Negruț

Anna Sewell

Capitolul 1: Primul meu cămin

Primul loc de care îmi amintesc bine era o pajiște întinsă și frumoasă, pe care se afla un iaz cu apă limpede. Câțiva copaci umbroși se aplecau deasupra lui, iar la capătul unde apa era mai adâncă creșteau pipirig și nuferi. Într-o parte, peste gardul viu, vedeam un ogor arat, iar în cealaltă, peste o poartă, vedeam casa stăpânului nostru, aflată la marginea drumului; în partea de sus a pajiștii era un pâlc de brazi, iar în cea de jos curgea un pârâu pe sub un mal abrupt.

Când eram mic, mă hrăneam cu laptele mamei, fiindcă nu puteam mânca iarbă. Ziua alergam alături de ea, iar noaptea mă culcam chiar lângă ea. Când era cald, stăteam lângă iaz, la umbra copacilor, iar când era frig, aveam lângă pâlcul de brazi un șopron în care era bine și cald.

De îndată ce am crescut destul ca să pot mânca iarbă, mama a început să plece ziua la muncă și să se întoarcă seara.

Pe pajiște mai erau, în afară de mine, șase mânji; toți erau mai în vârstă decât mine, iar unii erau aproape cât caii adulți. Alergam cu ei și mă distram de minune; dădeam întruna ocol pajiștii, galopând cu toții cât ne țineau picioarele. Uneori joaca noastră era cam brutală, căci nu numai că galopau, dar adesea mai și mușcau și dădeau cu copitele.

Într-o zi, când mânjii dădeau de zor cu copitele, mama m-a chemat la ea cu un nechezat și apoi mi-a spus:

„Vreau să fii atent la ce am să-ți spun. Mânjii care trăiesc aici sunt foarte buni, dar sunt mânji de cai de căruță și, firește, n-au învățat bunele maniere. Tu ești bine crescut și de neam bun; tatăl tău se bucură de mare renume prin partea locului, iar bunicul tău a câștigat în doi ani diferiți cupa la cursele de la Newmarket; bunica ta avea cea mai blândă fire dintre toți caii pe care i-am cunoscut vreodată și cred că pe mine nu m-ai văzut niciodată dând cu copitele sau mușcând. Sper să crești blând și bun și să nu deprinzi niciodată năravuri rele; muncește cu tragere de inimă, ridică bine picioarele când mergi la trap și niciodată să nu muști și să nu dai cu copitele, nici măcar în joacă.”

N-am uitat niciodată sfaturile mamei; știam că era o iapă bătrână și înțeleaptă, iar stăpânul nostru o prețuia mult. O chema Duchess, dar el îi spunea adesea Pet.

Stăpânul nostru era un om bun și blând. Ne dădea hrană bună și adăpost bun și ne spunea vorbe blânde; ne vorbea cu tot atâta blândețe ca și copilașilor lui. Cu toții țineam la el, iar mama îl iubea foarte mult. Când îl vedea la poartă, necheza de bucurie și venea la trap până la el. El o bătea ușor cu palma, o mângâia și spunea: „Ei, bătrâna mea Pet, ce mai face micul tău Darkie?” Eram de un negru fără luciu, așa că îmi spunea Darkie; apoi îmi dădea câte o bucată de pâine tare bună, iar uneori îi aducea mamei un morcov. Toți caii veneau la el, dar cred că noi eram preferații lui. Mama îl ducea întotdeauna la oraș în zilele de târg, într-o șaretă ușoară cu un cal.

Un băiat pe nume Dick, care lucra la plug, venea uneori pe pajiștea noastră să culeagă mure din gardul viu. După ce mânca pe săturate, începea să se distreze cu mânjii, cum spunea el: arunca în ei cu pietre și bețe ca să-i facă să galopeze. Nu prea ne sinchiseam de el, căci puteam fugi în galop; dar uneori ne nimerea câte o piatră și ne durea.

Într-o zi, tocmai se juca așa și nu știa că stăpânul era pe ogorul vecin; acesta era însă acolo și urmărea ce se petrecea; cât ai clipi, a sărit peste gardul viu și, apucându-l pe Dick de braț, i-a tras o asemenea palmă peste ureche, încât băiatul a urlat de durere și de surprindere. De cum l-am văzut pe stăpân, ne-am apropiat la trap să vedem ce se întâmpla.

„Băiat rău!” a spus el. „Băiat rău! Să fugărești tu mânjii! Nu e nici prima oară, nici a doua, dar va fi ultima. Poftim – ia-ți banii și du-te acasă; nu te mai vreau la ferma mea.” Așa că nu l-am mai văzut niciodată pe Dick. Bătrânul Daniel, omul care avea grijă de cai, era la fel de blând ca stăpânul nostru, așa că o duceam bine.

---