Micul lord

Frances Hodgson Burnett

Capitolul 1

Cedric însuși nu știa absolut nimic despre asta. Nici măcar nu i se vorbise vreodată despre asta. Știa că tăticul lui fusese englez, fiindcă așa îi spusese mămica lui; numai că tăticul lui murise pe când el era atât de mic, încât nu-și putea aminti prea multe despre el, afară doar că era mare, avea ochi albaștri și o mustață lungă și că era minunat când îl purta pe umăr prin cameră. De când îi murise tăticul, Cedric își dăduse seama că era mai bine să nu-i vorbească mămicii lui despre el. În timpul bolii tatălui său, Cedric fusese trimis de acasă, iar când se întorsese, totul se sfârșise; mama lui, care fusese și ea foarte bolnavă, abia începuse să stea iar pe scaunul ei de lângă fereastră. Era palidă și slabă, toate gropițele îi dispăruseră de pe chipul frumos, ochii îi păreau mari și îndurerați și era îmbrăcată în negru.

„Draga mea”, spuse Cedric (tăticul lui îi spusese mereu așa, iar băiețelul învățase și el să-i spună la fel) – „Draga mea, tăticul meu se simte mai bine?”

Simți că brațele ei tremurau, așa că-și întoarse capul cârlionțat și o privi în față. Ceva din chipul ei îl făcu să simtă că-i vine să plângă.

„Draga mea”, spuse el, „e bine?”

Atunci, deodată, inimioara lui iubitoare îi spuse că mai bine ar fi s-o cuprindă cu amândouă brațele pe după gât, s-o sărute iar și iar și să-și țină obrăjorul moale lipit de al ei; și așa făcu, iar ea își culcă obrazul pe umărul lui și plânse amarnic, strângându-l în brațe de parcă nu i-ar mai fi putut da drumul niciodată.

„Da, e bine”, spuse ea printre suspine; „e foarte, foarte bine, dar noi – noi nu ne mai avem decât unul pe altul. Pe nimeni altcineva.”

Atunci, mic cum era, înțelese că tăticul lui cel mare, frumos și tânăr nu avea să se mai întoarcă; că murise, așa cum auzise că muriseră și alți oameni, deși nu putea pricepe exact ce lucru ciudat pricinuise toată tristețea aceea. Fiindcă mămica lui plângea ori de câte ori îi vorbea despre tăticul lui, hotărî în sinea lui că era mai bine să nu i-l pomenească prea des; își mai dădu seama că era mai bine să n-o lase să stea nemișcată, privind în foc sau pe fereastră, fără să se miște ori să vorbească. El și mămica lui cunoșteau foarte puțină lume și duceau o viață pe care alții ar fi putut-o socoti foarte singuratică, deși Cedric nu-și dădu seama de singurătatea ei decât când mai crescu și află de ce nu le venea nimeni în vizită. Atunci i se spuse că mămica lui era orfană și că fusese cu totul singură pe lume când tăticul lui o luase de soție. Era foarte frumoasă și locuise ca domnișoară de companie în casa unei bătrâne bogate care nu se purta frumos cu ea, iar într-o zi căpitanul Cedric Errol, venit acolo în vizită, o văzuse urcând în fugă scările, cu lacrimi pe gene; și părea atât de blândă, de nevinovată și de tristă, încât căpitanul n-o putuse uita. Și, după multe întâmplări ciudate, ajunseseră să se cunoască bine și să se iubească mult și se căsătoriseră, deși căsătoria lor le atrăsese dușmănia câtorva persoane. Dintre toți, însă, cel mai mânios fusese tatăl căpitanului, care trăia în Anglia și era un bătrân nobil foarte bogat și de mare vază, foarte iute la mânie și care nu putea suferi nici America, nici pe americani. Mai avea doi fii mai mari decât căpitanul Cedric; potrivit legii, cel mai mare dintre aceștia urma să moștenească titlul nobiliar al familiei și moșiile, care erau foarte bogate și deosebit de frumoase; dacă fiul cel mare murea, moștenitor devenea cel de-al doilea; așa că, deși făcea parte dintr-o familie atât de însemnată, căpitanul Cedric avea puține șanse să ajungă el însuși foarte bogat.

Se întâmplase însă ca Natura să-l înzestreze pe fiul cel mai mic cu daruri pe care nu le dăruise fraților lui mai mari. Avea un chip frumos și un trup bine făcut, puternic și plin de grație; avea un zâmbet luminos și un glas blând și voios; era curajos și mărinimos, avea cea mai bună inimă din lume și părea înzestrat cu puterea de a se face iubit de toată lumea. Cu frații lui mai mari lucrurile nu stăteau așa; niciunul nu era nici frumos, nici prea bun la suflet, nici isteț. Pe când erau băieți la Eton, nu erau îndrăgiți; când ajunseră la universitate, nu se sinchiseau de învățătură, își risipeau și timpul, și banii și legau puține prietenii adevărate. Îl dezamăgeau și-l umileau întruna pe bătrânul conte, tatăl lor; moștenitorul lui nu făcea cinste numelui nobil al familiei și nu dădea niciun semn că avea să ajungă altceva decât un om egoist, risipitor și neînsemnat, fără însușiri bărbătești sau nobile. Bătrânului conte i se părea tare amar că tocmai al treilea fiu, căruia nu avea să-i revină decât o avere foarte mică, era înzestrat cu toate darurile, cu tot farmecul, cu toată puterea și frumusețea. Uneori aproape că-l ura pe tânărul cel frumos, fiindcă părea să aibă toate însușirile bune care s-ar fi cuvenit să însoțească titlul impunător și moșiile splendide; și totuși, în adâncul inimii lui bătrâne, mândre și încăpățânate, nu putea să nu țină foarte mult la fiul său cel mic. Într-unul dintre accesele lui de iritare îl trimisese să călătorească prin America; se gândise să-l țină departe o vreme, ca să nu se mai înfurie comparându-l întruna cu frații lui, care pe atunci îi pricinuiau o mulțime de necazuri cu viața lor dezordonată.

Dar, după vreo șase luni, începu să se simtă singur și să tânjească în taină să-și revadă fiul, așa că-i scrise căpitanului Cedric și-i porunci să se întoarcă acasă. Scrisoarea lui se încrucișă pe drum cu una pe care căpitanul tocmai i-o scrisese tatălui său, vorbindu-i despre dragostea pentru frumoasa americancă și despre căsătoria pe care o plănuia; când contele primi acea scrisoare, se înfurie cumplit. Deși era atât de iute la mânie, niciodată în viața lui nu se lăsase pradă furiei așa cum o făcu citind scrisoarea căpitanului. Valetul lui, care era în cameră când sosise scrisoarea, crezu că domnia sa avea să facă un atac de apoplexie, într-atât își ieșise din fire de mânie. Un ceas întreg turba de furie ca un tigru, apoi se așeză și-i scrise fiului său, poruncindu-i să nu se mai apropie niciodată de casa părintească și să nu le mai scrie nici tatălui, nici fraților lui. Îi spuse că putea să trăiască după cum poftea și să moară unde poftea, că era alungat din familie pentru totdeauna și că, atât cât avea să trăiască, nu trebuia să se aștepte la niciun ajutor din partea tatălui său.

Căpitanul se întristă mult citind scrisoarea; iubea Anglia și ținea nespus la frumoasa casă în care se născuse; îl iubise chiar și pe bătrânul lui tată, cu firea lui arțăgoasă, și-l compătimise pentru dezamăgirile suferite; știa însă că, de-acum înainte, nu mai putea aștepta nicio bunăvoință din partea lui. La început nu prea știa ce să facă; nu fusese crescut ca să muncească și n-avea nicio experiență în afaceri, dar avea curaj și multă hotărâre. Așa că își vându brevetul de ofițer din armata engleză, își găsi cu oarecare greutate o slujbă la New York și se căsători. Era o schimbare uriașă față de vechea lui viață din Anglia, dar era tânăr și fericit și spera că, muncind din greu, avea să ajungă departe. Avea o căsuță pe o stradă liniștită, acolo i se născu băiețelul, iar viața lor simplă era atât de veselă și de voioasă, încât nu-i păru rău nicio clipă că se căsătorise cu frumoasa domnișoară de companie a bătrânei bogate doar fiindcă era atât de blândă și el o iubea, iar ea îl iubea pe el. Și era într-adevăr foarte blândă, iar băiețelul ei semăna și cu ea, și cu tatăl lui. Deși se născuse într-o căsuță atât de liniștită și de modestă, părea că nu mai fusese pe lume un prunc mai norocos. Mai întâi, era mereu sănătos, așa că nu dădea nimănui bătăi de cap; în al doilea rând, avea o fire atât de blândă și purtări atât de fermecătoare, încât era o bucurie pentru toți; iar în al treilea rând, era atât de frumos, încât părea desprins dintr-un tablou. În loc să se nască chel, venise pe lume cu păr bogat, moale, fin și auriu, care se cârlionța la vârfuri și care, la șase luni, i se adunase în bucle largi; avea ochi mari, căprui, gene lungi și o fețișoară drăgălașă; avea spinarea atât de puternică și niște piciorușe atât de strașnice și de zdravene, încât la nouă luni învățase dintr-odată să meargă; pentru un prunc, avea purtări atât de frumoase, încât era o încântare să faci cunoștință cu el. Părea să creadă că toată lumea îi era prietenă, iar când era pe stradă, în cărucior, și cineva îi vorbea, îl privea pe străin cu ochii lui căprui, blând și serios, apoi îi dăruia un zâmbet frumos și prietenos; așa se făcea că nu era om prin vecinătatea străzii liniștite pe care locuia – nici măcar băcanul din colț, socotit cea mai morocănoasă făptură de pe lume – care să nu se bucure să-l vadă și să-i vorbească. Și, cu fiecare lună care trecea, se făcea mai frumos și mai interesant.

Când ajunse destul de mare să iasă la plimbare cu bona, trăgând după el un cărucior mic și purtând un kilt scurt, alb, și o pălărie mare, albă, dată pe spate peste părul lui blond și cârlionțat, era atât de frumos, de voinic și de rumen, încât atrăgea privirile tuturor, iar bona se întorcea acasă și-i povestea mămicii lui despre doamnele care își opriseră trăsurile ca să-l privească și să-i vorbească și despre cât de încântate fuseseră când el le vorbise în felul lui voios, de parcă le-ar fi cunoscut dintotdeauna. Cel mai mare farmec al lui era felul acesta voios, lipsit de sfială și nostim de a se împrieteni cu oamenii. Cred că asta venea din firea lui foarte încrezătoare și din inimioara lui bună, care îi înțelegea pe toți și voia să-i facă pe toți să se simtă la fel de bine cum îi plăcea lui să se simtă. Asta îl făcea să înțeleagă foarte repede ce simțeau cei din jur. Poate că însușirea aceasta i se întărise și fiindcă petrecuse atâta vreme în preajma tatălui și a mamei lui, care erau întotdeauna iubitori, atenți, duioși și bine crescuți. Nu auzise niciodată în casă vreo vorbă rea sau nepoliticoasă; fusese mereu iubit, mângâiat și înconjurat cu duioșie, așa că sufletul lui de copil era plin de bunătate și de căldură nevinovată. Își auzise mereu mămica alintată cu vorbe frumoase și pline de dragoste, așa că le folosea și el când îi vorbea; văzuse mereu că tăticul lui veghea asupra ei și avea multă grijă de ea, așa că învățase și el să aibă grijă de ea.

Așa că, atunci când înțelese că tăticul lui nu avea să se mai întoarcă și văzu cât de tristă era mămica lui, în inimioara lui bună își făcu încet loc gândul că trebuia să facă tot ce putea ca s-o facă fericită. Era încă aproape un prunc, dar gândul acesta îi stătea în minte ori de câte ori i se urca în poală, o săruta și-și rezema capul cârlionțat de gâtul ei, când îi aducea jucăriile și cărțile cu poze ca să i le arate și când se cuibărea liniștit lângă ea, în vreme ce stătea întinsă pe canapea. Era prea mic ca să știe ce altceva să facă, așa că făcea tot ce putea și-i aducea mai multă alinare decât ar fi putut el să înțeleagă.

„O, Mary!” o auzi el spunându-i odată vechii ei servitoare. „Sunt sigură că încearcă să mă ajute în felul lui nevinovat – știu că încearcă. Mă privește uneori cu ochișorii plini de dragoste și mirare, de parcă i-ar fi milă de mine, și apoi vine să mă mângâie sau să-mi arate ceva. E un omuleț adevărat, chiar cred că înțelege.”

Pe măsură ce creștea, avea tot felul de mici obiceiuri nostime, care îi amuzau mult pe oameni și le stârneau un viu interes. Îi ținea mamei lui atât de bine de urât, încât ea aproape că nu mai simțea nevoia altei tovărășii. Obișnuiau să se plimbe împreună, să vorbească împreună și să se joace împreună. Încă de foarte mic învățase să citească; de atunci, seara se întindea pe covorașul din fața vetrei și citea cu glas tare – uneori povești, alteori cărți mari, din cele pe care le citesc oamenii mari, și câteodată chiar ziarul; și adesea, în asemenea clipe, Mary o auzea din bucătărie pe doamna Errol râzând încântată de vorbele lui nostime.

„Și, zău”, îi spuse Mary băcanului, „cine să nu râdă de apucăturile lui năstrușnice – și de vorbele lui de om bătrân! Nu mi-a intrat el în bucătărie în seara când a fost desemnat noul președinte și nu s-a proțăpit în fața focului, frumos ca-ntr-un tablou, cu mâinile în buzunărașe și cu fețișoara lui nevinovată serioasă ca a unui judecător? Și-mi zice: «Mary», zice, «mă interesează foarte mult alegerile», zice. «Eu sunt republican și Draga mea la fel. Tu ești republicană, Mary?» «Nici pomeneală», zic eu, «eu sunt o democrată cum nu-i alta!» Și el își ridică ochii spre mine cu o privire de ți-ar merge la inimă și-mi zice: «Mary», zice, «țara o să se ducă de râpă.» Și de-atunci n-a lăsat să treacă zi fără să mă bată la cap să-mi schimb părerile politice.”

Mary ținea foarte mult la el și era și foarte mândră de el. Era în slujba mamei lui de când se născuse el; după moartea tatălui lui, fusese bucătăreasă, slujnică, bonă și de toate. Era mândră de trupșorul lui mlădios și puternic și de purtările lui frumoase, dar mai cu seamă de părul lui strălucitor și cârlionțat, care i se unduia pe frunte și-i cădea în zulufi fermecători pe umeri. Era gata să muncească de dimineață până seara târziu ca s-o ajute pe mămica lui să-i coasă costumașele și să le țină în bună stare.

„Aristocratic, ziceți?” spunea ea. „Zău, aș vrea să văd eu copilul de pe Fifth Ave-nue care să arate ca el și să pășească la fel de frumos. Și toți bărbații, toate femeile și toți copiii cu ochii după el, în fustița lui de catifea neagră făcută din rochia veche a stăpânei; și cu căpșorul sus, și cu părul cârlionțat fluturând și strălucind. Parcă-i un tânăr lord, așa arată.”

Cedric nu știa că arăta ca un tânăr lord; nu știa ce era un lord. Cel mai bun prieten al lui era băcanul din colț – băcanul cel morocănos, care cu el nu era niciodată morocănos. Acesta era domnul Hobbs, pe care Cedric îl admira și îl respecta foarte mult. Îl socotea un om foarte bogat și puternic, fiindcă avea atâtea lucruri în prăvălie – prune uscate, smochine, portocale și biscuiți – și mai avea și un cal cu o căruță. Cedric ținea la lăptar, la brutar și la vânzătoarea de mere, dar cel mai mult îl îndrăgea pe domnul Hobbs, cu care ajunsese atât de apropiat, încât se ducea să-l vadă în fiecare zi și adesea stătea cu el vreme îndelungată, discutând despre chestiunile zilei. Era de-a dreptul surprinzător câte lucruri găseau de discutat – de pildă, ziua de 4 iulie. Când începeau să vorbească despre 4 iulie, chiar părea că nu mai ajungeau la capăt. Domnul Hobbs avea o părere foarte proastă despre „britanici” și-i povesti întreaga istorie a Revoluției americane, cu întâmplări nemaipomenite și pline de patriotism despre ticăloșia dușmanului și vitejia eroilor Revoluției americane, ba chiar îi recită cu mărinimie o parte din Declarația de Independență.

Cedric era atât de înflăcărat, încât îi străluceau ochii, obrajii îi erau roșii, iar buclele, răvășite și ciufulite, se prefăcuseră într-o claie blondă. Când ajunse acasă, abia avu răbdare să-și mănânce cina, atât de dornic era să-i povestească mămicii lui. Poate că domnul Hobbs fusese cel care-i trezise pentru prima oară interesul pentru politică. Domnului Hobbs îi plăcea să citească ziarele, așa că Cedric auzea multe despre ce se petrecea la Washington; și domnul Hobbs îi spunea dacă președintele își făcea ori nu datoria. Iar odată, când avură loc alegeri, lui Cedric totul i se păru grozav și probabil că, fără domnul Hobbs și Cedric, țara s-ar fi putut duce de râpă.

Domnul Hobbs îl duse să vadă o mare paradă cu torțe, iar mulți dintre bărbații care purtau torțe aveau să-și amintească mai târziu de un bărbat corpolent care stătea lângă un felinar și ținea pe umăr un băiețel frumos, care striga și-și flutura șapca în aer.

La puțină vreme după aceste alegeri, când Cedric avea între șapte și opt ani, se petrecu întâmplarea aceea foarte ciudată care îi schimbă viața într-un chip atât de uimitor. Era destul de ciudat și că, în ziua aceea, vorbise cu domnul Hobbs despre Anglia și despre regină, iar domnul Hobbs spusese lucruri foarte aspre despre aristocrație, fiind deosebit de pornit împotriva conților și a marchizilor. Fusese o dimineață călduroasă; după ce se jucase de-a soldații cu câțiva prieteni, Cedric intrase în prăvălie să se odihnească și-l găsise pe domnul Hobbs uitându-se cu un aer foarte fioros la o bucată din Illustrated London News, pe care apărea o ilustrație înfățișând o ceremonie de la curte.

„Aha”, spuse el, „așa se poartă ei acum; dar o să se sature într-o bună zi, când cei pe care i-au călcat în picioare se vor ridica și-i vor arunca în aer până-n cer – conți, marchizi și toți ceilalți! Vine ea și ziua aceea, să se păzească!”

Cedric se cocoțase, ca de obicei, pe taburetul înalt, își dăduse pălăria pe spate și-și vârâse mâinile în buzunare, aducându-i astfel un discret omagiu domnului Hobbs.

„Dumneata ai cunoscut vreodată mulți marchizi, domnule Hobbs?” întrebă Cedric – „sau conți?”

„Nu”, răspunse domnul Hobbs indignat; „nu, nici gând. Ia să-l prind eu pe vreunul aici înăuntru, atâta spun! N-o să-mi stea mie tirani hrăpăreți pe butoaiele cu biscuiți sărați!”

Și era atât de mândru de cele spuse, încât privi mândru în jur și-și șterse fruntea.

„Poate că n-ar fi conți dacă ar ști că nu-i bine”, spuse Cedric, simțind o vagă compasiune pentru starea lor nefericită.

„Cum să nu fie!” spuse domnul Hobbs. „Păi tocmai cu asta se fălesc! Așa le e firea. Sunt un soi rău de oameni.”

Erau în toiul discuției când apăru Mary.

Cedric crezu că venise poate să cumpere niște zahăr, dar nu venise pentru asta. Era parcă palidă și părea tulburată de ceva.

„Vino acasă, dragul meu”, spuse ea. „Te cheamă stăpâna.”

Cedric se lăsă să alunece de pe taburet.

„Vrea să ies cu ea, Mary?” întrebă el. „Bună dimineața, domnule Hobbs. Ne mai vedem.”

Îl miră că Mary îl privea înmărmurită și se întrebă de ce tot clătina din cap.

„Ce-i cu tine, Mary?” spuse el. „E de la căldură?”

„Nu”, spuse Mary, „dar ni se întâmplă lucruri ciudate.”

„O doare capul pe Draga mea de la soare?” întrebă el îngrijorat.

Dar nu despre asta era vorba. Când ajunse acasă, un cupeu aștepta în fața ușii, iar în salonaș cineva vorbea cu mămica lui. Mary îl duse în grabă sus, îl îmbrăcă în cel mai bun costumaș de vară, din flanelă crem, cu eșarfa roșie în jurul taliei, și-i pieptănă buclele.

„Lorzi, carevasăzică?” o auzi el spunând. „Și nobili, și gentilomi. Of! Lua-i-ar naiba! Lorzi, auzi – ce ghinion!”

Era, într-adevăr, tare greu de înțeles ce se petrecea, dar era sigur că mămica lui avea să-i spună ce însemna toată agitația aceea, așa că o lăsă pe Mary să se vaite fără s-o întrebe prea multe. Când fu gata îmbrăcat, coborî scările în fugă și intră în salonaș. Un domn bătrân, înalt și slab, cu trăsături ascuțite, ședea într-un fotoliu. Mama lui stătea în picioare în apropiere, cu fața palidă, iar el văzu că avea lacrimi în ochi.

„O, Ceddie!” strigă ea și alergă la băiețelul ei, îl prinse în brațe și-l sărută, speriată și tulburată. „O, Ceddie, dragul meu!”

Domnul cel bătrân și înalt se ridică din fotoliu și-l privi pe Cedric cu ochii lui pătrunzători. În timp ce-l privea, își freca bărbia slabă cu mâna osoasă.

Nu părea deloc nemulțumit.

„Așadar”, spuse el rar, în cele din urmă – „așadar, acesta este micul Lord Fauntleroy.”

---