu venitul modest al postului de preot ajutor; dar tata părea să creadă că nu era nevoie să ne mărginim cheltuielile cu strictețe la atât. Așa că, având o datorie mereu deschisă la domnul Jackson, alta la Smith și o a treia la Hobson, trăiam chiar mai bine decât înainte; deși mama susținea că ar fi fost mai înțelept să nu întrecem măsura, fiindcă perspectivele noastre de îmbogățire erau, la urma urmei, nesigure. Dacă tata i-ar fi lăsat numai ei grija tuturor treburilor, n-ar fi simțit niciodată că ducea lipsă de ceva; dar, de data aceasta, cu el nu era nimic de făcut.

Ce ceasuri fericite am petrecut Mary și cu mine stând cu lucrul de mână lângă foc, cutreierând dealurile acoperite de iarbă-neagră sau lenevind sub mesteacănul pletoș (singurul copac mai de seamă din grădină), vorbind despre fericirea viitoare, a noastră și a părinților noștri, despre ce aveam să facem, să vedem și să avem; iar frumoasa noastră construcție nu avea altă temelie decât bogățiile care trebuiau să se reverse asupra noastră de pe urma izbânzii afacerilor vrednicului negustor. Tata nu era cu mult mai prejos decât noi; numai că se prefăcea că nu ia lucrurile chiar atât de în serios: își exprima speranțele luminoase și așteptările încrezătoare prin glume și vorbe de duh, care mie mi se păreau întotdeauna deosebit de spirituale și de plăcute. Mama râdea de bucurie văzându-l atât de plin de speranță și de fericit; dar se temea totuși că își punea prea mult suflet în această afacere. Odată am auzit-o șoptind, pe când ieșea din odaie: „Dă, Doamne, să nu fie dezamăgit! Nu știu cum ar îndura una ca asta.”

A fost dezamăgit; și încă amarnic. Vestea că vasul pe care se afla averea noastră naufragiase și se dusese la fund cu toată încărcătura, cu mai mulți oameni din echipaj și cu însuși nefericitul negustor a căzut ca un trăsnet asupra noastră. M-a îndurerat soarta lui; m-a îndurerat năruirea tuturor castelelor noastre clădite în aer; dar, cu puterea de refacere a tinereții, mi-am revenit curând după lovitură.

Deși bogăția avea farmecul ei, sărăcia nu înspăimânta o fată lipsită de experiență ca mine. Ba, la drept vorbind, era ceva însuflețitor în gândul că aveam să ajungem la strâmtoare și să ne bizuim numai pe propriile puteri. Mi-aș fi dorit doar ca tata, mama și Mary să gândească la fel ca mine; atunci, în loc să deplângem nenorocirile trecute, ne-am fi putut pune cu toții voioși pe treabă ca să le îndreptăm urmările. Și, cu cât greutățile ar fi fost mai mari și lipsurile de atunci mai apăsătoare, cu atât mai voioși trebuia să fim în îndurarea lipsurilor și mai plini de avânt în înfruntarea greutăților.

Mary nu se plângea, dar se gândea neîncetat la nenorocirea noastră și se cufundase într-o mâhnire din care nicio strădanie a mea n-o putea scoate. Nu izbuteam nicicum s-o fac să vadă și partea luminoasă a lucrurilor, așa cum o vedeam eu; și, de fapt, mă temeam atât de tare să nu fiu învinuită de ușurătate copilărească ori de nesimțire prostească, încât îmi păstram cu grijă pentru mine cele mai multe dintre ideile luminoase și gândurile încurajatoare, știind bine că n-ar fi fost înțelese.

Mama nu se gândea decât să-l mângâie pe tata, să ne plătească datoriile și să ne micșoreze cheltuielile prin toate mijloacele cu putință; tata însă era cu totul copleșit de nenorocire: lovitura îi șubrezise sănătatea și îi frânsese puterile și voia bună, iar pe acestea nu le-a mai recăpătat niciodată pe deplin. Zadarnic se străduia mama să-l îmbărbăteze, făcând apel la credința lui, la curajul lui, la dragostea pe care ne-o purta ei și nouă. Tocmai dragostea aceasta era chinul lui cel mai mare: de dragul nostru dorise cu atâta ardoare să-și sporească averea – binele nostru le dăduse speranțelor lui atâta strălucire și tot el îi dădea acum suferinței atâta amărăciune. Se chinuia cu mustrări de cuget fiindcă nesocotise sfatul mamei, care l-ar fi scutit măcar de povara în plus a datoriilor; își făcea în zadar reproșuri că o smulsese din demnitatea, tihna și luxul condiției ei de odinioară, ca să se zbată alături de el printre grijile și ostenelile sărăciei. Era fiere și pelin pentru sufletul lui s-o vadă pe femeia aceea minunată, cu talente atât de alese, odinioară atât de căutată și de admirată, prefăcută într-o gospodină harnică și chibzuită, cu mâinile și mintea necontenit prinse în muncile și socotelile casei. Însăși bunăvoința cu care își îndeplinea aceste îndatoriri, voioșia cu care își îndura soarta potrivnică și bunătatea care o împiedica să-i aducă până și cea mai mică învinuire – pe toate le prefăcea el, atât de iscusit în a se chinui singur, în noi pricini de suferință. Astfel, frământările sufletești îi măcinau trupul și îi tulburau nervii, iar aceștia îi sporeau, la rândul lor, frământările, până când această înrâurire reciprocă i-a zdruncinat serios sănătatea; și niciunul dintre noi nu izbutea să-l încredințeze că situația noastră nu era nici pe jumătate atât de întunecată, atât de lipsită de orice speranță, cum i-o înfățișa închipuirea lui bolnăvicioasă.

Faetonul tras de ponei, atât de folositor, a fost vândut împreună cu poneiul zdravăn și bine hrănit – vechiul nostru răsfățat, despre care hotărâserăm cu toată tăria că avea să-și sfârșească zilele în tihnă și că nu avea să treacă niciodată în mâinile altcuiva; mica remiză de trăsuri și grajdul au fost date cu chirie; băiatul care ne slujea și cea mai pricepută dintre cele două slujnice (fiind și cea mai bine plătită) au fost concediați. Hainele ni le peticeam, le întorceam pe dos și le cârpeam până când abia dacă mai puteam ieși cu ele în lume; mâncarea, dintotdeauna simplă, devenise acum mai sărăcăcioasă ca oricând – cu excepția bucatelor preferate ale tatei; cărbunii și lumânările erau cruțate cu prețul multor neajunsuri – din cele două lumânări rămăsese una singură, și pe aceea o foloseam cu cea mai mare zgârcenie; cărbunii de pe grătarul pe jumătate gol al căminului erau drămuiți cu grijă, mai ales când tata era plecat cu treburile parohiei ori țintuit la pat de boală. Atunci stăteam cu picioarele pe apărătoarea căminului, adunând din când în când laolaltă tăciunii care se stingeau și presărând uneori puțin praf de cărbune și câteva fărâme, numai cât să-i ținem în viață. Covoarele noastre s-au ros cu timpul până la urzeală și au fost peticite și cârpite chiar mai mult decât hainele. Ca să scutim cheltuiala cu un grădinar, Mary și cu mine ne-am luat sarcina de a îngriji grădina; iar toate treburile de la bucătărie și din casă cu care nu se putea descurca lesne o singură slujnică le făceau mama și sora mea, cu câte un mic ajutor de la mine, din când în când: numai un mic ajutor, fiindcă, deși în ochii mei eram femeie în toată firea, în ochii lor eram încă un copil. Iar mama, ca mai toate femeile harnice și gospodare, nu fusese dăruită cu fiice prea harnice, și iată de ce: fiind ea însăși atât de pricepută și de sârguincioasă, nu era niciodată tentată să-și lase treburile pe mâna altcuiva; dimpotrivă, era gata să facă și să gândească pentru ceilalți, tot așa cum făcea și gândea pentru sine. Și, orice ar fi fost de făcut, înclina să creadă că nimeni nu putea face lucrul acela la fel de bine ca ea. Așa că, ori de câte ori mă ofeream s-o ajut, primeam un răspuns de felul acesta: „Nu, draga mea, chiar nu poți – nu e nimic aici ce-ai putea să faci. Du-te și ajut-o pe sora ta sau înduplec-o să iasă cu tine la plimbare – spune-i că nu trebuie să stea atât de mult jos și tot timpul în casă, cum face acum – nici nu-i de mirare că arată slabă și abătută.”

„Mary, mama spune să te ajut sau să te conving să ieși cu mine la plimbare; zice că nici nu-i de mirare că arăți slabă și abătută, dacă stai tot timpul în casă.”

„Să mă ajuți nu poți, Agnes; iar eu nu pot să ies cu tine – am mult prea multe de făcut.”

„Atunci lasă-mă să te ajut.”

„Chiar nu poți, copilă dragă. Du-te și exersează la pian sau joacă-te cu pisicuța.”

Era întotdeauna destul de cusut; dar nu fusesem învățată să croiesc nici măcar o haină și, în afară de tivuri și cusături simple, nici la asta nu mă pricepeam la mare lucru. Amândouă spuneau că le era mult mai ușor să facă singure treaba decât să mi-o pregătească mie; și, pe deasupra, le plăcea mai mult să mă vadă învățând sau petrecându-mi timpul după plac – aveam să am vreme să stau aplecată asupra lucrului, ca o femeie matură și gravă, când pisicuța mea dragă avea să ajungă o pisică bătrână și așezată. În asemenea împrejurări, deși nu eram cu mult mai folositoare decât pisicuța, trândăvia mea nu era cu totul lipsită de scuză.

În toate necazurile noastre, o singură dată am auzit-o pe mama plângându-se de lipsa banilor. Pe când se apropia vara, ne-a spus lui Mary și mie: „Ce bine ar fi ca tatăl vostru să petreacă vreo câteva săptămâni într-o stațiune balneară. Sunt încredințată că aerul mării și schimbarea locului i-ar face un bine nespus de mare. Dar, vedeți voi, nu avem bani”, a adăugat ea, oftând. Amândouă ne doream din tot sufletul să se poată face asta și ne părea tare rău că nu se putea. „Ei, ei!” a spus ea. „N-are rost să ne plângem. Poate că tot s-ar putea face ceva ca să înfăptuim planul acesta. Mary, tu desenezi minunat. Ce-ai zice să mai faci câteva desene, cât poți tu de bine, să le înrămezi împreună cu acuarelele pe care le-ai făcut deja și să încercăm să le vindem vreunui negustor de tablouri cu mână largă, care să aibă priceperea de a le recunoaște valoarea?”

„Mamă, aș fi încântată, dacă tu crezi că s-ar putea vinde, și încă pe o sumă care să merite.”

„Oricum, merită să încercăm, draga mea: tu pregătește desenele, iar eu am să mă străduiesc să găsesc un cumpărător.”

„Mi-aș dori să pot face și eu ceva”, am spus.

„Tu, Agnes! Ei, cine știe? Și tu desenezi destul de bine; dacă alegi drept model o lucrare simplă, sunt sigură că vei izbuti să faci ceva ce vom arăta cu toții cu mândrie.”

„Dar eu am alt plan în minte, mamă, și-l am de mult, numai că m-am sfiit să-l pomenesc.”

„Zău? Ia spune-ne despre ce e vorba.”

„Aș vrea să fiu guvernantă.”

Mama a exclamat de mirare și a râs. Sora mea a scăpat lucrul din mâini, uluită, și a strigat: „Tu, guvernantă, Agnes! Ce-ți trece prin cap?”

„Ei! Nu văd ce-ar fi chiar atât de nemaipomenit. Nu pretind că aș putea să le învăț pe fetele mari; dar pe cele mici, cu siguranță – și mi-ar plăcea atât de mult – îmi sunt atât de dragi copiii! Lasă-mă, mamă!”

„Dar, draga mea, încă n-ai învățat să ai grijă de tine însăți; și, ca să te descurci cu copiii mici, îți trebuie mai multă judecată și experiență decât cu cei mari.”

„Dar, mamă, am trecut de optsprezece ani și sunt foarte în stare să am grijă de mine, și de alții pe deasupra. Nu-mi cunoști nici pe jumătate înțelepciunea și chibzuința, fiindcă n-am fost pusă niciodată la încercare.”

„Gândește-te numai”, a spus Mary, „ce-ai face într-o casă plină de străini, fără mine sau mama, care să vorbim și să facem totul pentru tine – cu o ceată de copii de îngrijit, pe lângă tine însăți, și fără să ai cui să-i ceri un sfat? N-ai ști nici măcar cu ce haine să te îmbraci.”

„Crezi că, fiindcă fac mereu ce-mi spui, n-am judecata mea; dar pune-mă la încercare – nu cer nimic altceva – și ai să vezi ce pot.”

În clipa aceea a intrat tata și i s-a explicat despre ce discutam.

„Cum, micuța mea Agnes, guvernantă!” a strigat el și, în ciuda mâhnirii sale, a râs la acest gând.

„Da, tată, să nu spui și tu ceva împotrivă: mi-ar plăcea atât de mult și sunt sigură că m-aș descurca de minune.”

„Dar, draga mea, nu ne-am putea lipsi de tine.” Și o lacrimă i-a strălucit în ochi când a adăugat: „Nu, nu! Greu încercați cum suntem, tot n-am ajuns încă până acolo.”

„O, nu!” a spus mama. „Nu e câtuși de puțin nevoie de un asemenea pas; e doar un capriciu de-al ei. Așa că ia taci, fetiță neastâmpărată; căci, deși ești atât de dornică să ne părăsești, știi prea bine că noi nu ne putem despărți de tine.”

N-am mai pomenit nimic în ziua aceea și nici în multe dintre cele următoare; totuși, nu renunțasem cu totul la planul meu drag. Mary și-a luat cele trebuincioase pentru desen și s-a pus temeinic pe treabă. Mi le-am luat și eu pe ale mele; dar, în timp ce desenam, gândul îmi zbura în altă parte.

Ce minunat ar fi fost să fiu guvernantă! Să ies în lume; să încep o viață nouă; să hotărăsc singură ce aveam de făcut; să-mi pun la lucru însușirile nefolosite; să-mi încerc puterile necunoscute; să-mi câștig singură traiul și încă ceva cu care să-i alin și să-i ajut pe tata, pe mama și pe sora mea, scutindu-i totodată de cheltuiala cu hrana și hainele mele; să-i arăt tatei ce putea face micuța lui Agnes; să le încredințez pe mama și pe Mary că nu eram chiar făptura neajutorată și nechibzuită pe care și-o închipuiau. Și apoi, ce încântare să-mi fie încredințate îngrijirea și educația copiilor! Orice ar fi spus alții, mă simțeam pe deplin în stare să îndeplinesc această sarcină: amintirea limpede a propriilor mele gânduri din copilăria timpurie mi-ar fi fost o călăuză mai sigură decât îndrumările celui mai matur sfătuitor. N-aveam decât să-mi mut gândul de la micii mei elevi la mine însămi, așa cum fusesem la vârsta lor, și aș fi știut numaidecât cum să le câștig încrederea și dragostea; cum să trezesc căința celor care greșeau; cum să-i îmbărbătez pe cei sfioși și să-i mângâi pe cei mâhniți; cum să fac Virtutea cu putință de urmat, Învățătura dorită și Religia dragă și pe înțelesul lor.

„– Ce încântătoare îndeletnicire!

Să-nveți gândul fraged să-ncolțească!”

Să îngrijești plantele plăpânde și să le privești mugurii desfăcându-se zi de zi!

Atâtea lucruri mă îndemnau s-o fac, încât m-am hotărât să stărui; deși teama de a o nemulțumi pe mama ori de a-l mâhni pe tata m-a împiedicat câteva zile să aduc din nou vorba. În cele din urmă i-am pomenit iar mamei despre asta, între patru ochi; și, nu fără greutate, am făcut-o să-mi promită că se va strădui să mă ajute. Am obținut apoi și încuviințarea dată fără voie a tatei și, deși Mary încă își arăta dezaprobarea prin oftaturi, draga și buna mea mamă a început să-mi caute un post. Le-a scris rudelor tatei și a cercetat anunțurile din ziare – cu rudele ei rupsese de mult orice legătură: de la căsătorie încoace nu avusese cu ele decât un schimb ceremonios de scrisori din când în când, și în nicio împrejurare n-ar fi apelat la ele într-o chestiune de felul acesta. Dar atât de îndelungată și de deplină fusese retragerea părinților mei din lume, încât au trecut multe săptămâni până să se găsească un post potrivit. În sfârșit, spre marea mea bucurie, s-a hotărât că aveam să mă ocup de copiii unei anume doamne Bloomfield, pe care buna și ceremonioasa mea mătușă Grey o cunoscuse în tinerețe și despre care spunea că era o femeie foarte cumsecade. Soțul ei era un negustor retras din afaceri, care strânsese o avere frumușică; dar nu putea fi înduplecat să-i dea mai mult de douăzeci și cinci de lire leafă celei care avea să-i instruiască odraslele. Eu însă m-am bucurat să primesc și atât, în loc să refuz postul – lucru pe care părinții mei înclinau să-l socotească o alegere mai bună.

Mai trebuiau însă încă vreo câteva săptămâni pentru pregătiri. Ce lungi, ce nesuferite mi se păreau săptămânile acelea! Și totuși, în cea mai mare parte, au fost fericite – pline de speranțe luminoase și de așteptări înflăcărate. Cu ce plăcere deosebită am ajutat la cusutul hainelor mele noi și, mai apoi, la pregătirea cuferelor! Dar în această din urmă îndeletnicire se amesteca și un simțământ de amărăciune; iar când s-a isprăvit – când totul era gata pentru plecarea mea de a doua zi și se apropia ultima noapte acasă –, o durere neașteptată a părut să-mi umfle inima. Cei dragi arătau atât de triști și îmi vorbeau cu atâta bunătate, încât abia îmi puteam stăpâni lacrimile; dar continuam să mă prefac veselă. Făcusem cu Mary ultima mea hoinăreală pe dealurile pustii, ultima plimbare prin grădină și în jurul casei; hrănisem cu ea, pentru ultima oară, porumbeii noștri dragi – făpturile acelea frumoase pe care le îmblânziserăm să ne ciugulească hrana din palme; le mângâiasem de rămas-bun toate spinările mătăsoase, pe când se îmbulzeau în poala mea. Îi sărutasem cu duioșie pe favoriții mei, perechea de porumbei voltați, albi ca zăpada; cântasem ultima melodie la vechiul pian atât de bine cunoscut și îi cântasem tatei ultimul cântec: nu chiar ultimul, speram, ci ultimul pentru ceea ce mie mi se părea un răstimp foarte lung. Și poate că, atunci când aveam să fac din nou toate acestea, simțămintele mele aveau să fie altele: împrejurările se puteau schimba și poate că această casă n-avea să-mi mai fie niciodată căminul statornic.

Micuța mea prietenă dragă, pisicuța, avea cu siguranță să se schimbe: creștea deja și se făcea o pisică frumoasă; iar când aveam să mă întorc, fie și pentru o vizită grăbită de Crăciun, avea, pesemne, să fi uitat și de tovarășa ei de joacă, și de ghidușiile ei vesele. Mă zbenguisem cu ea pentru ultima oară; și, când îi mângâiam blana moale și lucioasă, pe când torcea în poala mea până adormea, o făceam cu o tristețe pe care cu greu mi-o puteam ascunde. Apoi, la culcare, când m-am retras cu Mary în odăița noastră liniștită, unde sertarele mele fuseseră deja golite, iar în bibliotecă locul cărților mele rămăsese gol – și unde ea avea să doarmă de acum singură, într-o singurătate apăsătoare, cum spunea –, inima mi s-a strâns mai tare ca oricând. Simțeam că fusesem egoistă și că greșisem stăruind să plec de lângă ea; și, când am îngenuncheat încă o dată lângă pătuțul nostru, m-am rugat pentru binecuvântarea ei și a părinților mei cu mai multă ardoare decât o făcusem vreodată. Ca să-mi ascund tulburarea, mi-am îngropat fața în mâini, iar acestea mi s-au scăldat curând în lacrimi. Când m-am ridicat, am văzut că plânsese și ea; dar niciuna n-a spus nimic și ne-am așezat în tăcere să dormim, cuibărindu-ne mai aproape una de cealaltă, fiindcă știam că aveam să ne despărțim atât de curând.

Dar dimineața mi-a adus din nou speranță și voie bună. Trebuia să plec devreme, pentru ca trăsura care mă ducea (o șaretă închiriată de la domnul Smith, negustorul de postavuri, băcănie și ceai din sat) să se poată întoarce în aceeași zi. M-am sculat, m-am spălat, m-am îmbrăcat, am înghițit în grabă micul dejun, am primit îmbrățișările pline de dragoste ale tatei, mamei și surorii mele, am sărutat pisica, scandalizând-o pe Sally, slujnica, căreia i-am strâns apoi mâna, am urcat în șaretă, mi-am coborât vălul pe față și atunci, abia atunci, am izbucnit într-un șuvoi de lacrimi. Șareta a pornit; m-am uitat în urmă; mama și sora mea stăteau încă în prag, petrecându-mă cu privirea și făcându-mi semne de rămas-bun. Le-am răspuns la salut și m-am rugat din toată inima ca Dumnezeu să le binecuvânteze; am coborât dealul și nu le-am mai putut vedea.

„Cam frig în dimineața asta pentru dumneavoastră, domnișoară Agnes”, a spus Smith; „și cam întuneric. Dar poate ajungem acolo înainte să se pună pe plouat de-a binelea.”

„Da, așa sper”, am răspuns cât am putut de liniștită.

„A plouat destul de bine și azi-noapte.”

„Da.”

„Dar cu vântul ăsta rece, poate nu se pune pe ploaie.”

„Poate că nu.”

Aici s-a încheiat convorbirea noastră. Am străbătut valea și am început să urcăm dealul din față. Pe când înaintam anevoie, m-am uitat din nou în urmă: iată turla bisericii din sat și, dincolo de ea, vechea casă parohială cenușie, scăldată într-o rază piezișă de soare. Era doar o rază palidă, dar satul și dealurile din jur zăceau toate într-o umbră mohorâtă, iar eu am întâmpinat raza aceea rătăcitoare ca pe un semn de bun augur pentru căminul meu. Cu mâinile împreunate, am cerut fierbinte o binecuvântare pentru ai casei și mi-am întors repede privirea, fiindcă vedeam că lumina soarelui se retrăgea; și m-am ferit cu grijă să mai privesc într-acolo, de teamă să nu-mi văd căminul cufundat în umbră mohorâtă, ca restul peisajului.

---