Mica Prin­țe­să

Frances Hodgson Burnett

Capitolul 1: Sara

Odată, într-o zi întunecată de iarnă, când ceața galbenă atârna atât de deasă și de grea pe străzile Londrei, încât felinarele erau aprinse, iar vitrinele străluceau în lumina lămpilor cu gaz ca noaptea, o fetiță cu o înfățișare neobișnuită ședea într-o birjă alături de tatăl ei, în timp ce trăsura înainta destul de încet pe străzile mari ale orașului.

Stătea cu picioarele strânse sub ea, rezemată de tatăl ei, care o cuprindea cu brațul, și privea pe fereastră oamenii care treceau, cu o ciudată expresie meditativă, de om mare, în ochii ei mari.

Era atât de mică, încât nu te-ai fi așteptat să vezi o asemenea privire pe chipul ei. Ar fi părut prea matură chiar și la un copil de doisprezece ani, iar Sara Crewe nu avea decât șapte. Adevărul era însă că visa mereu și se gândea la lucruri neobișnuite; nici ea nu-și amintea vreo vreme în care să nu fi cugetat la oamenii mari și la lumea lor. Avea senzația că trăia de mult, de foarte mult timp.

În clipa aceea își amintea călătoria pe care tocmai o făcuse de la Bombay împreună cu tatăl ei, căpitanul Crewe. Se gândea la vaporul cel mare, la lascarii care umblau tăcuți încoace și încolo pe el, la copiii care se jucau pe puntea încinsă și la soțiile câtorva ofițeri tineri, care încercau mereu s-o facă să stea de vorbă cu ele și râdeau la vorbele ei.

Mai ales se gândea cât de ciudat era să fii mai întâi în India, sub soarele dogoritor, apoi în mijlocul oceanului, iar pe urmă să mergi într-o trăsură necunoscută, pe străzi necunoscute, unde ziua era întunecată ca noaptea. Toate acestea i se păreau atât de greu de înțeles, încât se lipi și mai mult de tatăl ei.

„Tăticule”, spuse cu un glăscior scăzut și misterios, aproape în șoaptă, „tăticule.”

„Ce e, scumpete?” răspunse căpitanul Crewe, strângând-o mai aproape și coborându-și privirea spre chipul ei. „La ce se gândește Sara?”

„Acesta e locul?” șopti Sara, cuibărindu-se și mai aproape de el. „Acesta e, tăticule?”

„Da, micuță Sara, acesta e. Am ajuns în sfârșit.” Și, deși nu avea decât șapte ani, știa că îl cuprinsese tristețea când rostise aceste cuvinte.

I se părea că trecuseră mulți ani de când începuse s-o pregătească pentru „locul acela”, cum îi spunea ea mereu. Mama ei murise când o născuse, așa că nu o cunoscuse și nici nu-i simțise lipsa. Tatăl ei, tânăr, frumos și bogat, care o răsfăța, părea să fie singura rudă pe care o avea pe lume. Se jucaseră întotdeauna împreună și ținuseră mult unul la altul. Știa că era bogat doar fiindcă îi auzise pe alții spunând asta când credeau că ea nu ascultă; îi mai auzise spunând și că, atunci când avea să crească, urma să fie și ea bogată. Nu știa tot ce însemna să fii bogat. Trăise întotdeauna într-un bungalou frumos și se obișnuise să vadă în jur mulți servitori, care îi făceau salaam, îi spuneau „domnișoara sahib” și îi făceau toate voile. Avusese jucării, animale de companie și o ayah care o adora și învățase treptat că oamenii bogați aveau toate aceste lucruri. Dar asta era tot ce știa.

În scurta ei viață, un singur lucru o neliniștise: „locul acela” unde avea să fie dusă într-o bună zi. Clima Indiei le făcea foarte rău copiilor, așa că erau trimiși de acolo cât mai curând cu putință – de obicei în Anglia, la școală. Văzuse alți copii plecând și îi auzise pe tații și pe mamele lor vorbind despre scrisorile primite de la ei. Știuse că și ea va trebui să plece și, deși poveștile tatălui ei despre călătorie și despre țara cea nouă o atrăseseră uneori, o neliniștise gândul că el nu putea rămâne cu ea.

„N-ai putea să vii și tu cu mine în locul acela, tăticule?” îl întrebase când avea cinci ani. „N-ai putea să mergi și tu la școală? Te-aș ajuta la lecții.”

„Dar n-o să trebuiască să rămâi foarte mult, micuță Sara”, îi spusese el de fiecare dată. „Ai să mergi într-o casă frumoasă, unde vor fi o mulțime de fetițe, și o să vă jucați împreună, iar eu am să-ți trimit o mulțime de cărți. Și ai să crești atât de repede, încât o să ți se pară că abia a trecut un an și ai să fii destul de mare și de isteață ca să te întorci și să ai grijă de tăticul tău.”

Îi plăcuse să se gândească la asta. Să-i gospodărească tatălui ei casa; să călărească alături de el și să stea în capul mesei când dădea dineuri; să vorbească cu el și să-i citească volumele din bibliotecă – asta și-ar fi dorit mai mult decât orice pe lume, iar dacă pentru a ajunge acolo trebuia să plece în „locul acela” din Anglia, trebuia să se hotărască s-o facă. Nu o atrăgeau prea mult celelalte fetițe, dar, dacă avea destule cărți, se putea consola. Îi plăceau cărțile mai mult decât orice și, de fapt, născocea întruna povești despre lucruri frumoase, pe care și le spunea singură. Uneori i le spusese și tatălui ei, iar lui îi plăcuseră la fel de mult.

„Ei bine, tăticule”, spuse ea încetișor, „dacă suntem aici, cred că trebuie să ne resemnăm.”

El râse de felul ei de a vorbi ca un om mare și o sărută. În realitate, nu era câtuși de puțin resemnat, deși știa că trebuia să ascundă asta. Micuța lui Sara, cu felul ei atât de aparte de a fi, îi fusese o minunată tovarășă și simțea că va fi tare singur când, întors în India, va intra în bungalou știind că nu mai avea de ce să aștepte să-i iasă în întâmpinare făptura aceea mică, în rochiță albă. Așa că o ținu strâns la piept în timp ce birja intra în piața mare și mohorâtă unde se afla casa spre care se îndreptau.

Era o casă mare și mohorâtă, din cărămidă, întocmai ca toate celelalte înșirate alături, doar că pe ușa de la intrare strălucea o plăcuță de alamă, pe care erau gravate cu litere negre cuvintele:

Domnișoara Minchin,

Pensionul de elită pentru tinere domnișoare.

„Am ajuns, Sara”, spuse căpitanul Crewe, străduindu-se să dea glasului său un ton cât mai vesel. Apoi o luă din birjă, urcară treptele și sunară. Mai târziu, Sara avea să se gândească adesea că, într-un fel, casa semăna întocmai cu domnișoara Minchin. Era respectabilă și bine mobilată, dar totul în ea era urât; până și fotoliile păreau să aibă oase tari. În hol, toate erau tari și lustruite – chiar și obrajii roșii ai chipului de lună de pe ceasul înalt din colț aveau un aer sever sub luciul lacului. Salonul în care fură poftiți avea pe jos un covor cu un desen în pătrate, scaunele erau pătrățoase, iar pe polița masivă de marmură a șemineului se afla un ceas masiv, tot de marmură.

Așezându-se pe unul dintre scaunele scorțoase din mahon, Sara aruncă în jur una dintre privirile ei iuți.

„Nu-mi place, tăticule”, spuse ea. „Dar bănuiesc că nici soldaților – chiar și celor curajoși – nu le place cu adevărat să meargă la luptă.”

La auzul acestor vorbe, căpitanul Crewe izbucni în râs. Era tânăr și plin de voie bună și nu se sătura niciodată să asculte vorbele neobișnuite ale Sarei.

„Of, micuță Sara”, spuse el. „Ce-am să mă fac când n-o să mai am pe nimeni care să-mi spună lucruri atât de serioase? Nimeni altcineva nu e chiar atât de serios ca tine.”

„Dar de ce te fac lucrurile serioase să râzi așa?” întrebă Sara.

„Fiindcă ești atât de nostimă când le spui”, răspunse el, râzând și mai tare. Apoi, deodată, o luă în brațe și o sărută apăsat, oprindu-se brusc din râs și părând aproape gata să-i dea lacrimile.

Chiar atunci intră în încăpere domnișoara Minchin. Semăna foarte mult cu propria casă, simți Sara: înaltă și mohorâtă, respectabilă și urâtă. Avea ochi mari și reci, ca de pește, și un zâmbet larg și rece, tot ca de pește. Zâmbetul i se lărgi și mai mult când îi văzu pe Sara și pe căpitanul Crewe. Aflase o mulțime de lucruri îmbucurătoare despre tânărul militar de la doamna care îi recomandase școala. Printre altele, auzise că era un tată bogat, gata să cheltuiască foarte mulți bani pentru fetița lui.

„Va fi un mare privilegiu să am în grijă un copil atât de frumos și de înzestrat, căpitane Crewe”, spuse ea, luând mâna Sarei și mângâind-o. „Lady Meredith mi-a vorbit despre deșteptăciunea ei neobișnuită. Un copil deștept este o mare comoară într-un așezământ ca al meu.”

Sara stătea liniștită, cu ochii ațintiți asupra chipului domnișoarei Minchin. Ca de obicei, se gândea la ceva neobișnuit.

„De ce spune că sunt un copil frumos?” se gândea ea. „Nu sunt deloc frumoasă. Isobel, fetița colonelului Grange, e frumoasă. Are gropițe în obraji, obraji trandafirii și păr lung, de culoarea aurului. Eu am părul scurt și negru și ochii verzi; pe deasupra, sunt și slabă, și nu sunt deloc bălaie. Sunt unul dintre cei mai urâți copii pe care i-am văzut vreodată. Începe prin a spune o minciună.”

Se înșela însă crezându-se un copil urât. Nu semăna câtuși de puțin cu Isobel Grange, care fusese frumoasa regimentului, dar avea un farmec aparte, numai al ei. Era o făptură zveltă și mlădioasă, destul de înaltă pentru vârsta ei, cu un chip mic, expresiv și atrăgător. Avea părul bogat, negru de tot și ondulat doar la vârfuri; ochii îi erau, într-adevăr, cenușii-verzui, dar erau niște ochi mari și minunați, cu gene lungi și negre și, deși ei nu-i plăcea culoarea lor, multora le plăcea. Totuși, era pe deplin încredințată că era o fetiță urâtă și nu se simțea câtuși de puțin încântată de lingușelile domnișoarei Minchin.

„Aș spune o minciună dacă aș zice că e frumoasă”, se gândi ea, „și aș ști că spun o minciună. Cred că sunt la fel de urâtă ca ea – în felul meu. De ce-o fi spus asta?”

După ce ajunse s-o cunoască mai bine pe domnișoara Minchin, află de ce o spusese. Descoperi că le spunea același lucru tuturor taților și mamelor care aduceau câte un copil la școala ei.

Sara stătea lângă tatăl ei și asculta conversația dintre el și domnișoara Minchin. Fusese adusă la pension fiindcă cele două fetițe ale lui Lady Meredith învățaseră acolo, iar căpitanul Crewe avea mare încredere în experiența acesteia. Sara urma să fie ceea ce se numea „pensionară cu salon propriu” și să se bucure de privilegii chiar mai mari decât aveau de obicei asemenea pensionare. Avea să aibă numai pentru ea un dormitor frumos și un salon; avea să aibă un ponei și o trăsură, precum și o cameristă care să țină locul acelei ayah care îi fusese dădacă în India.

„În privința învățăturii ei nu-mi fac nici cea mai mică grijă”, spuse căpitanul Crewe cu râsul lui vesel, ținând mâna Sarei și bătând-o ușor. „Greu va fi s-o împiedicați să învețe prea repede și prea mult. Stă tot timpul cu năsucul vârât în cărți. Nu le citește, domnișoară Minchin; le înfulecă de parcă ar fi un pui de lup, nu o fetiță. E mereu înfometată de alte cărți pe care să le înfulece și vrea cărți pentru oameni mari – cărți mari, mari de tot și groase – în franceză și în germană, la fel ca în engleză – istorie, biografii, poeți și câte și mai câte. Smulgeți-o de lângă cărți când citește prea mult. Puneți-o să-și călărească poneiul pe Row sau să iasă să-și cumpere o păpușă nouă. Ar trebui să se joace mai mult cu păpușile.”

„Tăticule”, spuse Sara. „Vezi tu, dacă aș ieși să-mi cumpăr o păpușă nouă la fiecare câteva zile, aș avea mai multe decât aș putea îndrăgi. Păpușile ar trebui să-ți fie prietene apropiate. Emily va fi prietena mea apropiată.”

Căpitanul Crewe se uită la domnișoara Minchin, iar domnișoara Minchin se uită la căpitanul Crewe.

„Cine e Emily?” întrebă ea.

„Spune-i, Sara”, zise căpitanul Crewe, zâmbind.

Ochii verzi-cenușii ai Sarei erau foarte serioși și plini de blândețe când răspunse.

„E o păpușă pe care încă n-o am”, spuse ea. „E o păpușă pe care tăticul o să mi-o cumpere. O să ieșim împreună s-o căutăm. I-am pus numele Emily. O să fie prietena mea după ce pleacă tăticul. Vreau s-o am ca să pot vorbi cu ea despre el.”

Zâmbetul larg, de pește, al domnișoarei Minchin deveni de-a dreptul lingușitor.

„Ce copil original!” spuse ea. „Ce făptură mică și scumpă!”

„Da”, spuse căpitanul Crewe, trăgând-o pe Sara lângă el. „E o făptură mică și scumpă. Aveți mare grijă de ea pentru mine, domnișoară Minchin.”

Sara rămase câteva zile cu tatăl ei la hotel; de fapt, rămase cu el până când plecă din nou cu vaporul spre India. Ieșiră împreună, intrară în multe magazine mari și cumpărară o mulțime de lucruri. Cumpărară, într-adevăr, mult mai multe decât îi trebuiau Sarei; dar căpitanul Crewe era un tânăr nechibzuit și naiv, care voia ca fetița lui să aibă tot ce admira ea și tot ce admira și el, așa că împreună adunară o garderobă mult prea somptuoasă pentru un copil de șapte ani. Erau acolo rochii de catifea cu garnituri de blană scumpă, rochii de dantelă și rochii brodate, pălării cu pene mari și moi de struț, paltoane și manșoane de hermină, cutii cu mănuși micuțe, batiste și ciorapi de mătase, toate în cantități atât de mari, încât tinerele politicoase din spatele tejghelelor își șopteau că fetița aceea neobișnuită, cu ochi mari și serioși, trebuia să fie cel puțin vreo prințesă străină – poate fetița unui rajah din India.

Și, în cele din urmă, o găsiră pe Emily, dar până s-o descopere intraseră în mai multe magazine de jucării și se uitaseră la o mulțime de păpuși.

„Vreau să pară că nu e, de fapt, o păpușă”, spuse Sara. „Vreau să pară că mă ascultă când îi vorbesc. Necazul cu păpușile, tăticule” – și, în timp ce vorbea, își aplecă într-o parte capul și se gândi – „necazul cu păpușile e că parcă nu aud niciodată.” Așa că se uitară la păpuși mari și mici – la păpuși cu ochi negri și la păpuși cu ochi albaștri – la păpuși cu bucle castanii și la păpuși cu cozi aurii, la păpuși îmbrăcate și la păpuși dezbrăcate.

„Vezi tu”, spuse Sara în timp ce cercetau una dezbrăcată, „dacă, atunci când o găsesc, n-are rochii, putem s-o ducem la o croitoreasă, să-i facă haine pe măsură. O să-i vină mai bine dacă i le probează.”

După mai multe dezamăgiri, hotărâră să meargă pe jos și să se uite în vitrine, lăsând birja să-i urmeze. Trecuseră pe lângă două sau trei prăvălii fără să mai intre când, apropiindu-se de un magazin care nu era de fapt prea mare, Sara tresări deodată și îl apucă pe tatăl ei de braț.

„O, tăticule!” strigă ea. „Uite-o pe Emily!”

Se îmbujorase, iar în ochii ei verzi-cenușii apăruse o expresie de parcă tocmai ar fi recunoscut pe cineva apropiat și drag.

„Chiar ne așteaptă!” spuse ea. „Hai să intrăm la ea.”

„Ia te uită!” spuse căpitanul Crewe. „Parcă simt că ar trebui să ne prezinte cineva.”

„Tu trebuie să mă prezinți pe mine, iar eu am să te prezint pe tine”, spuse Sara. „Dar eu am recunoscut-o de cum am văzut-o – așa că poate m-a recunoscut și ea.”

Poate că o recunoscuse. Cu siguranță avea o expresie foarte inteligentă în ochi când Sara o luă în brațe. Era o păpușă mare, dar nu atât de mare încât să nu poată fi purtată cu ușurință; avea părul castaniu-auriu, cu bucle naturale, care i se revărsa în jur ca o mantie, iar ochii îi erau de un albastru-cenușiu intens și limpede, cu gene moi și dese, gene adevărate, nu doar niște linii pictate.

„Bineînțeles”, spuse Sara, privind-o în față în timp ce o ținea pe genunchi, „bineînțeles, tăticule, aceasta e Emily.”

Așa că Emily fu cumpărată și dusă chiar la un magazin de îmbrăcăminte pentru copii, unde i se luară măsurile pentru o garderobă la fel de somptuoasă ca a Sarei. Avu și ea rochii de dantelă, de catifea și de muselină, pălării, paltoane și lenjerie frumoasă, împodobită cu dantelă, mănuși, batiste și blănuri.

„Aș vrea să arate mereu ca un copil care are o mamă bună”, spuse Sara. „Eu sunt mama ei, deși am de gând să-mi fac din ea o tovarășă.”

Căpitanul Crewe s-ar fi bucurat nespus de mult de aceste cumpărături dacă un gând trist nu l-ar fi strâns mereu de inimă. Toate acestea însemnau că avea să se despartă de mica lui tovarășă, atât de dragă și de neobișnuită.

În toiul acelei nopți se ridică din pat și se duse să stea lângă Sara, privind-o cum dormea cu Emily în brațe. Părul ei negru era răsfirat pe pernă, iar părul castaniu-auriu al lui Emily se amesteca cu el; amândouă purtau cămăși de noapte cu volane de dantelă și amândouă aveau gene lungi, care li se odihneau arcuite pe obraji. Emily semăna atât de mult cu un copil adevărat, încât căpitanul Crewe se bucură că era acolo. Oftă adânc și se trase de mustață, cu o expresie băiețească.

„Of, micuță Sara!” își spuse. „Nu cred că știi cât de dor o să-i fie tăticului tău de tine.”

A doua zi o duse la domnișoara Minchin și o lăsă acolo. Urma să plece cu vaporul în dimineața următoare. Îi explică domnișoarei Minchin că avocații lui, domnii de la Barrow & Skipworth, se ocupau de afacerile sale din Anglia, că aveau să-i dea orice sfat le-ar fi cerut și că urmau să achite facturile pe care ea le trimitea pentru cheltuielile Sarei. El avea să-i scrie Sarei de două ori pe săptămână, iar ei trebuiau să i se împlinească toate dorințele.

„E o fetiță cu judecată și nu cere niciodată nimic ce nu i s-ar putea da fără grijă”, spuse el.

Apoi intră cu Sara în micul ei salon și își luară rămas-bun. Sara ședea pe genunchii lui, ținând reverele hainei sale în mânuțe, și îi privea chipul îndelung, cu luare-aminte.

„Mă înveți pe de rost, micuță Sara?” spuse el, mângâind-o pe păr.

„Nu”, răspunse ea. „Te știu pe de rost. Ești în inima mea.” Și se cuprinseră în brațe și se sărutară de parcă n-ar mai fi vrut să se desprindă niciodată.

Când birja se îndepărtă de la ușă, Sara ședea pe podeaua salonului ei, cu bărbia sprijinită în mâini, urmărind-o din priviri până ce coti la colțul pieței. Emily ședea alături și se uita și ea în urma birjei. Când domnișoara Minchin o trimise pe sora ei, domnișoara Amelia, să vadă ce făcea copilul, aceasta descoperi că nu putea deschide ușa.

„Am încuiat-o”, spuse dinăuntru un glăscior neobișnuit și politicos. „Aș vrea să fiu cu totul singură, dacă se poate.”

Domnișoara Amelia era grasă și bondoacă și se temea grozav de sora ei. Dintre cele două, ea era de fapt mai bună la suflet, dar nu ieșea niciodată din cuvântul domnișoarei Minchin. Coborî din nou, părând aproape speriată.

„N-am mai văzut un copil atât de ciudat și cu asemenea purtări de om mare, soro”, spuse ea. „S-a încuiat înăuntru și nu face nici cel mai mic zgomot.”

„E mult mai bine decât să dea din picioare și să țipe, cum fac unele”, răspunse domnișoara Minchin. „Mă așteptam ca un copil atât de răsfățat să facă tărăboi în toată casa. Dacă vreunui copil i s-a făcut vreodată pe plac în toate, ei i s-a făcut.”

„I-am desfăcut cuferele și i-am așezat lucrurile”, spuse domnișoara Amelia. „N-am mai văzut așa ceva – samur și hermină pe paltoane și dantelă veritabilă de Valenciennes pe lenjerie. Ai văzut și tu câteva dintre hainele ei. Ce părere ai despre ele?”

„Cred că sunt de-a dreptul ridicole”, răspunse tăios domnișoara Minchin, „dar vor arăta foarte bine în fruntea șirului când vom duce elevele la biserică duminica. I s-a dat tot ce-i trebuie de parcă ar fi o mică prințesă.”

Iar sus, în camera încuiată, Sara și Emily ședeau pe podea și priveau țintă colțul după care dispăruse birja, în timp ce căpitanul Crewe se uita înapoi, făcând cu mâna și trimițând sărutări, de parcă nu s-ar fi îndurat să se oprească.

---