Ethan Frome

Edith Wharton

Capitolul 1

Satul zăcea sub două picioare de zăpadă, cu troiene la colțurile bătute de vânt. Pe cerul de fier, stelele Carului Mare atârnau ca niște țurțuri, iar Orion își scăpăra focurile reci. Luna apusese, dar noaptea era atât de limpede, încât fațadele albe ale caselor dintre ulmi păreau cenușii pe albul zăpezii, pâlcurile de tufișuri o pătau cu negru, iar ferestrele subsolului bisericii aruncau raze de lumină galbenă departe, peste nesfârșitele văluriri.

Tânărul Ethan Frome mergea cu pas grăbit pe strada pustie, trecând pe lângă bancă, pe lângă noua prăvălie de cărămidă a lui Michael Eady și pe lângă casa avocatului Varnum, cu cei doi molizi norvegieni întunecați de la poartă. În dreptul porții familiei Varnum, unde drumul cobora spre valea Corbury, biserica își înălța clopotnița albă și zveltă și peristilul îngust. Pe măsură ce tânărul se apropia, ferestrele de sus desenau o arcatură neagră de-a lungul peretelui lateral al clădirii, dar prin deschiderile de jos, pe latura unde pământul cobora abrupt spre drumul spre Corbury, lumina țâșnea în dâre lungi, luminând mulțimea de șleauri proaspete de pe calea care ducea la ușa subsolului și scoțând la iveală, sub un șopron alăturat, un șir de sănii cu cai bine înveliți în pături.

Noaptea era cu desăvârșire nemișcată, iar aerul atât de uscat și de curat, încât abia dacă simțeai frigul. Frome avea mai curând senzația că aerul lipsea cu totul, de parcă între pământul alb de sub picioarele lui și bolta metalică de deasupra nu s-ar fi aflat nimic mai dens decât eterul. „Parcă aș fi într-un recipient vidat”, își spuse. Cu patru sau cinci ani în urmă urmase un an de cursuri la un colegiu tehnic din Worcester și își încercase puterile în laborator alături de un profesor de fizică prietenos; iar imaginile păstrate din acea experiență se mai iveau, în clipe neașteptate, printre șirurile de gânduri cu totul diferite care îi umpleau de atunci viața. Moartea tatălui lui și nenorocirile care îi urmaseră puseseră capăt prea devreme studiilor lui Ethan; dar, deși nu ajunseseră destul de departe ca să-i fie de mare folos în practică, îi hrăniseră închipuirea și-l făcuseră să întrevadă înțelesuri vaste, nedeslușite, dincolo de înfățișarea de zi cu zi a lucrurilor.

Pe când înainta cu pași mari prin zăpadă, simțământul acestor înțelesuri îi lumina mintea și se împletea cu căldura pe care mersul iute i-o răspândea în trup. La capătul satului se opri înaintea fațadei întunecate a bisericii. Rămase acolo o clipă, răsuflând repede și uitându-se în susul și în josul străzii, pe care nu se mișca nimeni altcineva. Panta drumului spre Corbury, mai jos de molizii avocatului Varnum, era locul preferat al celor din Starkfield pentru datul cu sania, iar în serile senine, la colțul bisericii, răsunau până târziu strigătele celor care se dădeau; dar în noaptea aceea nicio sanie nu întuneca albul pantei lungi. Liniștea miezului de noapte domnea peste sat, iar toată viața lui încă trează se adunase dincolo de ferestrele bisericii, de unde se revărsau acorduri de muzică de dans odată cu fâșiile late de lumină galbenă.

Tânărul merse de-a lungul clădirii și coborî panta spre ușa subsolului. Ca să nu-l dea de gol razele care răzbăteau dinăuntru, făcu un ocol prin zăpada necălcată și se apropie încet de colțul mai îndepărtat al zidului subsolului. De acolo, ținându-se tot la adăpostul umbrei, înaintă cu băgare de seamă spre fereastra cea mai apropiată, ținându-și trupul drept și slab mai în urmă și lungindu-și gâtul până când izbuti să vadă în sală.

Văzută astfel, din bezna limpede și geroasă în care stătea, sala părea că fierbe într-o pâclă de căldură. Reflectoarele metalice ale becurilor de gaz aruncau valuri de lumină crudă pe pereții văruiți, iar coastele de fier ale sobei din fundul sălii păreau să tresalte de focurile unui vulcan. Podeaua era înțesată de fete și tineri. De-a lungul peretelui din fața ferestrei se înșirau scaune de bucătărie de pe care femeile mai în vârstă tocmai se ridicaseră. Muzica încetase între timp, iar muzicanții – un scripcar și tânăra domnișoară care cânta duminicile la armoniu – luau în grabă câte ceva la un colț al mesei de cină de pe podiumul din fundul sălii, unde se înșirau platourile cu resturi de plăcinte și farfurioarele de înghețată. Oaspeții se pregăteau de plecare și mulțimea începuse deja să se reverse spre coridorul unde erau atârnate paltoanele și șalurile, când un tânăr cu pas săltăreț și o claie de păr negru țâșni în mijlocul sălii și bătu din palme. Semnalul își făcu numaidecât efectul. Muzicanții se repeziră la instrumente, dansatorii – unii deja pe jumătate înfofoliți de plecare – se așezară în șir de-a lungul celor două laturi ale sălii, spectatorii mai în vârstă se strecurară înapoi pe scaune, iar tânărul cel vioi, după ce se strecură de colo-colo prin mulțime, scoase dintre ceilalți o fată care își înfășurase deja în jurul capului o „basma” de culoarea cireșei și, ducând-o la un capăt al sălii, o purtă apoi în vârtej până la celălalt capăt, pe melodia săltăreață a unui contradans Virginia.

Inima lui Frome bătea repede. Se străduise să zărească acel cap cu părul negru sub basmaua de culoarea cireșei și îl necăjea că privirea altuia fusese mai iute decât a lui. Tânărul care conducea contradansul Virginia și care părea să aibă sânge irlandez în vine dansa bine, iar partenera lui se molipsise de înflăcărarea lui. Pe când înainta de-a lungul șirului, cu silueta ei ușoară trecând din mână în mână în cercuri tot mai iuți, basmaua îi zbură de pe cap și flutură în spatele umerilor, iar Frome, la fiecare rotire, îi zărea buzele care râdeau printre răsuflări întretăiate, norul de păr negru din jurul frunții și ochii întunecați, care păreau singurele puncte fixe într-un labirint de linii în zbor.

Dansatorii se mișcau din ce în ce mai repede, iar muzicanții, ca să țină pasul cu ei, își căzneau instrumentele ca niște jochei care își biciuiesc caii pe ultima linie dreaptă; și totuși tânărului de la fereastră i se părea că acest contradans Virginia nu avea să se mai sfârșească. Din când în când își muta privirea de la chipul fetei la cel al partenerului ei, pe care însuflețirea dansului așternuse un aer de stăpân aproape nerușinat. Denis Eady era fiul lui Michael Eady, băcanul irlandez ambițios care, prin dibăcie și tupeu, le arătase pentru prima oară celor din Starkfield ce înseamnă metodele „istețe” în afaceri și a cărui nouă prăvălie de cărămidă stătea mărturie pentru reușita încercării. Fiul lui părea că avea să-i calce pe urme, iar între timp folosea aceleași tertipuri ca să cucerească fetele din Starkfield. Până atunci Ethan Frome se mulțumise să-l socotească un om de nimic; acum însă de-a dreptul cerea să fie luat la bici. Era ciudat că fata nu părea să-și dea seama: că putea să-și înalțe spre partener chipul vrăjit și să-și lase mâinile în ale lui, fără să pară că simte jignirea din privirea și atingerea lui.

Frome obișnuia să meargă pe jos până în Starkfield ca s-o aducă acasă pe verișoara soției lui, Mattie Silver, în rarele seri când vreun prilej de distracție o atrăgea în sat. Soția lui fusese cea care, când fata venise să stea la ei, propusese să i se înlesnească asemenea ocazii. Mattie Silver venea din Stamford și, când intrase în casa familiei Frome ca s-o ajute pe verișoara ei Zeena, se socotise că, de vreme ce muncea fără plată, era mai bine să n-o facă să simtă prea puternic contrastul dintre viața pe care o lăsase în urmă și singurătatea unei ferme din Starkfield. Dacă n-ar fi fost asta – gândea Frome cu sarcasm – cu greu i-ar fi trecut Zeenei prin minte să se îngrijească de distracția fetei.

Când soția lui propusese prima dată s-o lase pe Mattie să iasă din când în când câte o seară, în sinea lui nu-i surâsese gândul să mai străbată și cele două mile până în sat și înapoi după o zi de muncă grea la fermă; dar nu trecuse mult și ajunsese să-și dorească să se petreacă în Starkfield în fiecare noapte.

Mattie Silver locuia de un an sub acoperișul lui și, de dimineața devreme până când se întâlneau la cină, avea deseori prilejul s-o vadă; dar nicio clipă petrecută cu ea nu se putea asemui cu cele în care se întorceau noaptea la fermă, ea la brațul lui, zburând cu pașii ei ușori ca să țină ritmul pașilor lui lungi. O îndrăgise din prima zi, când mânase până la Flats s-o întâmpine, iar ea îi zâmbise și-i făcuse cu mâna din tren, strigând „Tu trebuie să fii Ethan!” în timp ce sărea jos cu boccelele ei, iar el, măsurându-i din ochi făptura firavă, își spusese: „Nu prea pare să se priceapă la treburile casei, dar măcar nu-i cârcotașă.” Dar faptul că venirea în casa lui a unei fărâme de viață tânără și încrezătoare fusese ca aprinderea focului într-o vatră rece nu explica totul. Fata era mai mult decât făptura veselă și de folos pe care o crezuse el. Avea ochi să vadă și urechi să audă: putea să-i arate lucruri și să-i spună lucruri și să guste fericirea de a simți că tot ce-i împărtășea lăsa în urmă răsunete prelungi și ecouri pe care le putea trezi oricând voia.

Tocmai când se întorceau pe jos noaptea la fermă simțea mai intens dulceața acestei apropieri sufletești. Fusese întotdeauna mai sensibil decât cei din jurul lui la chemarea frumuseții din natură. Studiile neterminate îi dăduseră o formă acestei sensibilități și, chiar și în clipele lui cele mai nefericite, câmpul și cerul îi vorbeau cu o putere de convingere adâncă și răscolitoare. Până atunci însă, emoția rămăsese în el ca o durere mută, învăluind în tristețe frumusețea care o stârnea. Nu știa nici măcar dacă mai exista pe lume cineva care simțea ca el sau dacă era singura victimă a acestui privilegiu dureros. Apoi aflase că încă un suflet tresărise la atingerea aceleiași uimiri: că alături de el, trăind sub acoperișul lui și mâncând din pâinea lui, se afla o făptură căreia putea să-i spună: „Acolo, în depărtare, e Orion; steaua cea mare din dreapta e Aldebaran, iar mănunchiul acela de steluțe – parcă ar fi un roi de albine – sunt Pleiadele…” sau pe care o putea ține vrăjită în fața unui prag de granit ce răzbătea printre ferigi, în timp ce desfășura vasta panoramă a erei glaciare și lungile întinderi nedeslușite ale vremurilor de după ea. O bună parte din plăcerea lui venea și din faptul că admirația pentru știința lui se împletea cu uimirea lui Mattie în fața celor ce o învăța. Și mai erau și alte senzații, mai greu de deslușit, dar mai încântătoare, care îi apropiau cu un fior de bucurie tăcută: roșul rece al asfințitului din spatele dealurilor iernatice, zborul turmelor de nori peste pantele cu miriște aurie sau umbrele de un albastru intens ale țugilor pe zăpada luminată de soare. Când îi spusese odată: „Parcă-i pictat!”, lui Ethan i se păruse că arta de a defini lucrurile nu putea merge mai departe și că se găsiseră în sfârșit cuvintele care să dea glas sufletului său ascuns…

Pe când stătea în întunericul din fața bisericii, amintirile acestea îi reveneau cu durerea lucrurilor pierdute. Privind-o pe Mattie învârtindu-se de-a lungul sălii, din mână în mână, se întreba cum de putuse crede vreodată că vorbele lui searbede o interesau. Pentru el, care nu era vesel decât în preajma ei, veselia fetei părea o dovadă limpede de indiferență. Chipul pe care ea îl înălța spre partenerii de dans era același care, când îl vedea pe el, semăna întotdeauna cu o fereastră în care se oglindește asfințitul. Îi observă chiar două sau trei gesturi pe care, în vanitatea lui, crezuse că le păstra numai pentru el: felul de a-și lăsa capul pe spate când ceva o amuza, de parcă ar fi vrut să-și guste râsul înainte de a-i da drumul, și obiceiul de a-și coborî încet pleoapele când ceva o fermeca sau o mișca.

Ceea ce vedea îl făcu nefericit, iar nefericirea îi trezi temerile adormite. Soția lui nu se arătase niciodată geloasă pe Mattie, dar în ultima vreme se plângea tot mai mult de treburile casei și găsea mijloace ocolite de a atrage atenția asupra nepriceperii fetei. Zeena fusese dintotdeauna ceea ce la Starkfield se numea „bolnăvicioasă”, iar Frome trebuia să recunoască faptul că, dacă era atât de suferindă pe cât credea ea, avea nevoie de ajutorul unui braț mai puternic decât cel care se sprijinea atât de ușor de al lui în drumurile de noapte spre fermă. Mattie nu avea niciun talent înnăscut pentru gospodărie, iar educația ei nu făcuse nimic ca să îndrepte acest neajuns. Învăța repede, dar era uitucă și visătoare și nu prea avea chef să ia lucrurile în serios. Ethan își închipuia că, dacă s-ar mărita cu un bărbat la care ținea, instinctul adormit s-ar trezi, iar plăcintele și biscuiții ei ar ajunge mândria comitatului; dar îndeletnicirile gospodărești în sine nu o interesau. La început fusese atât de neîndemânatică, încât nu se putuse abține să râdă de ea; dar ea râdea împreună cu el, și asta îi făcuse și mai buni prieteni. Făcea tot ce putea ca să-i vină în ajutor în strădaniile ei stângace, sculându-se mai devreme decât de obicei ca să aprindă focul în bucătărie, cărând lemnele în casă de cu seară și stând mai mult la fermă, în dauna joagărului, ca s-o poată ajuta prin casă în timpul zilei. Ajungea chiar să se strecoare jos sâmbătă noaptea, ca să frece podeaua bucătăriei după ce femeile se culcau; iar într-o zi Zeena îl surprinsese bătând untul și se întorsese cu spatele fără o vorbă, cu una dintre privirile ei ciudate.

În ultima vreme mai fuseseră și alte semne ale nemulțumirii soției lui, la fel de greu de prins, dar mai neliniștitoare. Într-o dimineață rece de iarnă, pe când se îmbrăca pe întuneric, cu lumânarea pâlpâind în curentul care pătrundea prin fereastra ce nu se închidea bine, o auzise vorbind din pat, în spatele lui.

„Doctorul nu vrea să rămân fără nimeni care să-mi poarte de grijă”, spuse ea cu glasul ei monoton și plângăreț.

O crezuse adormită și glasul ei îl făcuse să tresară, deși avea obiceiul să izbucnească pe neașteptate în vorbe după lungi răstimpuri de tăcere în care nu-și dădea în vileag gândurile.

Se întoarse și o privi întinsă acolo, cu trupul abia conturat sub plapuma de stambă închisă la culoare și cu fața cu pomeți proeminenți căpătând o nuanță cenușie de la albul pernei.

„Fără nimeni care să-ți poarte de grijă?” repetă el.

„Dacă spui că n-ai cu ce plăti o servitoare când o să plece Mattie.”

Frome se întoarse iar cu spatele și, luându-și briciul, se aplecă să-și vadă obrazul cu pielea întinsă în oglinda pătată de deasupra lavoarului.

„De ce Dumnezeu să plece Mattie?”

„Ei, când o să se mărite, vreau să spun”, se auzi din spatele lui glasul tărăgănat al soției.

„Ei, n-o să ne lase ea niciodată câtă vreme ai tu nevoie de ea”, răspunse el, trecându-și apăsat briciul pe bărbie.

„N-aș vrea să se spună vreodată că am împiedicat o fată sărmană ca Mattie să se mărite cu un băiat descurcăreț ca Denis Eady”, răspunse Zeena cu o umilință plângăreață.

Privindu-și încruntat chipul în oglindă, Ethan își lăsă capul pe spate ca să tragă briciul de la ureche spre bărbie. Mâna nu-i tremura, dar poziția îi slujea drept scuză ca să nu răspundă pe loc.

„Și doctorul nu vrea să rămân fără nimeni”, continuă Zeena. „Voia să-ți vorbesc despre o fată de care a auzit, care ar putea veni –”

Ethan puse briciul jos și se îndreptă, râzând.

„Denis Eady! Dacă asta-i tot, cred că nu-i chiar așa mare grabă să căutăm o servitoare.”

„Păi, aș vrea să vorbesc cu tine despre asta”, spuse Zeena cu încăpățânare.

Se îmbrăca în grabă, cu mișcări stângace. „Bine. Dar acum n-am vreme; și așa am întârziat”, răspunse el, apropiindu-și de lumânare vechiul ceas de argint, mare și burduhănos.

Zeena, care părea să socotească discuția încheiată, îl urmărea din pat în tăcere cum își trăgea bretelele pe umeri și-și vâra brațele în haină cu mișcări smucite; dar când el se îndreptă spre ușă, spuse deodată, tăios: „Pesemne că întârzii mereu, acum că te bărbierești în fiecare dimineață.”

Împunsătura aceasta îl speriase mai rău decât orice aluzie vagă la Denis Eady. Era adevărat că, de la venirea lui Mattie Silver, începuse să se bărbierească în fiecare zi; dar soția lui părea mereu adormită când se desprindea de lângă ea în întunericul iernii, iar el socotise prostește că ea nu avea să bage de seamă nicio schimbare în înfățișarea lui. O dată sau de două ori, mai demult, îl neliniștise întrucâtva obiceiul Zenobiei de a lăsa lucrurile să se întâmple fără să pară că le observă și de a dezvălui apoi, după săptămâni întregi, printr-o vorbă aruncată în treacăt, că în tot timpul acela luase aminte și-și trăsese concluziile. În ultima vreme însă, asemenea temeri vagi nu-și mai găsiseră loc în gândurile lui. Zeena însăși, cândva o realitate apăsătoare, se ștersese, ajungând o umbră fără trup. Își trăia întreaga viață privind-o și auzind-o pe Mattie Silver și nu-și mai putea închipui că ar putea fi altfel. Dar acum, pe când stătea în fața bisericii și o vedea pe Mattie învârtindu-se prin sală cu Denis Eady, o mulțime de aluzii și amenințări neluate în seamă își țeseau norul în jurul minții lui…

---