Cinci copii și un spi­ri­duș

E. Nesbit

Capitolul 1: Frumoși ca ziua

Casa era la trei mile de gară, dar birja închiriată și prăfuită nici nu hodorogise cinci minute pe drum, că au și început copiii să scoată capetele pe fereastra trăsurii și să întrebe: „Nu mai avem puțin până ajungem?” Și de fiecare dată când treceau pe lângă o casă, ceea ce nu se întâmpla prea des, spuneau cu toții: „O, asta e?” Dar nu era niciodată aceea, până când au ajuns tocmai în vârful dealului, imediat după cariera de cretă și înainte de groapa de pietriș. Și acolo era o casă albă, cu o grădină verde și o livadă dincolo de ea, iar mama a spus: „Am ajuns!”

„Ce albă e casa”, a spus Robert.

„Și uitați-vă la trandafiri”, a spus Anthea.

„Și la prune”, a spus Jane.

„E destul de drăguță”, a recunoscut Cyril.

Bebelușul a spus: „Vleau la plimbălică”, iar birja s-a oprit cu un ultim huruit și o ultimă zdruncinătură.

În îmbulzeala de a coborî din trăsură chiar în clipa aceea, fiecare s-a ales cu câte o lovitură de picior în picioare ori a fost călcat pe ele, dar nimeni n-a părut să se sinchisească. Mama, lucru destul de ciudat, nu se grăbea deloc să coboare; și chiar după ce a coborât încet, folosindu-se de treaptă și fără să sară câtuși de puțin, părea că vrea să vadă cuferele duse în casă și chiar să-l plătească pe birjar, în loc să se alăture acelei prime și minunate goane prin grădină, prin livadă și prin locul sălbăticit, năpădit de spini, ciulini, mărăcini și rugi de mur, de dincolo de poarta stricată și de fântâna arteziană fără apă de lângă casă. Dar, de data asta, copiii au fost mai înțelepți. La drept vorbind, casa nu era deloc frumoasă; era cât se poate de obișnuită, iar mama o găsea cam incomodă și era tare nemulțumită că nu prea avea rafturi și abia dacă găseai un dulap în toată casa. Tata obișnuia să spună că feroneria de pe acoperiș și de pe coronamentul zidurilor semăna cu coșmarul arhitectului. Dar casa era departe de oraș, la țară, fără nicio altă casă la vedere, iar copiii stătuseră doi ani la Londra, fără să fi mers măcar o singură dată la mare, fie și pentru o zi, cu un tren de excursie, așa că li se părea că această Casă Albă e un fel de Palat al Zânelor așezat într-un Paradis Pământesc. Fiindcă Londra e ca o închisoare pentru copii, mai ales dacă ai lor nu sunt bogați.

Bineînțeles că există magazine și teatre, spectacolele lui Maskelyne și Cook și altele asemenea, dar dacă ai voștri sunt cam săraci, nu vă duc la teatru și nu puteți cumpăra lucruri din magazine; iar Londra nu are niciunul dintre lucrurile acelea plăcute cu care se pot juca niște copii fără să le strice și fără să se rănească – cum ar fi copacii și nisipul și pădurile și apele. Și aproape totul în Londra are o formă nepotrivită – numai linii drepte și străzi netede, în loc de tot soiul de forme ciudate, cum au lucrurile de la țară. Copacii sunt toți deosebiți, după cum știți, și sunt sigură că vreo persoană plicticoasă trebuie să vă fi spus că nu există două fire de iarbă întocmai la fel. Dar pe străzi, unde firele de iarbă nu cresc, toate seamănă unele cu altele. De aceea sunt atât de neastâmpărați mulți copii care locuiesc la oraș. Nu știu ce au, și nici tații și mamele, mătușile, unchii, verii, meditatorii, guvernantele și bonele lor nu știu; dar eu știu. Și acum știți și voi. Și copiii de la țară sunt neastâmpărați uneori, dar din cu totul alte motive.

Copiii cercetaseră pe îndelete grădinile și acareturile înainte de a fi prinși și spălați pentru ceai și își dădeau prea bine seama că la Casa Albă aveau să fie fericiți cu siguranță. Așa crezuseră din prima clipă, dar când au descoperit dosul casei acoperit de iasomie, numai flori albe, mirosind ca o sticluță cu cel mai scump parfum care se dăruiește vreodată de ziua cuiva; și când au văzut peluza, verde și netedă, cu totul altfel decât iarba cafenie din grădinile din Camden Town; și când au găsit grajdul, cu un pod deasupra în care mai rămăsese niște fân vechi, au fost aproape siguri; iar după ce Robert a găsit leagănul stricat și a căzut din el, alegându-se cu un cucui cât un ou, iar Cyril și-a prins degetul în ușa unei cuști care părea făcută anume ca să ții iepuri în ea, dacă aveai vreodată, n-au mai avut nicio îndoială.

Partea cea mai bună era că nu existau reguli care să te oprească să mergi prin anumite locuri sau să faci anumite lucruri. La Londra, aproape pe toate scrie „Nu pune mâna”, și, deși inscripția e nevăzută, e la fel de rău, fiindcă știi că e acolo sau, dacă nu știi, ți se spune cât ai clipi.

Casa Albă era pe buza unui deal, cu o pădure în spate – și cu cariera de cretă într-o parte și groapa de pietriș în cealaltă. Jos, la poalele dealului, se întindea o câmpie netedă, cu niște clădiri albe, de forme ciudate, unde se ardea varul, cu o fabrică mare și roșie de bere și cu alte case; iar când coșurile mari fumegau și soarele apunea, valea părea plină de o ceață aurie, și cuptoarele de var și uscătoriile de hamei licăreau și scânteiau până când semănau cu o cetate fermecată din O mie și una de nopți.

Acum, că am început să vă povestesc despre locul acela, simt că aș putea să continui și să fac din toate lucrurile obișnuite pe care le făceau copiii o poveste cât se poate de interesantă – lucruri întocmai ca acelea pe care le faceți și voi, știți bine –, iar voi ați crede fiecare cuvânt; și când aș povesti cum deveneau copiii nesuferiți, așa cum sunteți și voi uneori, mătușile voastre ar scrie poate cu creionul, pe marginea poveștii: „Cât de adevărat!” sau „Parcă-i rupt din viață!”, iar voi ați vedea și foarte probabil v-ați supăra. Așa că vă voi povesti numai lucrurile cu adevărat uluitoare care s-au petrecut, și puteți lăsa cartea la vedere fără nicio grijă, fiindcă nici mătușile și nici unchii nu prea au să scrie „Cât de adevărat!” pe marginea poveștii. Oamenilor mari le vine foarte greu să creadă lucruri cu adevărat minunate dacă nu au ceea ce numesc ei dovezi. Dar copiii cred aproape orice, iar oamenii mari știu asta. De aceea vă spun că Pământul e rotund ca o portocală, când voi vedeți cât se poate de bine că e plat și plin de denivelări; și de aceea spun că Pământul se învârte în jurul Soarelui, când puteți vedea singuri, în orice zi, că soarele se scoală dimineața și se culcă seara, ca un soare cuminte ce este, iar pământul își știe locul și stă nemișcat ca un șoricel. Totuși, bănuiesc că voi credeți toate lucrurile acelea despre Pământ și Soare, și atunci o să vă fie destul de ușor să credeți că Anthea și Cyril și ceilalți nici nu împliniseră o săptămână la țară când au găsit un spiriduș. Cel puțin așa îi spuneau, fiindcă așa își spunea el însuși; și, bineînțeles, el știa mai bine, dar nu semăna deloc cu vreun spiriduș pe care l-ați văzut ori despre care ați auzit sau ați citit vreodată.

S-a întâmplat la gropile de pietriș. Tata fusese nevoit să plece pe neașteptate cu treburi, iar mama plecase să stea la Bunica, fiindcă nu se simțea prea bine. Plecaseră amândoi în mare grabă, iar după plecarea lor casa părea îngrozitor de tăcută și de goală, și copiii rătăceau dintr-o cameră în alta, se uitau la bucățelele de hârtie și de sfoară rămase pe jos de la împachetat, pe care nu le strânsese încă nimeni, și își doreau să aibă ceva de făcut. Cyril a fost cel care a spus:

„Ia ascultați, hai să ne luăm lopețelele de la Margate și să mergem să săpăm în gropile de pietriș. Putem să ne închipuim că suntem la mare.”

„Tata spune că aici chiar a fost mare cândva”, a spus Anthea. „Zice că sunt scoici vechi de mii de ani.”

Așa că s-au dus. Bineînțeles că mai fuseseră la marginea gropii de pietriș și se uitaseră înăuntru, dar nu coborâseră în ea, de teamă să nu le spună tata că n-au voie să se joace acolo, și tot așa făcuseră și cu cariera de cretă. Groapa de pietriș nu e, de fapt, primejdioasă dacă nu încerci să cobori cățărându-te pe margini, ci o iei încet și fără riscuri, pe ocolite, pe drum, ca și cum ai fi o căruță.

Fiecare copil își ducea lopățica, iar pe Lamb îl cărau cu rândul. El era bebelușul și îi spuneau așa fiindcă „Bee” fusese primul lucru pe care îl zisese vreodată. Antheei îi spuneau „Panther”, ceea ce pare o prostie când citești, dar când rostești seamănă puțin cu numele ei.

Groapa de pietriș e foarte mare și largă, cu iarbă pe marginile de sus și cu flori sălbatice uscate și fibroase, violete și galbene. Seamănă cu ligheanul de toaletă al unui uriaș. Și sunt movile de pietriș și scobituri în pereții ligheanului, de unde s-a scos pietriș, iar sus, în pereții abrupți, sunt găurelele care sunt ușițele de la intrarea în căsuțele micilor lăstuni de mal.

Bineînțeles că au construit un castel, dar să faci castele nu e cine știe ce distracție când n-ai nicio speranță că mareea va veni vreodată, cu foșnetul ei, să umple șanțul cu apă și să ia cu ea podul mobil și, la urmă, ca o fericită încheiere, să-i ude pe toți cel puțin până la brâu.

Cyril voia să sape o peșteră în care să se joace de-a contrabandiștii, dar ceilalți s-au gândit că i-ar putea îngropa de vii, așa că, până la urmă, toate lopețile s-au apucat să sape o gaură prin castel, până în Australia. Copiii aceștia, vedeți voi, credeau că lumea e rotundă și că, pe partea cealaltă, băiețeii și fetițele din Australia chiar umblă cu susul în jos, ca muștele pe tavan, cu capetele atârnând în aer.

Copiii au săpat și au săpat și au săpat, iar mâinile li s-au umplut de nisip, s-au încins și s-au înroșit, și fețele li s-au făcut umede și lucioase. Lamb încercase să mănânce nisip și plânsese atât de tare când descoperise că nu era zahăr brun, așa cum crezuse, încât acum era istovit și dormea făcut un ghem cald și dolofan în mijlocul castelului ridicat pe jumătate. Așa că frații și surorile lui puteau să muncească din răsputeri, iar gaura care trebuia să iasă în Australia s-a adâncit curând atât de mult, încât Jane, căreia îi spuneau Pussy, pe scurt, i-a rugat stăruitor pe ceilalți să se oprească.

„Închipuiți-vă că fundul gropii cedează dintr-odată”, a spus ea, „și vă prăvăliți printre micii australieni. O să le intre tot nisipul în ochi.”

„Da”, a spus Robert. „Și o să ne urască și o să arunce cu pietre în noi și n-o să ne lase să vedem nici cangurii, nici oposumii, nici eucalipții albaștri, nici păsările marca Emu, nici nimic.”

Cyril și Anthea știau că Australia nu e chiar atât de aproape, dar au fost de acord să lase lopețile și să continue cu mâinile. Era destul de ușor, fiindcă nisipul de pe fundul gropii era foarte moale și fin și uscat, ca nisipul de la mare. Și avea scoici mici în el.

„Ia gândiți-vă că aici a fost cândva o mare udă, numai apă și sclipiri”, a spus Jane, „cu pești și țipari de mare și corali și sirene.”

„Și catarge de corăbii și comori spaniole scufundate. Ce-aș vrea să găsim un dublon de aur sau ceva”, a spus Cyril.

„Cum a fost luată marea de aici?” a întrebat Robert.

„Nu cu găleata, nătărăule”, a spus fratele lui. „Tata zice că pământului i s-a făcut prea cald dedesubt, cum ți se face ție uneori în pat, așa că și-a ridicat umerii și marea a trebuit să alunece de pe el, cum alunecă păturile de pe noi, iar umărul a rămas ieșit afară și s-a prefăcut în uscat. Hai să căutăm scoici; cred că peștera aia mică promite, și văd ceva ieșind de acolo, parcă ar fi o bucată din ancora unei corăbii scufundate, iar în gaura spre Australia e o căldură îngrozitoare.”

Ceilalți au fost de acord, dar Anthea a continuat să sape. Îi plăcea întotdeauna să ducă la capăt un lucru odată început. Simțea că ar fi fost o rușine să lase gaura aceea fără să ajungă până în Australia.

Peștera i-a dezamăgit, fiindcă nu erau scoici, iar ancora corăbiei scufundate s-a dovedit a fi doar capătul rupt al unei cozi de târnăcop, și tocmai ajunseseră cei din peșteră la concluzia că nisipul te însetează mai tare când nu e la malul mării, iar cineva propusese să meargă acasă să bea limonadă, când Anthea a țipat deodată:

„Cyril! Vino aici! O, vino repede! – E viu! O să scape! Repede!”

S-au întors cu toții în grabă.

„Nu m-ar mira să fie un șobolan”, a spus Robert. „Tata zice că mișună prin locuri vechi – și ăsta trebuie să fie destul de vechi, dacă acum mii de ani era marea aici –”

„Poate e un șarpe”, a spus Jane, înfiorându-se.

„Hai să vedem”, a spus Cyril, sărind în groapă. „Mie nu mi-e frică de șerpi. Îmi plac. Dacă e un șarpe, o să-l îmblânzesc și o să mă urmeze peste tot, iar noaptea o să-l las să doarmă încolăcit în jurul gâtului meu.”

„Ba n-ai să faci asta”, a spus Robert hotărât. Împărțea dormitorul cu Cyril. „Dar dacă e un șobolan, poți.”

„O, nu mai spuneți prostii!” a spus Anthea. „Nu e șobolan, e mult mai mare. Și nici șarpe nu e. Are picioare; le-am văzut; și blană! Nu – nu cu lopata. O să-l rănești! Sapă cu mâinile.”

„Și să mă rănească el pe mine, în schimb! Da, sigur că da, nu-i așa?” a spus Cyril, înșfăcând o lopată.

„O, nu face asta!” a spus Anthea. „Squirrel, nu. Eu – o să pară o prostie, dar a spus ceva. Chiar a spus, pe cuvânt –”

„Ce?”

„A spus: «Lasă-mă în pace».”

Dar Cyril a remarcat doar că sora lui trebuie să-și fi pierdut mințile, iar el și Robert au săpat cu lopețile, în timp ce Anthea stătea pe marginea gropii, săltând în sus și-n jos de căldură și de neliniște. Au săpat cu grijă și, în curând, au putut vedea cu toții că pe fundul gropii spre Australia chiar mișca ceva.

Atunci Anthea a strigat: „Mie nu mi-e frică. Lăsați-mă să sap”, s-a aruncat în genunchi și a început să scurme ca un câine care și-a amintit dintr-odată unde și-a îngropat osul.

„O, am simțit blană!” a strigat ea, pe jumătate râzând, pe jumătate plângând. „Chiar am simțit! Am simțit!” Dar deodată, o voce seacă și răgușită din nisip i-a făcut să sară cu toții înapoi, iar inimile le-au tresărit aproape la fel de iute ca ei.

„Lasă-mă în pace”, a spus vocea. Și acum o auziseră cu toții și se uitau unii la alții, ca să vadă dacă o auziseră și ceilalți.

„Dar vrem să te vedem”, a spus Robert cu îndrăzneală.

„Aș vrea să ieși”, a spus Anthea, prinzând și ea curaj.

„Ei bine – dacă asta ți-e dorința”, a spus vocea, și nisipul s-a mișcat, s-a învârtejit și s-a împrăștiat, iar ceva cafeniu, blănos și dolofan s-a rostogolit afară, în groapă, și nisipul a căzut de pe el, și a rămas acolo, căscând și frecându-și cu mâinile vârfurile ochilor.

„Cred că trebuie să fi ațipit”, a spus el, întinzându-se.

Copiii stăteau în cerc în jurul gropii, uitându-se la făptura pe care o găsiseră. Aveau ce vedea. Ochii îi ședeau în vârful unor coarne lungi, ca ochii unui melc, și îi putea lungi și scurta ca pe niște lunete; avea urechi ca de liliac, iar trupul lui dolofan avea formă de păianjen și era acoperit cu o blană deasă și moale; picioarele și brațele îi erau și ele blănoase, iar mâinile și labele picioarelor erau ca de maimuță.

„Ce-o mai fi și asta?” a spus Jane. „Îl luăm acasă?”

Făptura și-a întors ochii lungi spre ea și a spus:

„Ea spune mereu prostii sau o prostește doar gunoiul pe care-l poartă pe cap?”

În timp ce vorbea, se uita cu dispreț la pălăria lui Jane.

„Nu spune prostii dinadins”, a spus Anthea cu blândețe. „Niciunul dintre noi nu face asta, orice ai crede tu! Nu te speria; nu vrem să-ți facem rău, să știi.”

„Să-mi faceți mie rău!” a spus el. „Mie să-mi fie frică? Pe cuvântul meu! Păi vorbiți de parc-aș fi un oarecare.” Toată blana i s-a zbârlit ca blana unei pisici care se pregătește de bătaie.

„Păi”, a spus Anthea, tot cu bunătate, „poate că, dacă am ști cine anume ești, ne-ar veni în minte ceva de spus care să nu te supere. Până acum, tot ce am spus pare să te fi supărat. Cine ești? Și nu te înfuria! Fiindcă noi chiar nu știm.”

„Nu știți?” a spus el. „Mă rog, știam eu că lumea s-a schimbat – dar – păi, zău – Vreți să-mi spuneți, cât se poate de serios, că nu recunoașteți un Psammead când îl vedeți?”

„Un Sammyadd? Mie-mi sună a grecește.”

„Și tuturor celorlalți”, a spus făptura răstit. „Atunci, pe englezește și pe înțelesul tuturor: spiriduș de nisip. Nu recunoașteți un spiriduș de nisip când îl vedeți?”

Părea atât de mâhnit și de jignit, încât Jane s-a grăbit să spună: „Bineînțeles că văd ce ești, acum. E cât se poate de limpede, dacă te uiți bine.”

„Ați început să vă uitați la mine cu câteva propoziții în urmă”, a spus el morocănos, începând să se ghemuiască iar în nisip.

„O – nu pleca iar! Mai vorbește cu noi”, a strigat Robert. „Nu știam că ești un spiriduș de nisip, dar, de cum te-am văzut, am știut că ești cu mult cel mai minunat lucru pe care l-am văzut vreodată.”

După vorbele acestea, spiridușul nisipului a părut ceva mai puțin nesuferit.

„Nu vorbitul mă deranjează”, a spus el, „atâta vreme cât sunteți suficient de politicoși. Dar n-am de gând să fac conversație de complezență pentru voi. Dacă-mi vorbiți frumos, poate vă răspund și poate nu. Acum spuneți ceva.”

Bineînțeles că nimănui nu-i venea nimic în minte, dar, până la urmă, Robert s-a gândit la „De când locuiești aici?” și a spus-o pe loc.

„O, de-o veșnicie – de câteva mii de ani”, a răspuns Psammeadul.

„Povestește-ne tot. Te rugăm.”

„Totul e în cărți.”

„Despre tine nu scrie!” a spus Jane. „O, spune-ne tot ce poți despre tine! Nu știm nimic despre tine, și ești așa de drăguț.”

Spiridușul nisipului și-a netezit mustățile lungi, ca de șobolan, și a zâmbit pe sub ele.

„Te rugăm frumos, povestește-ne!” au spus copiii într-un glas.

E uimitor cât de repede te obișnuiești cu lucrurile, chiar și cu cele mai uluitoare. Cu cinci minute mai devreme, copiii, la fel ca voi, habar n-avuseseră că pe lume există spiriduși de nisip, iar acum vorbeau cu el de parcă l-ar fi cunoscut de-o viață.

Și-a tras ochii înăuntru și a spus:

„Ce soare e – întocmai ca pe vremuri. Voi de unde vă luați megateriile acum?”

„Ce?” au spus copiii într-un glas. E foarte greu să ții minte întotdeauna că nu e politicos să spui „ce”, mai ales când ești surprins sau tulburat.

„Mai sunt mulți pterodactili acum?” a continuat spiridușul nisipului.

Copiii n-au știut ce să răspundă.

„Voi ce mâncați la micul dejun?” a spus spiridușul nerăbdător. „Și cine vi-l dă?”

„Ouă cu slănină și pâine cu lapte și terci și altele. Mama ni-l dă. Ce sunt megă-cum-le-zice și ptero-cum-le-spune? Și le mănâncă cineva la micul dejun?”

„Păi, pe vremea mea, aproape toată lumea mânca pterodactil la micul dejun! Pterodactilii semănau și cu crocodilii, și cu păsările – cred că erau foarte buni fripți pe grătar. Vedeți voi, lucrurile stăteau așa: bineînțeles că pe atunci erau o mulțime de spiriduși de nisip și, dis-de-dimineață, ieșeai să-i cauți, iar când găseai unul, îți împlinea dorința. Oamenii își trimiteau băiețeii pe țărmul mării dimineața devreme, înainte de micul dejun, să obțină dorințele zilei, și foarte adesea băiatului cel mare din familie i se spunea să-și dorească un megateriu, gata tranșat pentru gătit. Era mare cât un elefant, vedeți voi, așa că avea destulă carne pe el. Iar dacă voiau pește, cereau ihtiozaurul – avea între douăzeci și patruzeci de picioare lungime, așa că era din belșug. Și, drept carne de pasăre, era plesiozaurul; și pe el găseai destulă carne de ciugulit. Apoi ceilalți copii puteau să-și dorească alte lucruri. Dar când oamenii dădeau mese cu musafiri, aproape întotdeauna aveau megaterii; și ihtiozaur, fiindcă înotătoarele lui erau o mare delicatesă, iar din coadă se făcea supă.”

„Trebuie să fi rămas o grămadă și iar o grămadă de carne rece”, a spus Anthea, care avea de gând să ajungă într-o bună zi o gospodină pricepută.

„O, nu”, a spus Psammeadul. „Așa ceva n-ar fi mers deloc. Bineînțeles că, la apus, tot ce rămânea se prefăcea în piatră. Mi se spune că și acum găsiți peste tot oasele de piatră ale megateriului și ale altor asemenea vietăți.”

„Cine îți spune?” a întrebat Cyril; dar spiridușul nisipului s-a încruntat și a început să sape foarte repede cu mâinile lui blănoase.

„O, nu pleca!” au strigat cu toții. „Mai povestește-ne despre vremea când se mâncau megaterii la micul dejun! Lumea era ca acum?”

S-a oprit din săpat.

„Nici pe departe”, a spus el. „Pe unde locuiam eu era aproape numai nisip, iar cărbunele creștea în copaci, și melcii de mare erau mari cât tăvile de ceai – îi găsiți acum; s-au prefăcut în piatră. Noi, spiridușii de nisip, locuiam pe țărmul mării, iar copiii veneau cu lopețelele și găletușele lor de cremene și ne făceau castele în care să locuim. Asta a fost acum mii de ani, dar aud că și acum copiii mai construiesc castele de nisip. E greu să te dezbari de un obicei.”

„Dar de ce n-ați mai locuit în castele?” a întrebat Robert.

„E o poveste tristă”, a spus Psammeadul posomorât. „Fiindcă ei țineau morțiș să facă șanțuri cu apă în jurul castelelor, iar marea aceea nesuferită, udă și bolborositoare, venea înăuntru și, bineînțeles, de cum se uda un spiriduș de nisip, răcea și, de obicei, murea. Și așa au rămas tot mai puțini și, ori de câte ori găseai un spiriduș și puteai să-ți pui o dorință, îți doreai un megateriu și mâncai de două ori mai mult decât îți trebuia, fiindcă puteau trece săptămâni până să ți se împlinească altă dorință.”

„Și tu te-ai udat?” a întrebat Robert.

Spiridușul nisipului s-a înfiorat. „O singură dată”, a spus el. „Vârful celui de-al doisprezecelea fir din mustața mea din stânga, de sus – și acum simt locul acela pe vreme umedă. O singură dată a fost, dar mie mi-a ajuns. Am plecat de îndată ce soarele mi-a uscat biata mea mustață dragă. Am fugit până în partea dinspre uscat a plajei și mi-am săpat o casă adânc în nisipul cald și uscat, și acolo am rămas de atunci. Iar marea și-a schimbat locuința mai târziu. Și acum n-am să vă mai spun nimic.”

„Doar un singur lucru, te rugăm”, au spus copiii. „Mai poți împlini dorințe acum?”

„Bineînțeles”, a spus el. „Nu v-am împlinit-o pe a voastră acum câteva minute? Ați spus: «Aș vrea să ieși», și am ieșit.”

„O, te rugăm, nu mai putem avea una?”

„Ba da, dar grăbiți-vă. M-am săturat de voi.”

Bănuiesc că v-ați gândit adesea ce ați face dacă vi s-ar da trei dorințe și că i-ați disprețuit pe bătrânul din povestea cu sângeretele și pe nevasta lui, fiind siguri că, dacă ați avea prilejul, ați găsi trei dorințe cu adevărat folositoare fără să stați nicio clipă pe gânduri. Copiii aceștia discutaseră adesea despre asta, dar acum, când prilejul li se ivise pe neașteptate, nu se puteau hotărî.

„Repede”, a spus spiridușul nisipului răstit. Nimănui nu-i venea nimic în minte, numai Anthea a izbutit să-și amintească o dorință tainică de-a ei și de-a lui Jane, despre care nu le spuseseră niciodată băieților. Știa că băieților nu le-ar fi păsat de ea – dar tot era mai bine decât nimic.

„Îmi doresc să fim cu toții frumoși ca lumina zilei”, a spus ea în mare grabă.

Copiii s-au uitat unii la alții, dar fiecare vedea că ceilalți nu erau mai frumoși decât de obicei. Psammeadul și-a scos ochii lungi și părea că-și ține răsuflarea și se umflă până a ajuns de două ori mai gras și mai blănos decât înainte. Deodată, a dat aerul afară într-un oftat lung.

„Mă tem că nu pot s-o fac”, a spus el pe un ton de scuză. „Trebuie să-mi fi ieșit din mână.”

Copiii au fost îngrozitor de dezamăgiți.

„O, mai încearcă, te rugăm!” au spus ei.

„Ei bine”, a spus spiridușul nisipului, „adevărul e că îmi păstram puțină putere ca să vă împlinesc și celorlalți dorințele. Dacă vă mulțumiți cu o singură dorință pe zi pentru toți laolaltă, cred că pot să-mi adun puterile. Sunteți de acord?”

„Da, o, da!” au spus Jane și Anthea. Băieții au dat din cap. Nu credeau că spiridușul nisipului e în stare s-o facă. Pe fete le poți face întotdeauna să creadă ceva mult mai ușor decât pe băieți.

Și-a lungit ochii mai mult ca oricând și s-a umflat și s-a umflat și s-a umflat.

„Sper din tot sufletul să nu-și facă rău”, a spus Anthea.

„Sau să-i crape pielea”, a spus Robert îngrijorat.

Cu toții au răsuflat ușurați când spiridușul nisipului, după ce se făcuse atât de mare încât aproape umplea gaura din nisip, a dat deodată aerul afară și a revenit la mărimea lui firească.

„Gata”, a spus el, gâfâind din greu. „Mâine o să meargă mai ușor.”

„Te-a durut tare?” a întrebat Anthea.

„Doar biata mea mustață, mulțumesc”, a spus el. „Dar ești o copilă bună și grijulie. Bună ziua.”

A început deodată să scurme cu înverșunare cu mâinile și cu picioarele și a dispărut în nisip. Atunci copiii s-au uitat unii la alții și fiecare s-a pomenit dintr-odată singur, alături de trei necunoscuți, toți de o frumusețe strălucitoare.

Au rămas câteva clipe într-o tăcere desăvârșită. Fiecare credea că frații și surorile lui plecaseră pe undeva și că acești copii străini se furișaseră acolo pe neobservate, în timp ce el se uita la trupul spiridușului nisipului cum se umfla. Anthea a vorbit prima:

„Scuză-mă”, i-a spus ea foarte politicos lui Jane, care avea acum niște ochi albaștri uriași și un nor de păr roșcat-arămiu, „dar n-ai văzut pe-aici doi băieței și o fetiță?”

„Tocmai voiam să te întreb și eu asta”, a spus Jane. Și atunci Cyril a strigat:

„Păi, voi sunteți! Recunosc gaura din șorțulețul tău! Ești Jane, nu-i așa? Iar tu ești Panther; îți văd batista murdară, pe care ai uitat s-o schimbi după ce te-ai tăiat la degetul mare! Sfinte Sisoe! Dorința chiar s-a împlinit, până la urmă. Ia spuneți, sunt și eu tot atât de frumos ca voi?”

„Dacă tu ești Cyril, mie îmi plăceai mult mai mult înainte”, a spus Anthea hotărât. „Arăți ca băiatul de cor din tablou, cu părul tău auriu; nu m-ar mira să mori de tânăr. Iar dacă acela e Robert, seamănă cu un flașnetar italian. Are părul negru de tot.”

„Atunci voi două arătați ca niște felicitări de Crăciun – asta-i tot –, niște felicitări de Crăciun prostești”, a spus Robert furios. „Iar Jane are părul ca morcovul, de-a dreptul.”

Avea, într-adevăr, acea nuanță de roșu venețian atât de admirată de pictori.

„Mă rog, n-are rost să ne tot găsim cusururi”, a spus Anthea. „Hai să-l luăm pe Lamb și să-l cărăm acasă, să mâncăm de prânz. Slujnicele o să ne admire grozav, o să vedeți.”

Bebe tocmai se trezea când au ajuns la el, și nu era copil care să nu se fi simțit ușurat văzând că măcar el nu era frumos ca lumina zilei, ci întocmai ca de obicei.

„Bănuiesc că e prea mic să aibă dorințe de la sine”, a spus Jane. „Data viitoare va trebui să-l pomenim anume.”

Anthea a alergat spre el și a întins brațele.

„Vino la Panther a ta, puișor”, a spus ea.

Bebelușul s-a uitat la ea dezaprobator și și-a băgat în gură degetul mare, roz și plin de nisip. Anthea era sora lui preferată.

„Hai, vino”, a spus ea.

„Peacă de-aici!” a spus bebelușul.

„Vino la Pussy a ta”, a spus Jane.

„Vleau pe Panty a mea”, a spus Lamb cu jale, și buza i-a tremurat.

„Hai, vino, veteranule”, a spus Robert, „vino la o călălică în cârca lui Yobby.”

„Uaa, băiat lău, lău!” a urlat bebelușul, izbucnind în plâns cu totul. Atunci copiii au înțeles nenorocirea. Bebelușul nu-i recunoștea!

S-au uitat unii la alții deznădăjduiți, și fiecăruia îi era cumplit ca, în acea împrejurare disperată, să întâlnească numai ochii frumoși ai unor necunoscuți, în locul ochișorilor veseli, prietenoși, obișnuiți, sclipitori și voioși ai propriilor frați și surori.

„Asta e cu adevărat îngrozitor”, a spus Cyril după ce a încercat să-l ridice pe Lamb, iar Lamb a zgâriat ca o pisică și a răcnit ca un taur. „Trebuie să ne împrietenim cu el! Nu pot să-l duc acasă urlând așa. Ia gândiți-vă, să trebuiască să ne împrietenim cu propriul nostru bebeluș! – E o prostie prea mare.”

Totuși, tocmai asta au trebuit să facă. Le-a luat mai bine de un ceas, iar faptul că Lamb era acum flămând ca un leu și însetat ca un deșert nu le-a ușurat deloc treaba.

Până la urmă, a binevoit să-i lase pe acești străini să-l ducă acasă cu rândul, dar, cum refuza să se țină de niște cunoștințe atât de noi, le atârna în brațe cu toată greutatea și îi istovea.

„Slavă Domnului, am ajuns acasă!” a spus Jane, clătinându-se în timp ce trecea prin poarta de fier spre Martha, bona, care stătea la ușa din față, cu mâna streașină la ochi, privind îngrijorată în zare. „Uite! Ia-l, te rog, pe Bebe!”

Martha i-a smuls bebelușul din brațe.

„Slavă Domnului că măcar el s-a întors teafăr”, a spus ea. „Unde sunt ceilalți și cine Dumnezeu sunteți voi?”

„Suntem noi, bineînțeles”, a spus Robert.

„Și cine-o mai fi și Noi ăsta?” a întrebat Martha disprețuitor.

„Îți spun că suntem noi, numai că suntem frumoși ca lumina zilei”, a spus Cyril. „Eu sunt Cyril, și ăștia sunt ceilalți, și ne e o foame grozavă. Lasă-ne înăuntru și nu mai fi așa de nătângă.”

Martha n-a făcut decât să blesteme obrăznicia lui Cyril și să încerce să-i închidă ușa în nas.

„Știu că arătăm altfel, dar eu sunt Anthea, și suntem atât de obosiți, și a trecut de mult ora prânzului.”

„Atunci duceți-vă acasă să mâncați, oricine ați fi; și, dacă ai noștri copii v-au pus la teatrul ăsta, puteți să le spuneți din partea mea c-o s-o pățească, să știe ce-i așteaptă!” Și cu asta le-a trântit ușa. Cyril a sunat cu putere la sonerie. Niciun răspuns. După puțin timp, bucătăreasa a scos capul pe fereastra unui dormitor și a spus:

„Dacă nu vă cărați, și încă repede de tot, mă duc să chem poliția.” Și a trântit fereastra.

„N-are rost”, a spus Anthea. „O, haideți, vă rog, haideți de aici înainte să ne trimită la închisoare!”

Băieții au spus că astea sunt prostii și că legea Angliei nu te poate băga la închisoare numai fiindcă ești frumos ca lumina zilei, dar tot i-au urmat pe ceilalți afară, pe uliță.

„Bănuiesc că după apus o să fim iar noi înșine”, a spus Jane.

„Nu știu”, a spus Cyril trist. „Poate că acum nu mai e așa – lucrurile s-au schimbat destul de mult de pe vremea megateriilor.”

„O”, a strigat Anthea deodată, „poate că la apus o să ne prefacem în piatră, cum se prefăceau megateriile, ca să nu mai rămână nimic din noi pentru a doua zi.”

A început să plângă, și Jane la fel. Până și băieții au pălit. Nimeni n-a mai avut inimă să spună ceva.

A fost o după-amiază cumplită. Nu era nicio casă în apropiere unde copiii să poată cere o coajă de pâine sau măcar un pahar cu apă. Le era frică să se ducă în sat, fiindcă o văzuseră pe Martha mergând într-acolo cu un coș și acolo era un polițist. E drept că erau cu toții frumoși ca lumina zilei, dar asta e o slabă mângâiere când ești flămând ca un vânător și însetat ca un burete.

De trei ori au încercat în zadar să le înduplece pe slujnicele de la Casa Albă să-i lase înăuntru și să le asculte povestea. Apoi Robert s-a dus singur, sperând să poată intra pe una dintre ferestrele din spate și să le deschidă astfel ușa celorlalți. Dar toate ferestrele erau prea sus ca să ajungă la ele, iar Martha i-a turnat în cap, de la o fereastră de sus, un ulcior de toaletă plin cu apă rece și a spus:

„Cară-te de-aici, maimuțoi italian nesuferit.”

Până la urmă, s-au așezat în șir sub gardul viu, cu picioarele într-un șanț uscat, așteptând apusul și întrebându-se dacă, atunci când soarele chiar avea să apună, se vor preface în piatră sau doar în cei care fuseseră înainte, așa cum erau ei de felul lor; și fiecare se simțea în continuare singur și printre străini și încerca să nu se uite la ceilalți, fiindcă, deși vocile erau ale lor, chipurile le erau de o frumusețe atât de strălucitoare, încât îți venea să te superi numai uitându-te la ele.

„Eu nu cred că o să ne prefacem în piatră”, a spus Robert, rupând o tăcere lungă și apăsătoare, „fiindcă spiridușul nisipului a zis că mâine ne mai împlinește o dorință, și n-ar putea dacă am fi de piatră, nu?”

Ceilalți au spus „Nu”, dar nu s-au simțit deloc mângâiați.

O altă tăcere, mai lungă și mai apăsătoare, a fost ruptă de Cyril, care a spus deodată: „Nu vreau să vă sperii, fetelor, dar cred că la mine a și început. Nu-mi mai simt deloc piciorul. Mă prefac în piatră, știu sigur, și într-o clipă o să vă prefaceți și voi.”

„Nu-i nimic”, a spus Robert cu bunătate, „poate că numai tu o să fii de piatră, iar noi, ceilalți, o să fim teferi, și o să ne îngrijim cu drag de statuia ta și o să-i atârnăm ghirlande.”

Dar când s-a dovedit că lui Cyril doar îi amorțise piciorul fiindcă stătuse prea mult cu el sub el și când piciorul și-a revenit cu niște furnicături cumplite, ceilalți s-au supărat de-a binelea.

„Ne-ai tras o asemenea sperietură degeaba!” a spus Anthea.

A treia tăcere, cea mai apăsătoare dintre toate, a fost ruptă de Jane. Ea a spus:

„Dacă scăpăm cu bine din asta, o să-l rugăm pe Sammyadd să facă în așa fel încât slujnicele să nu observe nimic schimbat, orice dorințe am avea.”

Ceilalți au răspuns doar prin mormăieli. Erau prea nenorociți chiar și ca să ia hotărâri înțelepte.

Până la urmă, foamea, frica, supărarea și oboseala – patru lucruri tare neplăcute – s-au unit ca să aducă un singur lucru plăcut, și anume somnul. Copiii dormeau întinși în șir, cu ochii lor frumoși închiși și cu gurile lor frumoase deschise. Anthea s-a trezit prima. Soarele apusese și se lăsa amurgul.

Anthea s-a ciupit foarte tare, ca să se încredințeze, și când a văzut că încă simte ciupitura, a hotărât că nu e de piatră, apoi i-a ciupit și pe ceilalți. Și ei erau moi.

„Treziți-vă”, a spus ea, aproape plângând de bucurie. „E bine, nu suntem de piatră. Și, o, Cyril, ce bine arăți, așa urât, cu pistruii tăi dintotdeauna, cu părul tău castaniu și cu ochișorii tăi. Și voi toți la fel!” a adăugat ea, ca să nu fie invidioși.

Când au ajuns acasă, Martha i-a certat zdravăn și le-a povestit despre copiii aceia străini.

„Frumușei, n-am ce zice, dar de-o obrăznicie nemaipomenită.”

„Știu”, a spus Robert, care știa din experiență cât de zadarnic ar fi fost să încerce să-i explice Marthei cum stăteau lucrurile.

„Și unde Dumnezeu ați fost în tot timpul ăsta, neastâmpărați mici ce sunteți?”

„Pe uliță.”

„De ce n-ați venit acasă acum câteva ceasuri?”

„N-am putut din cauza lor”, a spus Anthea.

„A cui?”

„A copiilor care erau frumoși ca lumina zilei. Ne-au ținut acolo până după apus. N-am putut să ne întoarcem înainte să plece. Nici nu știi cât i-am urât! O, dă-ne, te rugăm, dă-ne ceva de cină – ne e așa de foame.”

„Foame! Cred și eu”, a spus Martha supărată. „Toată ziua pe-afară în halul ăsta. Ei bine, sper să vă fie învățătură de minte, să nu vă mai înhăitați cu copii necunoscuți – veniți aici după pojar, mai mult ca sigur! Acum țineți minte: dacă-i mai vedeți, să nu le vorbiți – niciun cuvânt și nici măcar o privire –, ci să veniți îndată să-mi spuneți. Le stric eu lor frumusețea!”

„Dacă o să-i mai vedem vreodată, o să-ți spunem”, a spus Anthea; iar Robert, ațintindu-și cu drag ochii asupra cărnii reci de vită pe care bucătăreasa o aducea pe o tavă, a adăugat încet, din adâncul inimii:

„Și-o să avem noi mare grijă să nu-i mai vedem niciodată.”

Și nu i-au mai văzut niciodată.

---