Omul care era Joi

G. K. Chesterton

Capitolul 1: Cei doi poeți din Saffron Park

Suburbia Saffron Park se întindea în partea Londrei dinspre asfințit, roșie și zdrențuită ca un nor de asfințit. Era clădită de la un capăt la altul din cărămidă de un roșu aprins; silueta ei pe cer era fantastică, iar până și planul ei la sol era năstrușnic. Se născuse dintr-un avânt al unui antreprenor de construcții, speculant cu o vagă spoială de artă, care îi numea arhitectura când elisabetană, când în stilul reginei Ana, pesemne încredințat că cele două suverane erau una și aceeași. Era descrisă, cu oarecare îndreptățire, drept o colonie artistică, deși nu produsese vreodată artă în niciun sens precis al cuvântului. Dar, deși pretențiile ei de centru intelectual erau cam vagi, pretențiile de loc plăcut erau cu totul de necontestat. Străinul care vedea întâia oară casele roșii și năstrușnice nu putea decât să se gândească la formele nespus de ciudate pe care trebuiau să le aibă oamenii ca să încapă în ele. Iar când îi cunoștea pe oameni, nu era dezamăgit în această privință. Locul nu era doar plăcut, ci desăvârșit, dacă izbutea să-l privească nu ca pe o înșelătorie, ci mai degrabă ca pe un vis. Chiar dacă oamenii nu erau „artiști”, ansamblul era totuși artistic. Tânărul acela cu părul lung, castaniu-roșcat, și cu chipul obraznic – tânărul acela nu era cu adevărat poet; dar era, fără îndoială, un poem. Bătrânul domn cu barba albă, vâlvoi, și cu pălăria albă, trăsnită – venerabilul acela șarlatan nu era cu adevărat filosof; dar măcar îi făcea pe ceilalți să filosofeze. Domnul acela de știință, cu capul chel ca un ou și gâtul golaș, ca de pasăre, nu avea niciun temei adevărat să-și dea atâtea aere de savant. Nu descoperise nimic nou în biologie; dar ce făptură vie ar fi putut descoperi mai stranie decât el însuși? Așa, și numai așa, trebuia privit întregul loc; trebuia socotit nu atât un atelier pentru artiști, cât o operă de artă fragilă, dar desăvârșită. Cine intra în societatea de acolo se simțea de parcă ar fi pătruns în paginile unei comedii.

Irealitatea aceasta fermecătoare îl învăluia mai ales pe înserat, când acoperișurile extravagante se întunecau pe lumina rămasă după apus, iar întregul sat smintit părea la fel de desprins de lume ca un nor rătăcitor. Iar acest lucru era și mai vădit în numeroasele nopți de sărbătoare ale locului, când micile grădini erau adesea luminate, iar marile lampioane chinezești străluceau printre pomii pitici ca niște fructe fioroase și monstruoase. Cel mai puternic se simțise însă într-o anumită seară, încă vag amintită prin partea locului, al cărei erou fusese poetul cu părul castaniu-roșcat. Nicidecum nu era singura seară al cărei erou fusese. În multe nopți, cei care treceau pe lângă mica grădină din spatele casei lui îi puteau auzi glasul ascuțit, didactic, dând lecții bărbaților și mai ales femeilor. Atitudinea femeilor în asemenea împrejurări era, de altfel, unul dintre paradoxurile locului. Cele mai multe erau din soiul acela numit vag emancipate și afișau o oarecare împotrivire față de supremația bărbaților. Și totuși, aceste femei noi îi făceau întotdeauna bărbatului complimentul extraordinar pe care nicio femeie obișnuită nu i-l face vreodată: îl ascultau când vorbea. Iar domnul Lucian Gregory, poetul roșcat, era într-adevăr (într-un anumit sens) un om pe care merita să-l asculți, chiar dacă, la sfârșit, nu făceai decât să râzi. Dădea vechilor clișee despre nelegiuirea artei și arta nelegiuirii o prospețime obraznică ce-ți făcea plăcere măcar pentru o clipă. Îl ajuta întrucâtva înfățișarea lui frapant de ciudată, de care se folosea, cum se spune, din plin. Cu cărare pe mijloc, părul lui roșu-închis era întocmai ca al unei femei și se arcuia în buclele line ale unei fecioare dintr-un tablou prerafaelit. Dar din acest oval aproape sfânt țâșnea deodată chipul lui lat și brutal, cu bărbia împinsă înainte și un aer de dispreț de londonez din mahalale. Această îmbinare gâdila și îngrozea deopotrivă nervii unei populații nevrotice. Părea o blasfemie umblătoare, un amestec de înger și maimuță.

Seara aceea, chiar dacă nu va fi ținută minte pentru nimic altceva, va fi ținută minte acolo pentru asfințitul ei straniu. Parcă era sfârșitul lumii. Cerul întreg părea acoperit de un penaj viu și palpabil; nu puteai spune decât că cerul era plin de pene, de pene care aproape îți atingeau obrazul. Pe cea mai mare parte a bolții erau cenușii, cu cele mai stranii nuanțe de violet și mov și cu un roz nefiresc ori un verde pal; dar spre apus totul întrecea orice putință de a fi descris, străveziu și pătimaș, iar ultimele pene roșii ca jăraticul acopereau soarele, ca pe ceva prea frumos ca să fie văzut. Totul se strângea atât de aproape în jurul pământului, încât nu exprima altceva decât o înverșunată tăinuire. Până și empireul părea o taină. Exprima acea splendidă micime care e sufletul patriotismului local. Până și cerul părea mic.

Spun că unii locuitori își pot aminti seara aceea fie și numai datorită cerului apăsător. Alții și-o pot aminti fiindcă a însemnat prima apariție în partea locului a celui de-al doilea poet din Saffron Park. Multă vreme, revoluționarul roșcat domnise fără rival; tocmai în seara acelui asfințit, singurătatea lui luă brusc sfârșit. Noul poet, care se prezentase sub numele de Gabriel Syme, era un muritor cu înfățișare foarte blajină, cu o barbă blondă, ascuțită, și păr de un gălbui stins. Dar se înfiripa impresia că nu era atât de blând pe cât părea. Se făcu remarcat încă de la sosire, contrazicându-l pe poetul consacrat al locului, Gregory, în privința înseși naturii poeziei. Spuse că el (Syme) era un poet al legii, un poet al ordinii; ba chiar spuse că era un poet al respectabilității. Așa că toți locuitorii din Saffron Park se uitară la el de parcă tocmai ar fi căzut din cerul acela imposibil.

De altfel, domnul Lucian Gregory, poetul anarhist, puse cele două întâmplări în legătură.

„Se prea poate”, spuse el, cu un neașteptat avânt liric, „se prea poate ca într-o asemenea noapte de nori și culori crude să se nască pe pământ o asemenea arătare de rău augur cum e un poet respectabil. Spuneți că sunteți un poet al legii; eu spun că sunteți o contradicție în termeni. Mă mir doar că n-au fost comete și cutremure în noaptea când ați apărut în grădina asta.”

Omul cu ochii albaștri și blânzi și cu barba blondă, ascuțită, îndură aceste tunete cu o anume solemnitate supusă. A treia persoană din grup, Rosamond, sora lui Gregory, care avea cosițe roșcate ca ale fratelui ei, dar sub ele un chip mai blând, râse cu acel amestec de admirație și dezaprobare pe care îl arăta de obicei față de oracolul familiei.

Gregory reluă, bine dispus și cu mare avânt oratoric.

„Un artist e totuna cu un anarhist”, strigă el. „Puteți schimba cuvintele între ele oriunde. Un anarhist e un artist. Omul care aruncă o bombă e un artist, fiindcă pune mai presus de orice o clipă măreață. Vede cu cât e mai prețioasă o singură izbucnire de lumină arzătoare, o singură bubuitură de tunet desăvârșit, decât banalele trupuri ale câtorva polițiști informi. Un artist nesocotește toate guvernele, desființează toate convențiile. Poetul nu se desfată decât în dezordine. Altminteri, lucrul cel mai poetic din lume ar fi metroul.”

„Așa și este”, spuse domnul Syme.

„Prostii!” spuse Gregory, care devenea foarte rațional când altcineva încerca un paradox. „De ce toți funcționarii și salahorii din trenuri par atât de triști și de obosiți, atât de triști și de obosiți? Vă spun eu. Fiindcă știu că trenul merge cum trebuie. Fiindcă știu că, oricare ar fi locul până la care și-au luat bilet, în locul acela vor ajunge. Fiindcă, după ce au trecut de Sloane Square, știu că următoarea stație trebuie să fie Victoria și nimic altceva decât Victoria. O, ce extaz nebunesc i-ar cuprinde! O, cum le-ar străluci ochii ca stelele și cum li s-ar întoarce sufletele în Eden, dacă următoarea stație ar fi, fără nicio explicație, Baker Street!”

„Dumneavoastră sunteți cel lipsit de poezie”, răspunse poetul Syme. „Dacă ce spuneți despre funcționari e adevărat, atunci nu pot fi decât la fel de prozaici ca poezia dumneavoastră. Lucrul rar și straniu e să nimerești ținta; lucrul grosolan și evident e s-o ratezi. Simțim că e ceva de epopee când omul doboară cu o singură săgeată năvalnică o pasăre din depărtare. Nu e tot ceva de epopee când omul, cu o singură locomotivă năvalnică, nimerește o gară din depărtare? Haosul e plicticos; fiindcă în haos trenul s-ar putea, într-adevăr, duce oriunde, la Baker Street sau la Bagdad. Dar omul e un magician și toată magia lui stă în asta: chiar spune Victoria și – iată! – e Victoria. Nu, luați-vă cărțile de simplă poezie și proză; lăsați-mă să citesc un mers al trenurilor, cu lacrimi de mândrie în ochi. Luați-vi-l pe Byron al dumneavoastră, care consemnează înfrângerile omului; dați-mi-l pe Bradshaw, care îi consemnează victoriile. Pe Bradshaw să mi-l dați, vă spun!”

„Trebuie să plecați?” întrebă Gregory sarcastic.

„Vă spun”, continuă Syme cu înflăcărare, „că ori de câte ori sosește un tren am simțământul că a răzbit printre bateriile asediatorilor și că omul a câștigat o bătălie împotriva haosului. Spuneți cu dispreț că, odată ce ai plecat din Sloane Square, trebuie să ajungi la Victoria. Eu spun că ai putea face o mie de alte lucruri și că, de câte ori ajung într-adevăr acolo, am senzația că am scăpat ca prin urechile acului. Și când îl aud pe conductor strigând cuvântul «Victoria», nu e un cuvânt lipsit de înțeles. Pentru mine e strigătul unui crainic care vestește o cucerire. Pentru mine este într-adevăr «Victoria»; e victoria lui Adam.”

Gregory își clătină capul mare, roșcat, cu un zâmbet domol și trist.

„Și chiar și atunci”, spuse el, „noi, poeții, punem mereu întrebarea: «Și ce-i Victoria, acum că ați ajuns acolo?» Dumneavoastră credeți că Victoria e ca Noul Ierusalim. Noi știm că Noul Ierusalim nu va fi decât ca Victoria. Da, poetul va fi nemulțumit chiar și pe străzile raiului. Poetul e întotdeauna în revoltă.”

„Iarăși”, spuse Syme iritat, „ce e poetic în a fi în revoltă? Tot așa ați putea spune că e poetic să ai rău de mare. Și să-ți fie rău e o revoltă. Să-ți fie rău și să te răzvrătești pot fi, deopotrivă, lucruri sănătoase în anumite împrejurări disperate; dar să fiu al naibii dacă pricep de ce sunt poetice. Revolta în abstract e – revoltătoare. E doar vărsătură.”

Fata se crispă o clipă la cuvântul neplăcut, dar Syme era prea înfierbântat ca s-o bage în seamă.

„Poezia e în lucrurile care merg bine!” strigă el. „Digestia noastră, de pildă, care merge cum trebuie, în tăcere și cu sfințenie, e temelia întregii poezii. Da, lucrul cel mai poetic, mai poetic decât florile, mai poetic decât stelele – lucrul cel mai poetic din lume e să nu-ți fie rău.”

„Zău așa”, spuse Gregory cu superioritate, „exemplele pe care le alegeți –”

„Vă cer iertare”, spuse Syme sec, „uitasem că am desființat toate convențiile.”

Pentru prima oară, pe fruntea lui Gregory apăru o pată roșie.

„Doar nu vă așteptați”, spuse el, „să revoluționez societatea pe peluza asta?”

Syme îl privi drept în ochi și zâmbi dulce.

„Nu, nu mă aștept”, spuse el; „dar bănuiesc că, dacă v-ați lua în serios anarhismul, tocmai asta ați face.”

Ochii mari, de taur, ai lui Gregory clipiră deodată ca ai unui leu mânios și aproape ți se părea că i se zbârlise coama roșie.

„Așadar, nu credeți”, spuse el cu un glas amenințător, „că îmi iau în serios anarhismul?”

„Poftim?” spuse Syme.

„Nu-mi iau eu în serios anarhismul?” strigă Gregory, cu pumnii încleștați.

„Dragă prietene!” spuse Syme și se îndepărtă agale.

Constată, cu surprindere, dar și cu o plăcere ciudată, că Rosamond Gregory îl însoțea în continuare.

„Domnule Syme”, spuse ea, „oamenii care vorbesc ca dumneavoastră și ca fratele meu sunt adesea sinceri în ce spun? Dumneavoastră sunteți sincer în ce spuneți acum?”

Syme zâmbi.

„Dar dumneavoastră?” întrebă el.

„Ce vreți să spuneți?” întrebă fata, cu ochii serioși.

„Draga mea domnișoară Gregory”, spuse Syme cu blândețe, „sunt multe feluri de sinceritate și nesinceritate. Când spuneți «mulțumesc» pentru sare, sunteți sinceră? Nu. Când spuneți «Pământul e rotund», sunteți sinceră? Nu. E adevărat, dar nu sunteți sinceră. Ei bine, uneori, un om ca fratele dumneavoastră găsește cu adevărat un lucru în care crede. Poate fi doar o jumătate de adevăr, un sfert de adevăr, o zecime de adevăr; dar atunci spune mai mult decât crede – tocmai din tăria convingerii.”

Ea îl privea pe sub sprâncenele drepte; chipul ei era grav și deschis, iar peste el se lăsase umbra acelei răspunderi instinctive ce sălășluiește în adâncul celei mai frivole femei, veghea maternă veche de când lumea.

„Atunci e cu adevărat anarhist?” întrebă ea.

„Numai în sensul despre care vă vorbeam”, răspunse Syme; „sau, dacă preferați, în acel nonsens.”

Își încruntă sprâncenele groase și spuse dintr-odată –

„Doar n-ar folosi cu adevărat – bombe sau lucruri de felul ăsta?”

Syme izbucni într-un hohot de râs care părea prea mare pentru făptura lui firavă și cam spilcuită.

„Doamne, nu!” spuse el. „Asta trebuie făcut în anonimat.”

Și atunci zâmbi și ea din colțurile gurii, gândindu-se în același timp, cu plăcere, la ridicolul lui Gregory și la siguranța lui.

Syme merse agale cu ea până la o bancă din colțul grădinii și continuă să-și reverse părerile. Căci era un om sincer și, în ciuda aerelor și grațiilor sale de suprafață, în fond era un om modest. Iar omul modest e întotdeauna cel care vorbește prea mult; cel mândru se supraveghează prea atent. Apăra respectabilitatea cu înverșunare și exagerări. Se înflăcăra lăudând ordinea și buna-cuviință. În tot acest timp îl învăluia mirosul de liliac. La un moment dat auzi, foarte slab, pe o stradă îndepărtată, o flașnetă începând să cânte și i se păru că vorbele lui eroice urmau ritmul unei melodii firave, venite de sub lume ori de dincolo de ea.

Îi vorbi cu privirea ațintită asupra părului roșcat și a chipului amuzat al fetei preț de câteva minute, după socoteala lui; apoi, simțind că într-un asemenea loc grupurile ar trebui să se mai amestece, se ridică în picioare. Spre uimirea lui, descoperi că toată grădina era goală. Toți plecaseră de mult și plecă și el, cerându-și cam în grabă scuze. Plecă amețit ca de șampanie, fără să-și poată explica mai târziu această senzație. În întâmplările nebunești care aveau să urmeze, fata nu avu niciun rol; n-o mai văzu până când întreaga lui poveste nu luă sfârșit. Și totuși, într-un fel de nedescris, ea revenea ca un motiv muzical în toate aventurile lui nebunești de mai târziu, iar splendoarea părului ei ciudat străbătea ca un fir roșu acele tapiserii întunecate și stângaci desenate ale nopții. Căci ceea ce urmă era atât de neverosimil, încât ar fi putut foarte bine să fie un vis.

Când Syme ieși în strada luminată de stele, o găsi pentru moment pustie. Apoi își dădu seama (într-un chip ciudat) că liniștea era mai degrabă o liniște vie decât una moartă. Chiar în fața porții se afla un felinar, a cărui lumină aurea frunzele copacului care se apleca peste gard în spatele lui. Cam la un picior de stâlpul felinarului stătea o siluetă aproape la fel de țeapănă și nemișcată ca stâlpul însuși. Jobenul și redingota lungă erau negre; chipul, pe care cădea o umbră tăioasă, era aproape la fel de întunecat. Doar o fâșie de păr ca focul, profilată în lumină, și ceva agresiv în atitudine trădau faptul că era poetul Gregory. Avea ceva din înfățișarea unui asasin mascat care își așteaptă dușmanul cu sabia în mână.

Schiță un salut cam șovăielnic, la care Syme răspunse ceva mai ceremonios.

„Vă așteptam”, spuse Gregory. „Aș putea sta o clipă de vorbă cu dumneavoastră?”

„Desigur. Despre ce?” întrebă Syme, cu un fel de mirare stinsă.

Gregory lovi cu bastonul în stâlpul felinarului, apoi în copac. „Despre asta și asta”, strigă el; „despre ordine și anarhie. Iată multprețuita dumneavoastră ordine, felinarul acela sfrijit, de fier, urât și sterp; și iată anarhia, bogată, vie, care se înmulțește – iată anarhia, splendidă în verde și aur.”

„Cu toate astea”, răspunse Syme răbdător, „chiar în clipa asta nu vedeți copacul decât la lumina felinarului. Mă întreb când o să vedeți vreodată felinarul la lumina copacului.” Apoi, după o pauză, spuse: „Dar pot să vă întreb dacă ați stat aici, afară, în întuneric, doar ca să reluați mica noastră dispută?”

„Nu”, strigă Gregory cu o voce care răsună până departe pe stradă, „n-am stat aici ca să reiau disputa noastră, ci ca să-i pun capăt pentru totdeauna.”

Tăcerea se lăsă din nou și Syme, deși nu pricepea nimic, ascultă instinctiv, așteptând să audă ceva serios. Gregory începu cu glas domol și cu un zâmbet cam derutant.

„Domnule Syme”, spuse el, „în seara asta ați izbutit un lucru destul de remarcabil. Mi-ați făcut ceva ce niciun om născut din femeie n-a mai izbutit să-mi facă până acum.”

„Zău!”

„Acum îmi amintesc”, reluă Gregory, gânditor, „a mai izbutit cineva. Căpitanul unui vaporaș cu biletul de un penny (dacă-mi amintesc bine), la Southend. M-ați iritat.”

„Îmi pare foarte rău”, răspunse Syme cu gravitate.

„Mă tem că furia mea și insulta dumneavoastră sunt prea cumplite ca să poată fi șterse chiar și prin scuze”, spuse Gregory foarte calm. „Niciun duel n-ar putea-o șterge. Chiar dacă v-aș lovi de moarte, n-aș putea-o șterge. Există o singură cale prin care se poate șterge această insultă și pe aceea o aleg. Am să vă dovedesc, chiar cu riscul de a-mi sacrifica viața și onoarea, că v-ați înșelat în ceea ce ați spus.”

„În ce am spus?”

„Ați spus că nu-mi iau în serios anarhismul.”

„Există trepte de seriozitate”, răspunse Syme. „N-am pus niciodată la îndoială că sunteți pe deplin sincer în sensul acesta: credeți că ceea ce spuneți merită din plin să fie spus, credeți că un paradox le-ar putea deschide oamenilor ochii asupra unui adevăr neglijat.”

Gregory îl privi țintă, cu o stăruință dureroasă.

„Și în niciun alt sens”, întrebă el, „nu mă socotiți serios? Mă credeți un flâneur care lasă să-i scape din când în când câte un adevăr. Nu credeți că, într-un sens mai adânc, mai ucigaș, sunt serios.”

Syme izbi cu putere bastonul de pietrele străzii.

„Serios!” strigă el. „Doamne! Strada asta e serioasă? Blestematele astea de lampioane chinezești sunt serioase? Tot calabalâcul ăsta e serios? Vii aici și debitezi o grămadă de nerozii, și poate mai spui și câte ceva cu rost, dar n-aș avea o părere prea bună despre un om care n-ar păstra, undeva în fundalul vieții lui, ceva mai serios decât toată vorbăria asta – ceva mai serios, fie că e religia, fie doar băutura.”

„Foarte bine”, spuse Gregory, cu chipul întunecându-i-se, „veți vedea ceva mai serios și decât băutura, și decât religia.”

Syme rămase în așteptare, cu obișnuitul lui aer blajin, până ce Gregory își desfăcu din nou buzele.

„Ați spus adineauri că aveți o religie. E chiar adevărat că aveți una?”

„Ei”, spuse Syme cu un zâmbet radios, „acum suntem cu toții catolici.”

„Atunci îmi dați voie să vă cer să jurați pe zeii sau sfinții religiei dumneavoastră, oricare ar fi ei, că nu veți dezvălui niciunui fiu al lui Adam, și mai ales poliției, ceea ce am să vă spun acum? Veți jura asta! Dacă vă luați asupra dumneavoastră această cumplită lepădare de sine, dacă vă învoiți să vă împovărați sufletul cu un jurământ pe care n-ar trebui să-l faceți niciodată și cu cunoașterea unor lucruri la care n-ar trebui nici să visați, vă promit în schimb –”

„Îmi promiteți în schimb?” întrebă Syme, când celălalt făcu o pauză.

„Vă promit o seară foarte amuzantă.” Syme își scoase deodată pălăria.

„Oferta dumneavoastră”, spuse el, „e mult prea idioată ca s-o refuz. Spuneți că un poet e întotdeauna anarhist. Nu sunt de acord; dar sper că, cel puțin, are întotdeauna spirit sportiv. Îngăduiți-mi să jur aici și acum, ca un creștin, și să promit, ca un bun tovarăș și coleg de breaslă, că nu voi raporta poliției nimic din toate astea, orice-ar fi. Și acum, în numele ospiciului Colney Hatch, despre ce e vorba?”

„Cred”, spuse Gregory, schimbând senin vorba, „că o să chemăm o birjă.”

Scoase două fluierături lungi și o birjă hansom veni uruind pe stradă. Cei doi urcară în ea în tăcere. Gregory dădu prin trapă adresa unei cârciumi puțin cunoscute de pe malul râului, în Chiswick. Birja porni iar în goană și, în ea, cei doi fantaști își părăsiră orașul fantastic.

---