Vârsta ino­cen­ței

Edith Wharton

Capitolul 1

Într-o seară de ianuarie, la începutul anilor șaptezeci, Christine Nilsson cânta în Faust la Academia de Muzică din New York.

Deși se vorbea deja despre construirea, undeva în depărtările metropolei, „mai sus de străzile cu numere de patruzeci și ceva”, a unei noi Opere care să rivalizeze prin cost și splendoare cu cele din marile capitale europene, lumea mondenă se mulțumea încă să se reunească iarnă de iarnă în lojile ponosite, roșii și aurii, ale vechii Academii, cu atmosfera ei familiară. Conservatorii țineau la ea fiindcă era mică și incomodă, ținându-i astfel la distanță pe „nou-veniții” de care New Yorkul începea să se teamă, dar de care era totuși atras; sentimentalii se agățau de ea pentru legăturile cu trecutul, iar melomanii pentru acustica excelentă, o calitate întotdeauna atât de greu de asigurat în sălile construite pentru ascultarea muzicii.

Era prima apariție a doamnei Nilsson în iarna aceea, iar ceea ce presa cotidiană învățase deja să numească „un public de o strălucire excepțională” se adunase s-o asculte, adus pe străzile alunecoase și înzăpezite în cupeuri particulare, în încăpătorul landou al familiei ori în mai modestul, dar mai comodul „cupeu de la Brown”. A veni la Operă într-un cupeu de la Brown era aproape la fel de onorabil ca a sosi în propria trăsură; iar plecarea cu același mijloc avea avantajul imens de a-ți îngădui (cu o aluzie glumeață la principiile democratice) să te repezi în prima trăsură de la Brown din șir, în loc să aștepți până când nasul propriului vizitiu, congestionat de frig și de gin, avea să lucească sub porticul Academiei. Una dintre cele mai strălucite intuiții ale marelui antreprenor de trăsuri de închiriat fusese descoperirea că americanii vor să plece de la distracție chiar mai repede decât vor să ajungă la ea.

Când Newland Archer deschise ușa din fundul lojii clubului, cortina tocmai se ridicase pentru scena din grădină. Nimic nu-l împiedicase pe tânăr să vină mai devreme, căci luase cina la șapte, singur cu mama și sora lui, iar după aceea zăbovise la un trabuc în biblioteca în stil gotic, cu dulapuri de nuc negru cu uși de sticlă și scaune cu fleuroane în vârful spătarelor, singura încăpere din casă în care doamna Archer îngăduia fumatul. Dar, mai întâi de toate, New Yorkul era o metropolă și știa foarte bine că într-o metropolă „nu se cade” să ajungi devreme la operă; iar ceea ce „se cădea” sau „nu se cădea” juca în New Yorkul lui Newland Archer un rol tot atât de însemnat ca enigmaticele spaime totemice care hotărâseră soarta strămoșilor lui cu mii de ani în urmă.

Al doilea motiv al întârzierii era unul personal. Zăbovise la trabuc fiindcă, în adâncul sufletului, era un diletant, iar gândul la o plăcere viitoare îi aducea adesea o satisfacție mai subtilă decât trăirea ei. Așa se întâmpla mai ales când plăcerea era una delicată, cum erau cele mai multe dintre ale lui; iar de data aceasta clipa pe care o aștepta avea ceva atât de rar și de ales încât – ei bine, nici dacă și-ar fi potrivit sosirea cu regizorul de scenă al primadonei n-ar fi putut intra la Academie într-un moment mai plin de înțeles decât tocmai când ea cânta: „Mă iubește – nu mă iubește – mă iubește!” și presăra peste petalele de margaretă care cădeau note limpezi ca roua.

Cânta, firește, „M’ama!”, nu „mă iubește”, fiindcă o lege neschimbătoare și de necontestat a lumii muzicale cerea ca textul german al operelor franceze interpretate de artiști suedezi să fie tradus în italiană, pentru a fi înțeles mai limpede de publicul de limbă engleză. Lui Newland Archer acest lucru i se părea la fel de firesc ca toate celelalte convenții care-i modelau viața: cum ar fi obligația de a-și face cărarea cu două perii cu dos de argint, purtându-i monograma în email albastru, și aceea de a nu apărea niciodată în lumea bună fără o floare (de preferință o gardenie) la butonieră.

Primadona cânta „M’ama … non m’ama …”, apoi „M’ama!” într-o ultimă izbucnire de iubire triumfătoare, în timp ce își lipea de buze margareta jumulită și își ridica ochii mari spre chipul de om versat al lui Faust-Capoul, mic și oacheș, care, într-un pieptar strâmt de catifea purpurie și cu o tichie cu pene pe cap, încerca zadarnic să pară la fel de pur și de sincer ca nevinovata lui victimă.

Rezemat de peretele din fundul lojii clubului, Newland Archer își luă ochii de pe scenă și cercetă cu privirea partea opusă a sălii. Chiar în fața lui se afla loja bătrânei doamne Manson Mingott, a cărei obezitate monstruoasă o împiedica de mult să mai vină la Operă, dar care era întotdeauna reprezentată în serile mondene de câțiva dintre membrii mai tineri ai familiei. În seara aceea, locurile din față ale lojii erau ocupate de nora ei, doamna Lovell Mingott, și de fiica ei, doamna Welland; iar puțin mai în spate, retrasă în dosul acestor matroane în brocart, ședea o tânără în alb, cu ochii ațintiți în extaz asupra îndrăgostiților de pe scenă. Când acel „M’ama!” al doamnei Nilsson răsună vibrant peste sala tăcută (în loji conversațiile amuțeau întotdeauna în timpul „Cântecului margaretei”), un roz cald îi urcă fetei în obraji, îi învălui fruntea până la rădăcina cosițelor blonde și coborî pe pieptul tânăr până unde începea plastronul modest de tul, prins cu o singură gardenie. Își lăsă ochii spre buchetul uriaș de lăcrămioare din poală, iar Newland Archer îi văzu vârfurile degetelor, în mănuși albe, atingând ușor florile. Trase aer în piept, măgulit în vanitatea lui, și își întoarse privirea spre scenă.

Pentru decor nu se făcuse economie, iar frumusețea lui era recunoscută chiar și de cei care, asemenea lui, cunoșteau teatrele de Operă din Paris și Viena. În prim-plan, până la rampă, scena era acoperită cu pânză verde-smarald. Mai în spate, movilițe simetrice de mușchi verde și lânos, mărginite de porți de crochet, alcătuiau baza unor arbuști cu formă de portocali, dar presărați cu trandafiri mari, roz și roșii. Panseluțe uriașe, mult mai mari decât trandafirii și foarte asemănătoare ștergătoarelor de penițe în formă de flori, făcute de enoriașe pentru clericii la modă, răsăreau din mușchiul de la poalele trandafirilor; iar ici-colo câte o margaretă altoită pe o ramură de trandafir înflorea cu o luxurianță ce prevestea minunile pe care domnul Luther Burbank avea să le înfăptuiască mult mai târziu.

În mijlocul acestei grădini fermecate, doamna Nilsson, în cașmir alb cu tăieturi prin care se vedea satinul albastru-pal, cu o poșetuță atârnând de cingătoarea albastră și cu cosițele groase și galbene așezate grijuliu de o parte și de alta a plastronului de muselină, asculta cu ochii plecați declarațiile înflăcărate ale domnului Capoul și se prefăcea că, în nevinovăția ei, nu-i înțelege intențiile ori de câte ori el, îmbiind-o prin vorbe sau priviri, îi arăta fereastra de la parterul cochetei vile de cărămidă care înainta oblic din culisa dreaptă.

„Comoara mea!” gândi Newland Archer, aruncând din nou o privire spre tânăra cu lăcrămioare. „Nici măcar nu bănuiește despre ce e vorba.” Și-i contemplă chipul tânăr și absorbit, cu un fior posesiv în care mândria lui de bărbat inițiat se amesteca cu o tandră venerație pentru puritatea ei abisală. „O să citim Faust împreună … pe malul lacurilor italiene …”, își spuse, amestecând într-un gând cam tulbure decorul plănuitei lui luni de miere cu capodoperele literaturii pe care avea să aibă, ca bărbat, privilegiul de a i le dezvălui miresei sale. Abia în după-amiaza aceea May Welland îl lăsase să înțeleagă că „ținea la el” (formula consacrată la New York pentru mărturisirile tinerelor fete), iar imaginația lui, sărind deja peste inelul de logodnă, sărutul de logodnă și marșul din Lohengrin, o vedea alături de el în vreun colț plin de vrajă al bătrânei Europe.

Nu dorea câtuși de puțin ca viitoarea doamnă Newland Archer să fie o prostuță. Voia ca ea (mulțumită tovărășiei lui, care avea să-i deschidă mintea) să dobândească tactul monden și prezența de spirit care să-i îngăduie să nu se lase mai prejos decât cele mai populare femei măritate din „lumea tânără”, unde obiceiul statornicit era să atragi omagiile bărbaților, descurajându-le totodată în glumă. Dacă și-ar fi cercetat vanitatea până în adânc (cum era uneori pe punctul să facă), ar fi găsit acolo dorința ca soția lui să fie la fel de pricepută într-ale lumii și de dornică să placă precum femeia măritată ale cărei farmece îl captivaseră vreme de doi ani de ușoare frământări; fără, firește, nici urmă din slăbiciunea care fusese cât pe ce să strice viața acelei ființe nefericite și care îi încurcase propriile planuri o iarnă întreagă.

Cum avea să fie făurit acest miracol de foc și gheață și cum avea să dăinuie într-o lume aspră nu-și făcuse niciodată timp să se gândească până la capăt; se mulțumea însă să-și păstreze părerea fără s-o analizeze, fiindcă știa că era și a tuturor domnilor îngrijit pieptănați, cu veste albe și flori la butonieră, care se perindau prin loja clubului, schimbau cu el saluturi prietenești și își aținteau critic binoclurile de operă asupra cercului de doamne care erau rodul acestui sistem. În chestiunile intelectuale și artistice, Newland Archer se simțea net superior acestor exemplare alese ale vechii elite newyorkeze; probabil că citise mai mult, gândise mai mult și văzuse chiar cu mult mai mult din lume decât oricare alt bărbat dintre ei. Luați unul câte unul, își trădau inferioritatea; adunați însă laolaltă, reprezentau „New Yorkul”, iar obișnuința solidarității bărbătești îl făcea să le accepte doctrina în toate chestiunile numite morale. Simțea instinctiv că, în această privință, ar fi fost incomod – și chiar cam împotriva bontonului – să meargă pe drumul lui.

„Ei – pe cinstea mea!” exclamă Lawrence Lefferts, întorcându-și brusc binoclul dinspre scenă. Lawrence Lefferts era, în general, cea dintâi autoritate în materie de „bonton” la New York. Probabil că închinase mai mult timp decât oricine studiului acestei chestiuni complicate și fascinante; dar studiul singur nu putea explica siguranța lui desăvârșită și firească. Era de ajuns să-l privești, de la înclinarea frunții sale pleșuve și arcuirea frumoasei lui mustăți blonde până la pantofii lungi de lac de la cealaltă extremitate a făpturii sale suple și elegante, ca să simți că știința „bontonului” trebuia să fie înnăscută în oricine știa să poarte haine atât de bune cu atâta nepăsare și să-și poarte statura atât de înaltă cu atâta grație nonșalantă. Așa cum spusese odată un tânăr admirator: „Dacă știe cineva să-ți spună exact când se poartă cravată neagră la ținuta de seară și când nu, acela e Larry Lefferts.” Iar în alegerea dintre escarpeni și pantofii „Oxford” de lac, autoritatea lui nu fusese niciodată contestată.

„Dumnezeule!” spuse el și îi întinse în tăcere binoclul bătrânului Sillerton Jackson.

Urmărind privirea lui Lefferts, Newland Archer văzu cu mirare că exclamația fusese provocată de apariția unei noi siluete în loja bătrânei doamne Mingott. Era o femeie tânără și zveltă, puțin mai scundă decât May Welland, cu păr castaniu care-i creștea în bucle strânse pe la tâmple și era ținut la loc de o bentiță îngustă de diamante. Impresia dată de această podoabă, care-i conferea ceea ce pe atunci se numea un „aer de Joséphine”, era întregită de croiala rochiei de catifea albastru-închis, prinsă cam teatral sub sâni cu o cingătoare cu pafta mare, de modă veche. Tânăra cu rochia neobișnuită, care părea să nu-și dea deloc seama de atenția stârnită de ținuta ei, rămase o clipă în mijlocul lojii, discutând cu doamna Welland dacă se cuvenea să-i ia locul din colțul drept din față; apoi cedă cu un zâmbet ușor și se așeză în același rând cu cumnata doamnei Welland, doamna Lovell Mingott, instalată în colțul opus.

Domnul Sillerton Jackson îi înapoiase binoclul lui Lawrence Lefferts. Toți cei din loja clubului se întoarseră instinctiv, așteptând să audă ce avea de spus bătrânul; căci bătrânul domn Jackson era în materie de „familie” o autoritate tot atât de mare ca Lawrence Lefferts în materie de „bonton”. Cunoștea, în toate ramificațiile lor, legăturile dintre verii din New York; și putea nu numai să lămurească întrebări atât de complicate ca aceea a legăturii dintre familia Mingott (prin familia Thorley) și familia Dallas din Carolina de Sud ori a înrudirii ramurii mai vârstnice a familiei Thorley din Philadelphia cu familia Chivers din Albany (care nu trebuia cu niciun chip confundată cu familia Manson Chivers de pe University Place), ci și să înșire trăsăturile de căpetenie ale fiecărei familii: de pildă, zgârcenia fabuloasă a ramurilor mai tinere ale familiei Lefferts (cele din Long Island); ori tendința fatală a familiei Rushworth de a face căsătorii nesăbuite; ori nebunia care reapărea din două în două generații în familia Chivers din Albany, cu care verii din New York refuzaseră întotdeauna să se încuscrească – cu dezastruoasa excepție a bietei Medora Manson, care, după cum știa toată lumea … dar mama ei era, la urma urmei, o Rushworth.

Pe lângă această pădure de arbori genealogici, domnul Sillerton Jackson mai purta, între tâmplele lui înguste și scobite și sub acoperișul moale al părului argintiu, un registru al celor mai multe scandaluri și mistere care mocniseră sub suprafața netulburată a lumii bune din New York în ultimii cincizeci de ani. Știa, într-adevăr, atât de multe și păstra totul atât de viu în memorie, încât era socotit singurul om care ți-ar fi putut spune cine era de fapt bancherul Julius Beaufort și ce se alesese de chipeșul Bob Spicer, tatăl bătrânei doamne Manson Mingott, care dispăruse atât de misterios (cu o mare sumă de bani încredințați spre administrare) la mai puțin de un an după ce se însurase, chiar în ziua în care o frumoasă dansatoare spaniolă, care încântase săli arhipline în vechea Operă de la Battery, se îmbarcase pentru Cuba. Dar aceste mistere, și multe altele, erau zăvorâte cu strășnicie în pieptul domnului Jackson; căci nu numai că simțul său viu al onoarei îi interzicea să dea mai departe vreo destăinuire, dar știa și foarte bine că faima lui de om discret îi sporea prilejurile de a afla ce dorea să știe.

De aceea, cei din loja clubului așteptau cu vădită încordare în timp ce domnul Sillerton Jackson îi înapoia binoclul lui Lawrence Lefferts. O clipă cercetă în tăcere grupul atent cu ochii lui albaștri, voalați, umbriți de pleoape bătrâne, străbătute de vinișoare; apoi își răsuci gânditor mustața și spuse simplu: „Nu credeam că familia Mingott ar îndrăzni una ca asta.”

---