Stra­ni­ul caz al doc­to­ru­lui Jekyll și al dom­nu­lui Hyde

Robert Louis Stevenson

Capitolul 1: Povestea ușii

Domnul Utterson, avocatul, era un om cu chip aspru, pe care niciun zâmbet nu-l lumina vreodată; rece, laconic și stânjenit în conversație; reținut în manifestarea sentimentelor; slab, deșirat, prăfuit, mohorât și totuși, într-un fel, te făcea să-l îndrăgești. La întâlnirile cu prietenii, când vinul îi era pe gust, în ochi îi strălucea ceva profund omenesc; ceva ce nu-și găsea niciodată loc în vorbele lui, dar se exprima nu numai prin acele semne tăcute care i se citeau pe chip după cină, ci, mai des și mai răspicat, prin faptele vieții sale. Era aspru cu sine; când era singur, bea gin ca să-și înfrâneze gustul pentru vinurile alese; și, deși îi plăcea teatrul, nu mai trecuse pragul vreunuia de douăzeci de ani. Față de ceilalți însă dovedea o îngăduință recunoscută; uneori se minuna, aproape cu invidie, de avântul pe care îl vădeau faptele lor rele; iar în orice împrejurare grea era înclinat să ajute mai degrabă decât să mustre. „Înclin spre erezia lui Cain”, obișnuia să spună cu un umor aparte: „Îmi las fratele să se ducă la diavol în felul lui.” Datorită acestei firi, i se întâmpla adesea să fie ultima cunoștință respectabilă și ultima influență bună din viața unor oameni aflați pe drumul pierzaniei. Iar față de aceștia, câtă vreme îi mai treceau pragul biroului, nu lăsa să se vadă nici cea mai mică schimbare în purtare.

Fără îndoială, domnului Utterson îi era ușor să facă asta; căci nici în cele mai bune momente nu-și arăta prea mult sentimentele, și până și prieteniile lui păreau întemeiate pe aceeași largă bunăvoință. Un om modest se recunoaște după felul în care își primește cercul de prieteni de-a gata, din mâinile întâmplării; iar avocatul așa făcea. Prietenii lui erau rude sau oamenii pe care îi cunoștea de cel mai mult timp; sentimentele lui, asemenea iederii, creșteau cu timpul, fără să presupună vreo însușire deosebită a celor îndrăgiți. De aici venea, fără îndoială, legătura care-l unea cu domnul Richard Enfield, ruda sa îndepărtată, bine-cunoscutul om de lume. Pentru mulți era o enigmă ce puteau găsi acești doi oameni unul la celălalt sau ce subiect de discuție i-ar fi putut interesa pe amândoi. Cei care îi întâlneau la plimbările lor de duminică spuneau că nu-și vorbeau, păreau neobișnuit de plictisiți și întâmpinau cu vădită ușurare apariția vreunui prieten. Cu toate acestea, cei doi țineau nespus la aceste plimbări, le socoteau podoaba cea mai de preț a fiecărei săptămâni și, ca să se bucure de ele fără întrerupere, nu numai că lăsau deoparte prilejurile de plăcere, dar nu se lăsau abătuți nici de afaceri.

La una dintre aceste plimbări, drumul îi duse, din întâmplare, pe o stradă lăturalnică dintr-un cartier aglomerat al orașului London. Strada era mică și, cum se spune, liniștită, dar în zilele de lucru negoțul înflorea. Locuitorii păreau să o ducă toți bine și toți sperau, întrecându-se între ei, să o ducă și mai bine, cheltuindu-și prisosul câștigurilor pe înfrumusețări; astfel, fațadele prăvăliilor se înșirau de-a lungul străzii cu un aer îmbietor, ca niște șiruri de vânzătoare zâmbitoare. Chiar și duminica, atunci când își ascundea farmecele mai ostentative și era mai puțin umblată, strada strălucea pe fundalul cartierului ponosit, ca un foc în pădure; iar obloanele proaspăt vopsite, alămurile bine lustruite, curățenia de peste tot și aerul izbitor de vesel atrăgeau numaidecât privirea trecătorului și o încântau.

La două uși de un colț al străzii, pe stânga dacă mergeai spre răsărit, șirul caselor era întrerupt de intrarea unei curți; și tocmai acolo, o clădire cu înfățișare sinistră își scotea frontonul spre stradă. Avea parter și etaj; nu se vedea nicio fereastră, nimic în afară de o ușă la parter și, la etaj, o frunte oarbă de zid cu culoarea ștearsă; fiecare trăsătură îi purta urmele unei îndelungate și sordide neglijențe. Ușa, care n-avea nici clopoțel, nici ciocănel, era pătată, cu vopseaua bășicată. Vagabonzii se trăgeau alene în firida intrării și aprindeau chibrituri frecându-le de tăbliile ușii; copiii se jucau de-a prăvălia pe trepte; câte un școlar își încercase cuțitul pe muluri; și, de aproape o generație, nu se arătase nimeni să alunge acești vizitatori întâmplători ori să repare stricăciunile lăsate de ei.

Domnul Enfield și avocatul mergeau pe partea cealaltă a străzii; când ajunseră însă în dreptul intrării, cel dintâi își ridică bastonul și arătă spre ea.

„Ați observat vreodată ușa aceea?”, întrebă el; iar când însoțitorul îi răspunse că da, adăugă: „În mintea mea, e legată de o poveste foarte ciudată.”

„Chiar așa?”, spuse domnul Utterson, cu glasul ușor schimbat. „Și despre ce era vorba?”

„Ei bine, a fost așa”, răspunse domnul Enfield. „Mă întorceam acasă de undeva de la capătul lumii, pe la trei, într-o dimineață neagră de iarnă, iar drumul meu trecea printr-o parte a orașului unde nu se vedea, literalmente, nimic în afară de felinare. Stradă după stradă, și toată lumea dormea – stradă după stradă, toate luminate ca pentru o procesiune și toate pustii ca o biserică – până ce am ajuns în starea aceea în care asculți și iar asculți și începi să-ți dorești să vezi un polițist. Dintr-odată am văzut două siluete: un om scund, care înainta spre răsărit cu pași apăsați și vioi, și o fetiță de vreo opt sau zece ani, care alerga cât o țineau picioarele pe o stradă ce se încrucișa cu a mea. Ei bine, domnule, cei doi s-au ciocnit la colț, cum era și firesc; și atunci a venit partea îngrozitoare: omul a trecut liniștit peste trupul fetiței, călcând-o în picioare, și a lăsat-o pe jos, țipând. Povestit, nu pare mare lucru, dar era un iad să vezi așa ceva. Nu părea om, ci vreun car blestemat al lui Jagannath. Am strigat ca la vânătoare, am luat-o la goană, l-am înșfăcat de guler pe domnul cu pricina și l-am adus înapoi, unde se strânsese deja un grup destul de mare în jurul fetiței care țipa. Era cât se poate de calm și nu s-a împotrivit, dar mi-a aruncat o privire atât de respingătoare, încât m-a podidit sudoarea ca după o alergare. Cei care ieșiseră în stradă erau chiar din familia fetiței; și destul de curând a apărut și doctorul pe care fusese trimisă să-l cheme. Ei bine, copila nu pățise mare lucru, mai degrabă se speriase, după spusele doftorului; și s-ar fi putut crede că totul avea să se încheie aici. Dar era ceva curios la mijloc. Pe domnul cu pricina îl luasem în silă de la prima vedere. La fel și familia copilei, ceea ce era firesc. Dar ce m-a izbit a fost felul în care se purta doctorul. Era un spițer tipic, sec, fără vârstă și fără culoare, cu un puternic accent de Edinburgh și cam tot atât de emotiv ca un cimpoi. Ei bine, domnule, era la fel ca noi ceilalți; de fiecare dată când se uita la prizonierul meu, îl vedeam pe doftor cum pălea și i se făcea rău de dorința de a-l omorî. Știam ce gândea, cum și el știa ce gândeam eu; și, fiindcă nu se punea problema să-l ucidem, am ales ce ne rămânea mai bun de făcut. I-am spus omului că eram în stare să facem din întâmplarea asta un scandal care să-i facă numele să pută de la un capăt la altul al orașului London și că aveam s-o facem. Dacă avea prieteni sau se bucura de vreo trecere, ne-am luat angajamentul să-l lăsăm fără prieteni și fără trecere. Și tot timpul, cât îi spuneam toate astea cu înverșunare, țineam femeile departe de el cum puteam mai bine, fiindcă erau dezlănțuite ca niște harpii. N-am mai văzut un asemenea cerc de chipuri pline de ură; iar omul stătea acolo, în mijloc, cu un fel de calm sumbru și batjocoritor – era și speriat, o vedeam – dar ținea piept, domnule, întocmai ca Satana. «Dacă vreți să profitați de acest accident», a spus el, «firește că n-am ce face. Orice gentleman vrea să evite o scenă», zice. «Spuneți suma.» Ei bine, i-am smuls o sută de lire pentru familia fetiței; era limpede că ar fi vrut să se țină tare, dar era ceva amenințător în noi toți și, până la urmă, a cedat. Pe urmă trebuia să luăm banii; și unde credeți că ne-a dus, dacă nu la locul acela cu ușa? – a scos iute o cheie, a intrat și, în scurt timp, s-a întors cu vreo zece lire în aur și un cec pentru restul, plătibil la purtător la banca Coutts și semnat cu un nume pe care nu-l pot pomeni, deși are însemnătate în povestea mea; dar era, oricum, un nume foarte cunoscut și care apărea adesea în tipar. Suma era mare; semnătura însă garanta și mai mult de atât, dacă era autentică. Mi-am îngăduit să-i atrag atenția domnului cu pricina că toată afacerea părea îndoielnică și că, în viața reală, un om nu intră pe ușa unei pivnițe la patru dimineața și iese de acolo cu cecul altcuiva pentru aproape o sută de lire. Dar el era cât se poate de liniștit și batjocoritor. «Stați fără grijă», zice, «rămân cu dumneavoastră până se deschid băncile și încasez cecul chiar eu.» Așa că am pornit cu toții, doctorul, tatăl fetiței, prietenul nostru și eu, și am petrecut restul nopții în locuința mea; iar a doua zi, după ce am luat micul dejun, ne-am dus cu toții la bancă. Am prezentat chiar eu cecul și am spus că aveam toate motivele să cred că era un fals. Nici vorbă. Cecul era autentic.”

„Țț, țț”, spuse domnul Utterson.

„Văd că simțiți la fel ca mine”, spuse domnul Enfield. „Da, e o poveste urâtă. Fiindcă individul cu pricina era un ins cu care nimeni nu putea avea de-a face, un om cu adevărat ticălos; iar cel care emisese cecul e însăși întruchiparea bunei-cuviințe, ba e și celebru și, ceea ce-i mai rău, unul dintre oamenii aceia care fac ceea ce se cheamă bine. Șantaj, pesemne; un om cinstit plătind scump pentru unele dintre năzbâtiile tinereții. De aceea numesc locul acela cu ușa Casa Șantajului. Deși nici asta, știți, nu explică nici pe departe totul”, adăugă el și, spunând acestea, se cufundă în gânduri.

Din gânduri îl scoase domnul Utterson, care-l întrebă destul de brusc: „Și nu știi dacă cel care a emis cecul locuiește acolo?”

„Un loc potrivit, nu-i așa?”, răspunse domnul Enfield. „Dar i-am remarcat, din întâmplare, adresa; locuiește într-una dintre piețe.”

„Și n-ai întrebat niciodată despre – locul acela cu ușa?”, spuse domnul Utterson.

„Nu, domnule; am avut un scrupul”, veni răspunsul. „Nu-mi place deloc să pun întrebări; seamănă prea mult cu Judecata de Apoi. Pui o întrebare și e ca și cum ai urni o piatră. Stai liniștit în vârful unui deal; piatra o ia la vale, urnind altele; și, peste puțin timp, vreun bătrân blajin (ultimul la care te-ai fi gândit) se pomenește lovit în cap, în grădina din spatele propriei case, iar familia trebuie să-și schimbe numele. Nu, domnule, eu am regula mea: cu cât lucrurile par mai încurcate, cu atât întreb mai puțin.”

„Și e o regulă foarte bună”, spuse avocatul.

„Dar am cercetat eu însumi locul”, continuă domnul Enfield. „Parcă nici n-ar fi o casă. Nu mai e nicio altă ușă, iar prin aceea nu intră și nu iese nimeni în afară de domnul din pățania mea, și asta foarte rar. La etajul întâi sunt trei ferestre spre curte; jos, niciuna; ferestrele sunt mereu închise, dar curate. Și mai e un coș care scoate de obicei fum, așa că trebuie să locuiască cineva acolo. Totuși, nici asta nu e chiar sigur, fiindcă clădirile sunt atât de înghesuite în jurul curții, încât e greu să spui unde se termină una și unde începe alta.”

Cei doi merseră iar o vreme în tăcere; apoi domnul Utterson spuse: „Enfield, regula asta a ta e bună.”

„Da, așa cred și eu”, răspunse Enfield.

„Dar, cu toate astea”, continuă avocatul, „vreau să te întreb un lucru: vreau să te întreb cum îl cheamă pe omul acela care a călcat peste trupul fetiței.”

„Ei bine”, spuse domnul Enfield, „nu văd ce rău ar face. Era un om pe nume Hyde.”

„Hm”, spuse domnul Utterson. „Cum arată?”

„Nu-i ușor de descris. E ceva în neregulă cu înfățișarea lui; ceva neplăcut, ceva de-a dreptul detestabil. N-am mai văzut om care să-mi fie atât de nesuferit, și totuși abia dacă știu de ce. Trebuie să aibă undeva o diformitate; ai senzația foarte puternică că e diform, deși n-aș putea spune anume unde. Are o înfățișare cu totul neobișnuită, și totuși chiar nu pot numi nimic ieșit din comun. Nu, domnule; nu-i dau de cap; nu-l pot descrie. Și nu fiindcă m-ar lăsa memoria; vă spun că-l văd în fața ochilor chiar în clipa asta.”

Domnul Utterson mai merse o bucată de drum în tăcere, vădit apăsat de gânduri. „Ești sigur că a folosit o cheie?”, întrebă el în cele din urmă.

„Dragă domnule…”, începu Enfield, cu totul luat prin surprindere.

„Da, știu”, spuse Utterson. „Știu că trebuie să ți se pară ciudat. Adevărul e că, dacă nu te întreb numele celuilalt, e fiindcă îl știu deja. Vezi, Richard, povestea ta m-a atins în plin. Dacă în vreo privință n-ai fost exact, ar fi bine să te corectezi.”

„Cred că ați fi putut să mă preveniți”, răspunse celălalt, cu o urmă de îmbufnare. „Dar am fost exact până la pedanterie, cum spuneți dumneavoastră. Individul avea o cheie; și, mai mult, o are și acum. L-am văzut folosind-o acum mai puțin de o săptămână.”

Domnul Utterson oftă adânc, dar nu scoase o vorbă; după puțin timp, tânărul reluă. „Iată încă o lecție care mă învață să tac”, spuse el. „Mi-e rușine de limba mea lungă. Să facem o înțelegere: să nu mai pomenim niciodată de asta.”

„Din toată inima”, spuse avocatul. „Îți dau mâna, Richard.”

---