Trei într-o barcă

Jerome K. Jerome

Capitolul 1

Trei bolnavi – Suferințele lui George și Harris – O victimă a o sută șapte boli mortale – Rețete folositoare – Leac pentru bolile de ficat la copii – Cădem de acord că suntem surmenați și avem nevoie de odihnă – O săptămână pe marea învolburată? – George propune râul – Montmorency ridică o obiecție – Propunerea inițială se adoptă cu trei voturi la unu.

Eram patru – George, și William Samuel Harris, și eu, și Montmorency. Stăteam în camera mea, fumam și vorbeam despre cât de rău o duceam – rău din punct de vedere medical, vreau să spun, bineînțeles.

Ne simțeam cu toții cam prost și începusem să ne îngrijorăm serios. Harris a spus că uneori îl apucau niște amețeli atât de nemaipomenite, încât abia mai știa ce face; apoi George a spus că și el avea amețeli și abia mai știa nici el ce face. La mine, ficatul nu mergea cum trebuie. Știam că ficatul nu-mi mergea cum trebuie fiindcă tocmai citisem un pliant cu reclama unor pilule brevetate pentru ficat, în care erau descrise pe larg feluritele simptome după care un om își putea da seama că ficatul nu-i mergea cum trebuie. Le aveam pe toate.

E un lucru cât se poate de ciudat, dar nu citesc niciodată vreo reclamă la un medicament brevetat fără să ajung negreșit la concluzia că sufăr de boala pomenită acolo, în forma ei cea mai virulentă. Diagnosticul pare de fiecare dată să se potrivească întocmai cu toate senzațiile pe care le-am avut vreodată.

Îmi amintesc că într-o zi m-am dus la Muzeul Britanic să mă documentez despre tratamentul unei suferințe ușoare de care eram puțin atins – febra fânului, parcă. Am luat cartea din raft și am citit tot ce venisem să citesc; apoi, într-o clipă de nechibzuință, am răsfoit-o fără țintă și am început să studiez alene bolile în general. Am uitat în ce boală m-am cufundat mai întâi – știu doar că era un flagel cumplit și pustiitor – și nici n-ajunsesem cu privirea la jumătatea listei de „simptome prevestitoare”, când mi-a devenit limpede că o aveam în toată regula.

Am rămas o vreme încremenit de groază; apoi, cu nepăsarea deznădejdii, am întors iar paginile. Am ajuns la febra tifoidă – am citit simptomele – am descoperit că aveam febră tifoidă, că trebuie s-o fi avut de luni întregi fără să știu – m-am întrebat ce mai aveam; am căutat dansul Sfântului Vitus – am constatat, așa cum mă așteptam, că îl aveam și pe acesta – cazul meu a început să mă intereseze și m-am hotărât să-l cercetez până la capăt, așa că am luat-o în ordine alfabetică – am citit despre friguri și am aflat că eram la începutul bolii și că faza acută avea să se declanșeze cam peste două săptămâni. Boala lui Bright, am constatat cu ușurare, o aveam doar într-o formă atenuată și, din partea ei, mai puteam trăi ani de zile. Holeră aveam, cu complicații grave; iar cu difteria se părea că mă născusem. Am parcurs cu trudă și conștiinciozitate toate cele douăzeci și șase de litere, iar singura boală despre care am putut trage concluzia că n-o aveam era bursita slujnicelor.

La început m-am simțit cam jignit; mi se părea că era, într-un fel, o lipsă de considerație. De ce nu aveam bursita slujnicelor? De ce această excepție nedreaptă? După o vreme însă, au biruit sentimente mai puțin lacome. M-am gândit că aveam toate celelalte boli cunoscute în farmacologie, am devenit mai puțin egoist și m-am hotărât să mă lipsesc de bursita slujnicelor. Guta, în stadiul ei cel mai malign, se părea că pusese stăpânire pe mine fără să bag de seamă; iar de zimoză sufeream, evident, din copilărie. După zimoză nu mai erau alte boli, așa că am tras concluzia că altceva n-aveam.

Am rămas să cuget. M-am gândit ce caz interesant trebuia să fiu din punct de vedere medical, ce achiziție aș fi fost pentru o grupă de studenți! Dacă m-ar fi avut pe mine, studenții n-ar mai fi fost nevoiți să facă „vizite prin spitale”. Eram eu însumi un spital. N-ar fi avut decât să-mi dea ocol și, după aceea, să-și ia diploma.

Apoi m-am întrebat cât mai aveam de trăit. Am încercat să mă examinez. Mi-am luat pulsul. La început n-am putut simți nici urmă de puls. Apoi, deodată, parcă a pornit. Am scos ceasul și l-am cronometrat. Mi-au ieșit o sută patruzeci și șapte de bătăi pe minut. Am încercat să-mi simt inima. Nu mi-o simțeam. Încetase să bată. Între timp am ajuns la convingerea că trebuie să fi fost acolo tot timpul și că trebuie să fi bătut, dar nu-mi pot explica fenomenul. M-am bătut ușor cu palma peste tot pe partea din față a trupului, de la ceea ce numesc eu talie până la cap, apoi și puțin pe ambele laturi, și ceva mai sus pe spinare. Dar n-am putut simți sau auzi nimic. Am încercat să mă uit la limbă. Am scos-o cât de mult am putut, am închis un ochi și am încercat s-o examinez cu celălalt. Nu vedeam decât vârful, iar singurul folos pe care l-am tras de aici a fost convingerea, și mai puternică decât înainte, că aveam scarlatină.

Intrasem în sala aceea de lectură un om fericit și sănătos. Am ieșit târându-mă, o ruină de om.

M-am dus la doctorul meu. E un vechi prieten de-al meu și, când mi se pare că sunt bolnav, îmi ia pulsul, se uită la limbă și-mi vorbește despre vreme, toate pe gratis; așa că m-am gândit să-i fac un bine ducându-mă la el de data asta. „Unui doctor”, am spus, „îi trebuie practică. O să mă aibă pe mine. Cu mine o să capete mai multă practică decât cu o mie șapte sute de pacienți obișnuiți, de rând, care n-au decât câte una sau două boli.” Așa că m-am dus drept la el, iar el m-a întrebat:

„Ei, ce te supără?”

Am spus:

„N-am să-ți răpesc timpul, dragul meu, povestindu-ți ce am. Viața e scurtă și s-ar putea să te stingi înainte să isprăvesc. Dar am să-ți spun ce n-am. N-am bursita slujnicelor. De ce n-am bursita slujnicelor nu pot să-ți spun; fapt este că n-o am. Pe toate celelalte însă le am.”

Și i-am povestit cum ajunsesem să descopăr toate astea.

Atunci mi-a deschis gura și s-a uitat înăuntru, m-a înșfăcat de încheietura mâinii, apoi mi-a tras una în piept când nici nu mă așteptam – un lucru laș, zic eu – și imediat după aceea m-a izbit cu tâmpla. Pe urmă s-a așezat, a scris o rețetă, a împăturit-o și mi-a dat-o, iar eu am pus-o în buzunar și am plecat.

N-am desfăcut-o. Am dus-o la farmacia cea mai apropiată și am întins-o farmacistului. Omul a citit-o, apoi mi-a dat-o înapoi.

Mi-a spus că nu ține așa ceva.

Am spus:

„Sunteți farmacist?”

A spus:

„Sunt farmacist. Dacă aș fi magazin cooperatist și hotel pentru familii la un loc, poate v-aș putea servi. Faptul că sunt doar farmacist mă cam încurcă.”

Am citit rețeta. Suna așa:

„1 livră de biftec, cu 1 pintă de bere amară

din 6 în 6 ore.

1 plimbare de zece mile în fiecare dimineață.

1 pat la ora 11 fix, în fiecare seară.

Și nu-ți mai îndesa în cap lucruri pe care nu le pricepi.”

Am urmat indicațiile, cu fericitul rezultat – în ceea ce mă privește – că mi-a fost salvată viața și că trăiesc și astăzi.

În cazul de față, revenind la pliantul cu pilulele pentru ficat, aveam simptomele fără nicio îndoială, cel mai de seamă fiind „o lipsă generală de tragere de inimă pentru muncă, de orice fel ar fi ea”.

Câte îndur din pricina asta nu se pot spune în cuvinte. Din cea mai fragedă pruncie îndur un martiriu. Când eram băiat, boala nu mă slăbea aproape nicio zi. Pe atunci nu se știa că de vină era ficatul. Știința medicală era mult mai puțin înaintată decât azi și totul era pus pe seama lenei.

„Măi, chiulangiule împielițat”, îmi spuneau, „nu poți să te scoli și tu și să faci ceva ca să-ți câștigi pâinea?” – fără să știe, bineînțeles, că eram bolnav.

Și nu-mi dădeau pilule; îmi trăgeau scatoalce peste urechi. Iar, oricât de ciudat ar părea, scatoalcele acelea mă vindecau adesea – pe moment. Mi s-a întâmplat ca o singură scatoalcă să aibă mai mult efect asupra ficatului meu și să mă îndemne mai tare să mă duc pe loc, chiar în clipa aceea, și să fac ce se cerea făcut, fără să mai pierd vremea, decât reușește astăzi o cutie întreagă de pilule.

Știți, se întâmplă adesea așa – leacurile acelea simple, de modă veche, sunt uneori mai eficace decât toate doctoriile din farmacii.

Am stat acolo o jumătate de oră, descriindu-ne unii altora bolile. Eu le-am explicat lui George și lui William Harris cum mă simțeam când mă sculam dimineața, iar William Harris ne-a povestit cum se simțea când se ducea la culcare; George, în picioare pe covorașul din fața șemineului, ne-a oferit o demonstrație de artă actoricească, iscusită și plină de forță, arătându-ne cum se simțea noaptea.

George își închipuie că e bolnav; dar în realitate n-are niciodată nimic, să știți.

În clipa aceea, doamna Poppets a bătut la ușă să întrebe dacă eram gata de cină. Ne-am zâmbit trist unul altuia și am spus că pesemne ar fi bine să încercăm să înghițim ceva. Harris a spus că puțină mâncare în stomac ținea adesea boala în frâu; doamna Poppets a adus tava, iar noi ne-am tras la masă și am ciugulit puțin biftec cu ceapă și niște tartă cu rubarbă.

Trebuie să fi fost foarte slăbit pe atunci, fiindcă știu că, după prima jumătate de oră sau cam așa ceva, parcă nu mă mai interesa deloc mâncarea – ceva neobișnuit pentru mine – și nici brânză nu voiam.

După ce ne-am făcut datoria, ne-am umplut iar paharele, ne-am aprins pipele și am reluat discuția despre starea sănătății noastre. De ce anume sufeream nu putea spune cu certitudine niciunul dintre noi; dar eram cu toții de părere că răul acela – oricare ar fi fost el – se trăgea din prea multă muncă.

„Ne trebuie odihnă”, a spus Harris.

„Odihnă și o schimbare totală”, a spus George. „Suprasolicitarea creierului a dus la o deprimare generală a organismului. Schimbarea peisajului și lipsa necesității de a gândi ne vor restabili echilibrul mintal.”

George are un văr care în actele de acuzare e trecut de obicei ca student la medicină, așa că, firește, se exprimă și el cam ca un medic de familie.

Am fost de acord cu George și am propus să căutăm un loc retras, rămas din alte vremuri, departe de lumea dezlănțuită, și să ne petrecem visând o săptămână însorită pe ulițele lui somnoroase – vreun colț aproape uitat, ascuns de zâne, ferit de lumea gălăgioasă – vreun cuib de vulturi cocoțat în chip pitoresc pe stâncile Timpului, de unde valurile învolburate ale secolului al nouăsprezecelea s-ar auzi stinse, din depărtare.

Harris a spus că lui i se părea cam deprimant. A spus că știa el genul de loc la care mă gândeam; unde toată lumea se culca la opt, nu puteai găsi un număr din Referee nici cu vorba bună, nici cu bani, și trebuia să mergi zece mile ca să-ți iei tutun.

„Nu”, a spus Harris, „dacă vrei odihnă și schimbare, nimic nu se compară cu o călătorie pe mare.”

M-am opus categoric călătoriei pe mare. O călătorie pe mare îți face bine când ai de gând să stai vreo două luni, dar pentru o săptămână e o cruzime.

Pleci luni, cu convingerea bine înrădăcinată că ai să te distrezi. Le arunci băieților de pe țărm un adieu nepăsător, fluturând din mână, îți aprinzi pipa cea mai mare și te plimbi țanțoș pe punte, de parcă ai fi căpitanul Cook, Sir Francis Drake și Cristofor Columb la un loc. Marți îți dorești să nu fi venit. Miercuri, joi și vineri îți dorești să fii mort. Sâmbătă ești în stare să înghiți puțină zeamă de vită, să stai în capul oaselor pe punte și să răspunzi cu un zâmbet stins și blând când oamenii cu inimă bună te întreabă cum te mai simți. Duminică începi iar să te plimbi și să mănânci hrană solidă. Iar luni dimineață, când stai lângă copastie, cu geanta și umbrela în mână, așteptând să cobori pe țărm, începe să-ți placă de-a binelea.

Îmi amintesc că odată cumnatul meu a plecat într-o scurtă călătorie pe mare, pentru sănătate. Și-a luat un bilet dus-întors, cu loc în cabină, de la Londra la Liverpool; iar când a ajuns la Liverpool, nu-l mai preocupa decât să vândă biletul de întoarcere.

După câte mi s-a spus, biletul a fost oferit prin tot orașul cu o reducere uriașă și până la urmă a fost vândut cu optsprezece penny unui tânăr care părea suferind de ficat și pe care doctorii tocmai îl sfătuiseră să meargă la mare și să facă mișcare.

„La mare!” a spus cumnatul meu, vârându-i cu drag biletul în mână. „Păi o să ai mare cât să-ți ajungă o viață; iar cât despre mișcare! O să faci mai multă mișcare stând jos pe vaporul ăsta decât ai face dându-te peste cap pe uscat.”

El însuși – cumnatul meu – s-a întors cu trenul. Spunea că drumul pe calea ferată North-Western îi făcea destul de bine la sănătate.

Un alt cunoscut de-al meu a plecat într-o călătorie de o săptămână de-a lungul coastei și, înainte de plecare, stewardul a venit să-l întrebe dacă voia să plătească pe rând, la fiecare masă, sau să se înțeleagă de la început pentru toate mesele.

Stewardul i-a recomandat a doua variantă, fiindcă ieșea mult mai ieftin. A spus că i-ar da de mâncare toată săptămâna pentru două lire și cinci șilingi. A spus că la micul dejun avea să primească pește, urmat de o friptură la grătar. Prânzul era la unu și cuprindea patru feluri. Masa de seară, la șase – supă, pește, entrée, friptură, carne de pasăre, salată, dulciuri, brânză și desert. Iar la zece, o cină ușoară, cu carne.

Prietenul meu s-a gândit să accepte oferta de două lire și cinci șilingi (mănâncă zdravăn) și așa a făcut.

Prânzul s-a servit tocmai când se aflau în dreptul orașului Sheerness. Nu-i era atât de foame pe cât se așteptase, așa că s-a mulțumit cu puțină vită fiartă și niște căpșuni cu smântână dulce. A cugetat îndelung în după-amiaza aceea și uneori i se părea că de săptămâni întregi nu mai mâncase decât vită fiartă, iar alteori, că trebuie să fi trăit ani de zile numai din căpșuni cu smântână dulce.

Nici vita, nici căpșunile cu smântână dulce nu păreau prea fericite – parcă erau nemulțumite.

La șase au venit să-i spună că masa de seară era gata. Vestea nu i-a trezit niciun entuziasm, dar a simțit că mai avea de recuperat ceva din cele două lire și cinci șilingi și a coborât, ținându-se de frânghii și de ce mai găsea. La piciorul scării l-a întâmpinat un miros plăcut de ceapă și șuncă fierbinte, amestecat cu iz de pește prăjit și legume verzi; apoi stewardul s-a apropiat cu un zâmbet unsuros și a spus:

„Cu ce vă pot servi, domnule?”

„Scoateți-mă de aici”, a venit răspunsul stins.

L-au dus repede sus, l-au proptit în partea ferită de vânt și l-au lăsat acolo.

În următoarele patru zile a dus o viață simplă și neprihănită, cu biscuiți subțiri de căpitan (vreau să spun că biscuiții erau subțiri, nu căpitanul) și sifon; către sâmbătă însă l-a apucat înfumurarea și a trecut la ceai slab și pâine prăjită simplă, iar luni se îndopa cu zeamă de pui. Marți a coborât de pe vapor și, pe când acesta se îndepărta de debarcader, l-a urmărit cu privirea, plin de regret.

„Uite-l cum se duce”, a spus, „uite-l cum se duce, cu mâncare de două lire la bord, care e a mea și de care n-am avut parte.”

A spus că, dacă i-ar mai fi dat o zi, credea că ar fi putut să-și scoată banii.

Așa că m-am declarat hotărât împotriva călătoriei pe mare. Nu din pricina mea, după cum le-am explicat. Mie nu mi se făcea niciodată rău. Dar îmi făceam griji pentru George. George a spus că lui avea să-i fie bine și că i-ar plăcea, dar că ne-ar sfătui pe Harris și pe mine să ne luăm gândul, fiindcă era sigur că nouă avea să ni se facă rău amândurora. Harris a spus că pentru el fusese întotdeauna o taină cum reușesc oamenii să sufere de rău de mare – a spus că, după el, o făceau dinadins, din fandoseală – a spus că el își dorise adesea să i se facă rău, dar nu fusese niciodată în stare.

Apoi ne-a povestit întâmplări despre cum trecuse Canalul Mânecii pe o mare atât de agitată, încât pasagerii trebuiau legați în cușete, iar el și căpitanul erau singurele două suflete vii de la bord cărora nu le era rău. Uneori, cei cărora nu le era rău erau el și al doilea ofițer; dar, de obicei, erau el și încă un om. Dacă nu erau el și încă un om, atunci era el singur.

E un fapt ciudat, dar nimeni nu suferă vreodată de rău de mare – pe uscat. Pe mare dai peste o mulțime de oameni cărora le e foarte rău, vapoare întregi pline de ei; dar pe uscat n-am întâlnit încă niciun om care să fi știut vreodată ce înseamnă răul de mare. Unde se ascund pe uscat miile și miile de oameni cu rău de mare care mișună pe fiecare vapor rămâne o taină.

Dacă cei mai mulți oameni ar fi ca unul pe care l-am văzut odată pe vaporul de Yarmouth, aș putea lămuri destul de ușor această aparentă enigmă. Eram chiar în dreptul debarcaderului din Southend, îmi amintesc, iar omul se aplecase în afară printr-un hublou, într-o poziție foarte periculoasă. M-am apropiat de el ca să încerc să-l salvez.

„Hei! Trageți-vă mai înăuntru”, am spus, scuturându-l de umăr. „O să cădeți peste bord.”

„Of! De-aș cădea!” a fost singurul răspuns pe care l-am putut obține; și a trebuit să-l las acolo.

Trei săptămâni mai târziu l-am întâlnit în sala de mese a unui hotel din Bath, povestind despre călătoriile lui și explicând cu însuflețire cât de mult iubea marea.

„Dacă suport bine marea!” a răspuns el la întrebarea invidioasă a unui tânăr blajin. „Ei, mărturisesc că o dată m-am simțit un pic rău. Era în largul Capului Horn. A doua zi dimineață vasul a naufragiat.”

Am spus:

„Nu vă era cam rău într-o zi în dreptul debarcaderului din Southend și voiați să fiți aruncat peste bord?”

„Debarcaderul din Southend!” a răspuns el, nedumerit.

„Da; în drum spre Yarmouth, vineri, acum trei săptămâni.”

„A, da – sigur”, a răspuns el, luminându-se la față. „Acum îmi amintesc. Chiar m-a durut capul în după-amiaza aceea. De la murături era, știți. Erau cele mai jalnice murături pe care le-am gustat vreodată pe un vas respectabil. Ați mâncat și dumneavoastră din ele?”

În ce mă privește, am descoperit un mijloc excelent de a preveni răul de mare: să-mi țin echilibrul. Stai în picioare în mijlocul punții și, pe măsură ce vasul se ridică și se înclină, îți miști trupul așa încât să-l ții mereu drept. Când se ridică partea din față a vasului, te apleci înainte până când puntea aproape că-ți atinge nasul; iar când se ridică partea din spate, te lași pe spate. Toate bune și frumoase vreme de o oră sau două; dar nu-ți poți ține echilibrul o săptămână.

George a spus:

„Hai să mergem pe râu în sus.”

A spus că am avea aer curat, mișcare și liniște; schimbarea necontenită a priveliștii ne-ar ține mintea ocupată (inclusiv atâta câtă avea Harris), iar munca grea ne-ar face poftă de mâncare și ne-ar ajuta să dormim bine.

Harris a spus că nu credea că George ar trebui să facă ceva care l-ar putea face mai somnoros decât era mereu, fiindcă ar putea fi periculos. A spus că nu prea înțelegea cum avea George să doarmă și mai mult decât dormea acum, de vreme ce ziua n-avea decât douăzeci și patru de ore, vara ca și iarna; dar era de părere că, dacă ar dormi și mai mult, la fel de bine ar putea fi mort și ar scuti astfel banii de masă și cazare.

Harris a spus totuși că râul i s-ar potrivi perfect, până la ultimul T. Nu știu ce-i acela un „T” (în afară de ceaiul de șase penny, care cuprinde pâine cu unt și prăjituri ad lib și, la banii ăștia, e o ieftinătate dacă n-ai luat prânzul). Se pare însă că li se potrivește tuturor, ceea ce îi face mare cinste.

Și mie mi se potrivea perfect, până la ultimul T, iar Harris și cu mine am spus amândoi că George avusese o idee bună; și am spus-o pe un ton care părea să lase cumva de înțeles că ne miram că lui George îi venise o idee atât de cu cap.

Singurul pe care nu-l încântase propunerea era Montmorency. Nu se dăduse niciodată în vânt după râu, Montmorency.

„Vouă vă convine de minune, băieți”, zice el. „Vouă vă place, dar mie nu. Eu n-am nimic de făcut. Priveliștile nu-s de mine și nici nu fumez. Dacă văd un șobolan, voi nu opriți; iar dacă adorm, vă apucați să vă prostiți cu barca și mă vărsați peste bord. După mine, toată povestea e o afurisită de prostie.”

Eram însă trei la unu și propunerea a fost adoptată.

---