Câinele din Ba­s­ker­vi­l­le

Arthur Conan Doyle

Capitolul 1: Domnul Sherlock Holmes

Domnul Sherlock Holmes, care de obicei se scula foarte târziu dimineața, în afara prilejurilor, deloc rare, când rămânea treaz toată noaptea, ședea la masa de dimineață. Stăteam pe covorașul din fața șemineului și am ridicat bastonul pe care vizitatorul nostru îl uitase acolo cu o seară înainte. Era un baston frumos și gros, din lemn, cu măciulie, din cele cunoscute sub numele de „avocat de Penang”. Chiar sub măciulie avea o bandă lată de argint, de aproape un țol. Pe ea erau gravate cuvintele „Lui James Mortimer, M.R.C.S., din partea prietenilor săi de la C.C.H.”, alături de data „1884”. Era tocmai genul de baston pe care obișnuia să-l poarte medicul de familie de modă veche – impunător, solid și liniștitor.

„Ei, Watson, ce spui de el?”

Holmes stătea cu spatele la mine, iar eu nu-i dădusem de înțeles cu ce mă ocupam.

„De unde ai știut ce făceam? Cred că ai ochi și la ceafă.”

„Am, în orice caz, în față o cafetieră argintată și bine lustruită”, a spus el. „Dar spune-mi, Watson, ce deduci din bastonul vizitatorului nostru? Cum, din nefericire, nu l-am întâlnit și habar n-avem ce-l adusese aici, acest suvenir rămas din întâmplare capătă însemnătate. Ia să te aud cum reconstitui omul cercetându-i bastonul.”

„Cred”, am spus, încercând să urmez cât puteam de bine metodele tovarășului meu, „că doctorul Mortimer este un medic în vârstă, care se bucură de succes în profesie și de multă stimă, de vreme ce oamenii care îl cunosc îi oferă această dovadă a prețuirii lor.”

„Bine!” a spus Holmes. „Excelent!”

„Mai cred și că este, după toate probabilitățile, un medic de țară care face pe jos multe dintre vizitele la bolnavi.”

„De ce?”

„Pentru că bastonul acesta, deși la început a fost foarte frumos, este atât de uzat, încât cu greu mi-aș putea închipui un medic de oraș purtându-l. Capătul gros de fier este tocit, așa că e limpede că stăpânul lui a umblat mult pe jos cu el.”

„Cât se poate de just!” a spus Holmes.

„Și mai sunt și «prietenii de la C.C.H.». Bănuiesc că sunt inițialele vreunei asociații locale de vânătoare, ai cărei membri au primit poate îngrijiri chirurgicale din partea lui și i-au oferit în schimb un mic dar.”

„Zău, Watson, te-ai întrecut pe dumneata însuți”, a spus Holmes, împingându-și scaunul înapoi și aprinzându-și o țigară. „Trebuie să spun că, în toate relatările micilor mele izbânzi, pe care ai avut bunăvoința să le scrii, ți-ai subestimat mereu propriile însușiri. Poate că nu răspândești lumină proprie, dar ești un conductor de lumină. Unii oameni, fără să aibă geniu, au o putere remarcabilă de a-l stimula. Îți mărturisesc, dragul meu, că îți sunt foarte îndatorat.”

Nu-mi mai spusese niciodată asemenea lucruri și trebuie să recunosc că vorbele lui mi-au făcut o mare plăcere, căci mă supărase adesea nepăsarea cu care îmi primea admirația și strădaniile de a-i face cunoscute metodele. Eram mândru și la gândul că îmi însușisem într-atât sistemul lui, încât îl puteam aplica într-un fel care să-i câștige aprobarea. A luat bastonul din mâinile mele și l-a cercetat câteva minute cu ochiul liber. Apoi, cu o expresie de interes, și-a lăsat țigara deoparte și, ducând bastonul la fereastră, l-a cercetat din nou cu o lentilă convexă.

„Interesant, deși elementar”, a spus, întorcându-se în colțul lui preferat de pe canapea. „Pe baston există, fără îndoială, unul sau două indicii. Ne oferă temeiul câtorva deducții.”

„Mi-a scăpat ceva?” am întrebat cu un aer oarecum încrezut. „Sper că n-am trecut cu vederea nimic de însemnătate?”

„Mă tem, dragul meu Watson, că cele mai multe dintre concluziile dumitale erau greșite. Când am spus că mă stimulezi, voiam să spun, ca să fiu sincer, că observarea erorilor dumitale de raționament mă îndrepta uneori către adevăr. Asta nu înseamnă că în cazul de față te înșeli cu totul. Omul este, fără îndoială, un medic de țară. Și umblă mult pe jos.”

„Atunci am avut dreptate.”

„În măsura asta.”

„Dar asta e tot.”

„Nu, nu, dragul meu Watson, nu e tot – nicidecum tot. Aș zice, de pildă, că un dar oferit unui medic vine mai degrabă de la un spital decât de la o asociație de vânătoare și că, atunci când inițialele «C.C.» precedă numele unui spital, cuvintele «Charing Cross» îți vin cât se poate de firesc în minte.”

„Poate că ai dreptate.”

„Așa este cel mai probabil. Și, dacă luăm asta drept ipoteză de lucru, avem un nou punct de plecare pentru a reconstitui portretul vizitatorului necunoscut.”

„Ei bine, presupunând că «C.C.H.» chiar înseamnă «Charing Cross Hospital», ce alte concluzii putem trage?”

„Nu-ți vine niciuna în minte? Îmi cunoști metodele. Aplică-le!”

„Nu văd decât concluzia evidentă că omul a profesat la oraș înainte de a pleca la țară.”

„Cred că am putea îndrăzni să mergem puțin mai departe. Privește lucrurile astfel. Cu ce prilej s-ar fi oferit cel mai probabil un asemenea dar? Când s-ar fi hotărât prietenii lui să-i ofere împreună o dovadă a bunăvoinței lor? Evident, în clipa în care doctorul Mortimer a părăsit spitalul ca să-și deschidă propriul cabinet. Știm că i s-a oferit un dar. Credem că a trecut de la un spital din oraș la un cabinet de țară. Împingem oare deducția prea departe dacă spunem că darul i-a fost oferit cu prilejul acestei schimbări?”

„Pare, într-adevăr, probabil.”

„Acum, vei observa că nu putea fi unul dintre medicii titulari ai spitalului, de vreme ce numai un medic bine statornicit în profesie la Londra putea ocupa o asemenea funcție, iar un asemenea om n-ar fi ajuns să practice la țară. Ce era, atunci? Dacă lucra în spital, fără să fie însă medic titular, nu putea fi decât chirurg intern sau medic intern – cu puțin mai mult decât un student în anii mari. Și a plecat acum cinci ani – data este pe baston. Așadar, medicul dumitale de familie, grav și de vârstă mijlocie, se evaporă, dragul meu Watson, și în locul lui apare un tânăr de nici treizeci de ani, amabil, lipsit de ambiție, distrat, care are un câine la care ține și despre care aș spune, în linii mari, că e mai mare decât un terrier și mai mic decât un mastif.”

Am râs neîncrezător, în vreme ce Sherlock Holmes se lăsa pe spate pe canapea și trimitea spre tavan mici rotocoale unduitoare de fum.

„Cât despre ultima parte, nu am cum să verific ce spui”, am zis, „dar măcar câteva amănunte despre vârsta omului și cariera lui profesională nu sunt greu de aflat.” De pe micul meu raft cu cărți medicale am luat Anuarul medical și am căutat numele. Erau mai mulți Mortimer, dar numai unul putea fi vizitatorul nostru. I-am citit cu voce tare însemnarea.

„Mortimer, James, M.R.C.S., 1882, Grimpen, Dartmoor, Devon. Chirurg intern, din 1882 până în 1884, la spitalul Charing Cross. Laureat al premiului Jackson pentru patologie comparată, cu eseul intitulat «Este boala o revenire la forme ancestrale?». Membru corespondent al Societății Suedeze de Patologie. Autor al lucrărilor «Câteva ciudățenii ale atavismului» (Lancet 1882). «Progresăm?» (Journal of Psychology, martie 1883). Medic al parohiilor Grimpen, Thorsley și High Barrow.”

„Nu se pomenește nicăieri de asociația aceea locală de vânătoare, Watson”, a spus Holmes cu un zâmbet ștrengăresc, „dar este un medic de țară, după cum ai observat cu multă perspicacitate. Cred că deducțiile mele sunt destul de bine întemeiate. În ce privește adjectivele, am spus, dacă-mi aduc bine aminte, amabil, lipsit de ambiție și distrat. Din experiența mea, numai un om amabil primește pe lumea asta asemenea dovezi de prețuire, numai unul lipsit de ambiție renunță la o carieră londoneză pentru una la țară și numai unul distrat își lasă bastonul în locul cărții de vizită după ce a așteptat o oră în camera dumitale.”

„Și câinele?”

„Are obiceiul să ducă bastonul acesta, mergând în urma stăpânului său. Fiindcă bastonul este greu, câinele l-a ținut strâns de mijloc, iar urmele dinților se văd foarte limpede. Fălcile câinelui, după cum arată distanța dintre aceste urme, sunt, după părerea mea, prea late pentru un terrier și nu îndeajuns de late pentru un mastif. Ar fi putut fi – da, pe Jupiter, este un spaniel cu părul creț.”

Se ridicase și, în timp ce vorbea, se plimbase prin cameră. Acum s-a oprit în nișa ferestrei. În glasul lui era atâta convingere, încât am ridicat ochii surprins.

„Dragul meu, cum poți fi atât de sigur?”

„Din simplul motiv că văd câinele în persoană chiar în fața ușii noastre, iar acum stăpânul lui sună la ușă. Nu te mișca, te rog, Watson. Este un confrate de-al dumitale, iar prezența dumitale îmi poate fi de folos. Acesta este momentul dramatic al destinului, Watson, când auzi pe scară un pas care îți pătrunde în viață și nu știi dacă spre bine sau spre rău. Ce-i cere doctorul James Mortimer, omul de știință, lui Sherlock Holmes, specialistul în crime? Intrați!”

Înfățișarea vizitatorului nostru m-a surprins, fiindcă mă așteptasem să văd un medic de țară tipic. Era un bărbat foarte înalt și slab, cu un nas lung ca un cioc, care ieșea în afară între doi ochi cenușii, ageri și apropiați, scânteind în spatele unor ochelari cu ramă de aur. Ținuta îi era cea a unui om de profesia lui, însă destul de neîngrijită, căci redingota îi era ponosită, iar pantalonii, destrămați pe la margini. Deși tânăr, avea deja spinarea lungă încovoiată și mergea cu capul împins înainte, cu aerul unui om care scrutează totul cu bunăvoință. Când a intrat, privirea i-a căzut pe bastonul din mâna lui Holmes și a alergat spre el cu o exclamație de bucurie. „Mă bucur nespus”, a spus. „Nu eram sigur dacă l-am lăsat aici sau la biroul companiei de navigație. N-aș vrea să pierd bastonul acesta pentru nimic în lume.”

„Văd că l-ați primit în dar”, a spus Holmes.

„Da, domnule.”

„De la spitalul Charing Cross?”

„De la unul sau doi prieteni de acolo, cu prilejul căsătoriei mele.”

„Vai, vai, asta nu e bine!” a spus Holmes, clătinând din cap.

Doctorul Mortimer a clipit din spatele ochelarilor, ușor mirat. „De ce nu e bine?”

„Doar pentru că ne-ați dat peste cap micile deducții. Spuneți că v-ați căsătorit?”

„Da, domnule. M-am căsătorit și de aceea am părăsit spitalul și, odată cu el, orice speranță la o carieră de medic consultant. Trebuia să-mi întemeiez propriul cămin.”

„Ei, ei, până la urmă n-am greșit chiar atât de mult”, a spus Holmes. „Și acum, doctore James Mortimer –”

„Domnule, vă rog, doar domnule – un modest M.R.C.S.”

„Și, evident, un om cu o gândire riguroasă.”

„Un amator în ale științei, domnule Holmes, un culegător de scoici pe țărmul marelui ocean necunoscut. Presupun că mă adresez domnului Sherlock Holmes, și nu –”

„Nu, acesta este prietenul meu, doctorul Watson.”

„Încântat de cunoștință, domnule. V-am auzit numele pomenit în legătură cu cel al prietenului dumneavoastră. Mă interesați foarte mult, domnule Holmes. Nu mă prea așteptam la un craniu atât de dolicocefal sau la o dezvoltare supraorbitală atât de pronunțată. Ați avea ceva împotrivă să-mi trec degetul de-a lungul fisurii parietale? Un mulaj al craniului dumneavoastră, domnule, până când originalul va fi la îndemână, ar împodobi orice muzeu de antropologie. Nu vreau să exagerez cu laudele, dar mărturisesc că râvnesc la craniul dumneavoastră.”

Sherlock Holmes i-a făcut semn ciudatului nostru vizitator să se așeze pe un scaun. „Văd că sunteți un entuziast în domeniul care vă preocupă, domnule, așa cum sunt și eu într-al meu”, a spus. „Observ după arătător că vă răsuciți singur țigările. Nu vă sfiiți să vă aprindeți una.”

Omul a scos foiță și tutun și a răsucit o țigară cu o îndemânare surprinzătoare. Avea degete lungi, tremurătoare, la fel de agile și de neastâmpărate ca antenele unei insecte.

Holmes tăcea, dar privirile scurte și iuți pe care i le arunca îmi arătau interesul stârnit de ciudatul nostru oaspete. „Presupun, domnule”, a spus în cele din urmă, „că nu doar pentru a-mi examina craniul mi-ați făcut onoarea de a veni aici aseară și din nou astăzi?”

„Nu, domnule, nu; deși mă bucur că am avut prilejul să fac și asta. Am venit la dumneavoastră, domnule Holmes, fiindcă îmi dau seama că sunt un om lipsit de simț practic și fiindcă m-am trezit deodată în fața unei probleme extrem de grave și cu totul ieșite din comun. Și cum știu că sunteți al doilea expert al Europei –”

„Chiar așa, domnule! Îmi îngăduiți să vă întreb cine are onoarea de a fi primul?” a întrebat Holmes, cam tăios.

„Pentru un om cu o gândire riguros științifică, lucrările lui Monsieur Bertillon trebuie să prezinte întotdeauna un interes deosebit.”

„Atunci n-ar fi mai bine să-l consultați pe el?”

„Am spus, domnule, pentru un om cu o gândire riguros științifică. Dar când vine vorba de partea practică a lucrurilor, se recunoaște că nu aveți egal. Sper, domnule, că nu cumva, fără voia mea –”

„Doar puțin”, a spus Holmes. „Cred, doctore Mortimer, că ar fi înțelept din partea dumneavoastră să-mi spuneți, vă rog, limpede și fără alte preambuluri, în ce constă exact problema pentru care îmi cereți ajutorul.”

---