O coardă prea întinsă

Henry James

Capitolul 1

Îmi amintesc tot acel început ca pe o înșiruire de avânturi și căderi, un mic balans al inimii între tresăriri de bucurie și de neliniște. După ce, în oraș, răspunsesem cu avânt rugăminții lui, am avut totuși vreo două zile foarte proaste – m-am trezit iar cuprinsă de îndoieli, ba chiar convinsă că făcusem o greșeală. În starea aceasta de spirit am petrecut ceasurile lungi de zdruncinături și legănări în diligența care mă ducea la popasul unde avea să mă aștepte o trăsură de la conac. Mi se spusese că se dăduse poruncă în acest sens, iar spre sfârșitul acelei după-amiezi de iunie am găsit o încăpătoare trăsură de închiriat care mă aștepta. Pe când mergeam cu trăsura la ceasul acela, într-o zi încântătoare, printr-un ținut unde dulceața verii părea să-mi ureze prietenește bun venit, am prins iar curaj și, când am cotit pe aleea de intrare, am simțit o ușurare care nu dovedea, probabil, decât cât de mult mă descurajasem. Pesemne că mă așteptasem, sau mă temusem, să găsesc ceva atât de mohorât, încât ceea ce m-a întâmpinat a fost o surpriză plăcută. Îmi amintesc cu deosebită plăcere fațada largă și luminoasă, ferestrele deschise, perdelele curate și cele două slujnice care priveau afară; îmi amintesc peluza, florile viu colorate, scrâșnetul roților pe pietriș și coroanele copacilor strânși laolaltă, deasupra cărora ciorile de semănătură se roteau și croncăneau pe cerul auriu. Era în această priveliște o măreție cu totul străină de modestul meu cămin, iar în prag a apărut numaidecât, ținând o fetiță de mână, o femeie amabilă, care mi-a făcut o reverență la fel de respectuoasă ca și cum aș fi fost stăpâna casei ori o vizitatoare de seamă. Pe Harley Street mi se dăduse despre acest loc o idee mai modestă, iar asta, când mi-am amintit, mi-a întărit și mai mult părerea că proprietarul era un gentilom și m-a făcut să cred că aveam să mă bucur, poate, de mai mult decât îmi făgăduise.

Nu m-am mai descurajat până a doua zi, căci în ceasurile următoare am rămas în culmea încântării de a o fi cunoscut pe cea mai mică dintre elevii mei. Fetița care o însoțea pe doamna Grose mi s-a părut de la bun început o făptură atât de fermecătoare, încât socoteam un mare noroc să am de-a face cu ea. Era cel mai frumos copil pe care-l văzusem vreodată și, mai târziu, m-am mirat că angajatorul meu nu-mi spusese mai multe despre ea. În noaptea aceea am dormit puțin – eram prea emoționată; și asta m-a uimit, îmi amintesc, și mi-a stăruit în minte, întărindu-mi impresia că eram tratată cu multă generozitate. Camera mare și impunătoare, una dintre cele mai bune din casă, patul acela mare, care mi se părea aproape unul de paradă, draperiile bogate, cu modele, oglinzile înalte în care, pentru întâia oară, mă puteam vedea din creștet până-n tălpi, toate îmi păreau – la fel ca farmecul extraordinar al micuței pe care o aveam în grijă – tot atâtea daruri pe deasupra. Tot un dar pe deasupra era, încă din prima clipă, și buna înțelegere cu doamna Grose; relația cu ea, mă tem, mă cam frământase pe drum, în diligență. La drept vorbind, singurul lucru care, în aceste prime clipe, m-ar fi putut face să dau iar înapoi era vădita ei bucurie de a mă vedea. În mai puțin de jumătate de oră mi-am dat seama că se bucura atât de mult – femeie trupeșă, simplă, nefrumoasă, curată și sănătoasă – încât chiar avea grijă să n-o arate prea mult. Chiar de atunci m-am întrebat, cu oarecare nedumerire, de ce ținea să n-o arate, iar lucrul acesta, dacă aș fi stat să mă gândesc, dacă aș fi avut bănuieli, m-ar fi putut, firește, neliniști.

Dar mă mângâia gândul că nicio neliniște nu se putea lega de seninătatea cerească a chipului luminos al fetiței mele; imaginea frumuseții ei îngerești îmi pricinuise, pesemne mai mult decât orice altceva, neastâmpărul care, până dimineață, m-a făcut de câteva ori să mă ridic și să mă plimb prin cameră, ca să cuprind cu privirea întregul tablou și tot ce se deschidea înaintea mea; să urmăresc, de la fereastra deschisă, zorii palizi de vară, să privesc acele părți din restul casei pe care le puteam zări și să ascult, în vreme ce, în întunericul ce pălea, primele păsări începeau să ciripească, dacă se repetau un sunet sau două, mai puțin firești, venite dinăuntru, nu de afară, pe care mi se păruse că le auzisem. La un moment dat crezusem că deslușesc, stins și îndepărtat, strigătul unui copil; într-altul mă surprinsesem tresărind aproape imperceptibil, ca la zgomotul unui pas ușor pe dinaintea ușii mele. Dar închipuirile acestea nu fuseseră atât de vii încât să nu le pot alunga, iar acum îmi revin în minte numai în lumina sau, mai bine zis, în umbra altor întâmplări, de mai târziu. Era mai mult decât limpede că, veghind asupra micuței Flora, învățând-o, „formând-o”, aveam să-mi clădesc o viață fericită și folositoare. Stabiliserăm între noi, jos, că, după această primă noapte, avea să doarmă de-acum, firește, în camera mea, unde pătucul ei alb era deja pregătit în acest scop. Îmi luasem răspunderea de a mă îngriji întru totul de ea, iar ea rămăsese, pentru ultima oară, cu doamna Grose numai fiindcă ținuserăm seama atât de faptul că, inevitabil, îi eram străină, cât și de sfiala ei firească. În ciuda acestei sfieli – în privința căreia copila însăși, în cel mai ciudat chip cu putință, se arătase cu totul sinceră și curajoasă, îngăduind, fără niciun semn de stânjeneală, ba chiar cu seninătatea adâncă și dulce a unuia dintre pruncii sfinți ai lui Rafael, să fie discutată, să-i fie pusă în seamă și să ne dicteze hotărârea –, eram încredințată că în curând avea să mă îndrăgească. Îmi era deja dragă și doamna Grose, între altele pentru bucuria pe care vedeam că i-o stârneau admirația și uimirea mea în timp ce stăteam la cină la lumina a patru lumânări înalte, iar eleva mea, într-un scaun înalt și cu bavețica la gât, îmi stătea veselă în față, între ele, cu pâinea și laptele dinainte. Firește, erau lucruri pe care, de față cu Flora, nu ni le puteam spune decât prin priviri pline de uimire și încântare, prin aluzii nedeslușite și ocolite.

„Și băiețelul – seamănă cu ea? Și el e atât de deosebit?”

Nu se cuvenea să măgulești un copil. „O, domnișoară, e cât se poate de deosebit. Dacă ea vă place!” – și stătea acolo, cu o farfurie în mână, zâmbindu-i radioasă tovarășei noastre, care se uita de la una la alta cu ochi senini, cerești, fără nimic în ei care să ne înfrâneze.

„Da; dacă îmi place –?”

„Vă va cuceri micul gentilom!”

„Ei bine, tocmai pentru asta cred că am venit – să mă las cucerită. Mă tem însă”, îmi amintesc că mi-a venit să adaug, „că mă las cucerită cam ușor. M-am lăsat cucerită la Londra!”

Parcă văd și acum fața lată a doamnei Grose, în timp ce pricepea ce-i spusesem. „Pe Harley Street?”

„Pe Harley Street.”

„Ei bine, domnișoară, nu sunteți prima – și n-o să fiți nici ultima.”

„O, nu pretind”, am putut spune râzând, „că sunt singura. În orice caz, celălalt elev al meu, din câte înțeleg, se întoarce mâine?”

„Nu mâine – vineri, domnișoară. Sosește, ca și dumneavoastră, cu diligența, în grija paznicului, și o să-l aștepte aceeași trăsură.”

Am spus numaidecât că așadar ar fi fost deopotrivă cuviincios, plăcut și prietenos să-l aștept, la sosirea diligenței, împreună cu surioara lui, idee pe care doamna Grose a încuviințat-o cu atâta căldură, încât purtarea ei mi s-a părut, nu știu cum, un fel de chezășie liniștitoare – niciodată dezmințită, slavă cerului! – că în orice privință aveam să fim pe deplin de acord. O, cât se bucura că eram acolo!

Ceea ce am simțit a doua zi nu putea fi numit, cred, pe drept cuvânt, o cădere după bucuria cu care sosisem; era, probabil, cel mult o ușoară apăsare, pricinuită de faptul că, pe măsură ce mă plimbam de jur împrejur, priveam în sus și cuprindeam totul cu privirea, îmi dădeam mai bine seama de proporțiile noii mele lumi. Totul avea, ca să spun așa, o întindere și o masivitate pentru care nu fusesem pregătită și în fața cărora mă trezeam, din nou, puțin speriată și totodată puțin mândră. În toată această frământare, lecțiile au trebuit, firește, să mai aștepte; m-am gândit că întâia mea datorie era să o fac pe copilă, prin cele mai blânde mijloace pe care le puteam născoci, să simtă că mă cunoaște. Am petrecut ziua cu ea afară; am stabilit cu ea, spre marea ei mulțumire, că ea, numai ea, avea să-mi arate locul. Mi l-a arătat pas cu pas, cameră cu cameră și taină cu taină, cu vorbe de copil, hazlii și încântătoare, așa încât într-o jumătate de oră deveniserăm prietene la toartă. Deși era atât de mică, pe tot parcursul micului nostru tur m-au uimit siguranța și curajul ei, felul în care, prin camere goale și coridoare mohorâte, pe scări întortocheate care mă făceau să mă opresc și chiar în vârful unui turn vechi, pătrat, cu guri de păcură, care îmi dădea amețeli, muzica ei de dimineață, pornirea de a-mi povesti mult mai multe lucruri decât mă întreba, răsuna și mă ducea mai departe. N-am mai văzut Bly din ziua în care am plecat de acolo și aș zice că acum, când sunt mai în vârstă și am mai multă experiență, mi s-ar părea destul de mic. Dar pe când mica mea călăuză, cu părul de aur și rochița albastră, dănțuia înaintea mea pe după colțuri și tropăia mărunt prin coridoare, eu vedeam un castel de basm locuit de o zână trandafirie, un loc care, spre desfătarea unei minți tinere, ar fi făcut, nu știu cum, să pălească toate culorile din cărțile de povești și din basme. Nu cumva ațipisem și începusem să visez cu o carte de povești în față? Nu; era o casă mare, urâtă și veche, dar comodă, care păstra câteva elemente ale unei clădiri și mai vechi, pe jumătate înlocuită, pe jumătate refolosită, și în care îmi închipuiam că eram aproape la fel de pierduți ca o mână de pasageri pe o corabie mare, în derivă. Ei bine, lucru ciudat, eu eram la cârmă!

---