Semnul roșu al cu­ra­ju­lui

Stephen Crane

Capitolul 1

Frigul se îndura cu greu să părăsească pământul, iar cețurile care se retrăgeau dezvăluiau o armată întinsă pe dealuri, odihnindu-se. Pe măsură ce peisajul trecea de la cafeniu la verde, armata se trezea și începea să freamăte de nerăbdare la vuietul zvonurilor. Își îndrepta privirile spre drumurile care, din șleauri lungi pline de noroi apos, se prefăceau în drumuri în toată regula. Un râu, de culoarea chihlimbarului în umbra malurilor, susura la picioarele armatei; iar noaptea, când apa se făcea de un negru trist, dincolo de ea se zărea licărirea roșie, ca de ochi, a focurilor de tabără dușmane, aprinse în arcadele joase ale dealurilor îndepărtate.

Într-o zi, un anume ostaș înalt fu cuprins de virtute și se duse hotărât să-și spele o cămașă. Se întoarse în zbor de la un pârâu, fluturându-și cămașa ca pe un stindard. Era umflat de o veste auzită de la un prieten de nădejde, care o auzise de la un cavalerist sincer, care o auzise de la fratele lui cel vrednic de încredere, una dintre ordonanțele de la comandamentul diviziei. Își luă aerul plin de însemnătate al unui crainic înveșmântat în roșu și aur.

„Mâine pornim – sigur”, spuse el cu emfază unui grup adunat pe ulița companiei. „Mergem mult în susul râului, îl trecem și ocolim ca să le cădem în spate.”

Le înfățișă ascultătorilor săi atenți, cu glas mare și cu lux de amănunte, planul unei campanii cât se poate de strălucite. Când termină, oamenii îmbrăcați în albastru se împrăștiară printre șirurile de colibe scunde și cafenii, în grupuri mici care se certau. Un căruțaș negru, care dansase pe o ladă de pesmeți în încurajările vesele a patruzeci de ostași, rămase fără public. Se așeză amărât. Fumul plutea alene dintr-o mulțime de coșuri ciudate.

„E o minciună! Asta-i tot – o minciună gogonată!” spuse cu glas tare un alt soldat. Fața lui netedă era îmbujorată, iar mâinile și le vârâse în buzunarele pantalonilor, cu un aer îmbufnat. Lua toată povestea drept o jignire personală. „Eu nu cred că afurisita asta de armată o să se mai urnească vreodată. Ne-am înfipt aici. M-am pregătit de plecare de opt ori în ultimele două săptămâni și tot n-am plecat.”

Ostașul înalt se simți dator să apere adevărul unui zvon pe care chiar el îl adusese. El și guralivul fură cât pe ce să se ia la bătaie din pricina lui.

Un caporal începu să înjure în fața adunării. Spunea că tocmai își pusese în casă o podea de scânduri care-l costase scump. La începutul primăverii se ferise să facă prea multe îmbunătățiri pentru a-și spori confortul, fiindcă avusese impresia că armata putea porni în marș dintr-o clipă în alta. În ultima vreme însă ajunsese să creadă că se aflau într-un soi de tabără veșnică.

Mulți dintre oameni se prinseră într-o dezbatere însuflețită. Unul înfățișă cu o limpezime deosebită toate planurile generalului comandant. I se împotriveau cei care susțineau că existau alte planuri de campanie. Strigau unii la alții, iar mulți se străduiau în zadar să atragă atenția tuturor. Între timp, ostașul care adusese zvonul umbla de colo-colo, dându-și mare importanță. Era asaltat întruna cu întrebări.

„Ce se întâmplă, Jim?”

„Armata o să pornească.”

„Ei, ce tot spui? De unde știi tu?”

„Păi, puteți să mă credeți sau nu, cum vreți. Mie nu-mi pasă nici cât negru sub unghie.”

Felul în care răspundea le dădea mult de gândit. Era cât pe ce să-i convingă tocmai fiindcă socotea mai prejos de el să aducă dovezi. Toată povestea îi stârni grozav.

Un tânăr soldat asculta cu mare luare-aminte vorbele ostașului înalt și feluritele comentarii ale camarazilor săi. După ce se sătură de discuțiile despre marșuri și atacuri, se duse la coliba lui și se strecură de-a bușilea printr-o gaură întortocheată care ținea loc de ușă. Voia să rămână singur cu niște gânduri noi, venite de curând.

Se întinse pe un prici lat, care ocupa tot capătul încăperii. La celălalt capăt, lăzile de pesmeți țineau loc de mobilă. Erau adunate în jurul vetrei. Pe pereții de bârne se afla o imagine dintr-un săptămânal ilustrat, iar trei puști erau așezate paralel pe niște cuie. Echipamentul atârna de ieșiturile aflate la îndemână, iar câteva vase de tablă stăteau pe o grămăjoară de lemne de foc. Un cort împăturit slujea drept acoperiș. Lumina soarelui, care-l bătea de afară, îl făcea să lucească într-o nuanță de galben pal. O ferestruică arunca un pătrat pieziș de lumină mai albă pe podeaua încărcată de lucruri. Fumul focului uita uneori de coșul de lut și se încolăcea în încăpere, iar coșul acesta șubred, din lut și nuiele, amenința necontenit să dea foc întregului adăpost.

Tânărul era puțin năucit de uimire. Așadar, în sfârșit aveau să se bată. Poate chiar a doua zi urma să fie o bătălie, iar el avea să ia parte la ea. O vreme trebui să se străduiască să creadă. Nu putea primi fără șovăire semnul că era pe cale să ia parte la una dintre marile întâmplări ale lumii.

Visase, firește, toată viața la bătălii – la înfruntări nelămurite și sângeroase, care-l înfiorau prin avântul și focul lor. În închipuire se văzuse în multe lupte. Își închipuise popoare trăind în siguranță la umbra vitejiei sale cu ochi de vultur. Dar, treaz, privise bătăliile ca pe niște pete stacojii pe paginile trecutului. Le așezase printre lucrurile de odinioară, alături de imaginile din mintea lui cu coroane grele și castele înalte. O parte din istoria lumii o socotise vremea războaielor, dar aceasta, credea el, trecuse de mult dincolo de zare și dispăruse pentru totdeauna.

De acasă, ochii lui tineri priviseră cu neîncredere războiul din propria țară. Trebuia să fie un soi de joacă. De mult nu mai nădăjduia să vadă o luptă ca în epopeile grecești. Asemenea lupte nu aveau să mai fie, își spusese. Oamenii erau mai buni sau mai fricoși. Învățătura laică și cea religioasă șterseseră pornirea de a se înșfăca de beregată, ori poate siguranța financiară ținea patimile în frâu.

De câteva ori arsese de dorința de a se înrola. Poveștile despre marile mișcări de trupe zguduiau țara. Poate că nu erau tocmai homerice, dar păreau pline de glorie. Citise despre marșuri, asedii, înfruntări și tânjise să le vadă pe toate. Mintea lui neobosită îi zugrăvise tablouri întinse, cu o risipă de culoare, aprinse de fapte care tăiau răsuflarea.

Dar mama lui îl descurajase. Afișase un oarecare dispreț față de soiul lui de înflăcărare războinică și de patriotism. Putea să se așeze liniștită și, fără vreo greutate vădită, să-i înșire sute și sute de motive pentru care era cu mult mai de folos la fermă decât pe câmpul de luptă. Avea anumite feluri de a se exprima care-i arătau că vorbele ei în această privință izvorau dintr-o convingere adâncă. Pe deasupra, de partea ei stătea și credința lui că temeiul ei moral în această dispută era de neatacat.

Până la urmă însă se răzvrătise hotărât împotriva acelei lumini galbene aruncate peste culoarea ambițiilor sale. Ziarele, vorbele din sat, propriile închipuiri îl ațâțaseră până dincolo de orice putință de înfrânare. Acolo, în depărtare, chiar se luptau de minune. Aproape în fiecare zi, ziarul publica relatări despre câte o victorie hotărâtoare.

Într-o seară, pe când stătea în pat, vântul îi adusese dangătul clopotului bisericii, al cărui funie o smucea cu înfrigurare vreun înflăcărat, ca să vestească știrea răstălmăcită a unei mari bătălii. Glasul acesta al oamenilor care se bucurau în noapte îl făcuse să se cutremure într-un extaz prelung de însuflețire. Mai târziu coborâse în odaia mamei lui și îi spusese: „Mamă, am de gând să mă înrolez.”

„Henry, nu fi prost”, îi răspunsese mama lui. Apoi își acoperise fața cu plapuma. Pentru seara aceea, discuția se încheiase.

Cu toate acestea, a doua zi dimineață se dusese într-un târg din apropierea fermei mamei lui și se înrolase într-o companie care se forma acolo. Când se întorsese acasă, mama lui mulgea vaca tărcată. Alte patru așteptau. „Mamă, m-am înrolat”, îi spusese el cu sfială. Urmase o scurtă tăcere. „Facă-se voia Domnului, Henry”, răspunsese ea în cele din urmă, apoi continuase să mulgă vaca tărcată.

Când stătuse în prag, cu hainele de soldat pe el, iar lumina însuflețirii și a așteptării din ochii lui aproape că o biruia pe cea a regretului despărțirii de casă, văzuse două lacrimi lăsându-și dârele pe obrajii brăzdați de cicatrice ai mamei lui.

Totuși, ea îl dezamăgise, nespunându-i nimic despre întoarcerea cu scutul sau pe scut. În sinea lui se pregătise pentru o scenă frumoasă. Pregătise câteva fraze despre care credea că ar putea avea un efect înduioșător. Dar vorbele ei îi năruiseră planurile. Curățase cartofi cu îndârjire și îi vorbise astfel: „Să fii cu băgare de seamă, Henry, și să ai grijă de tine în toată treaba asta cu războiul – să fii atent și să ai grijă de tine. Să nu-ți închipui că poți învinge de la început toată armata rebelă, fiindcă nu poți. Tu nu ești decât un băiețaș printre o mulțime de alții și trebuie să fii cuminte și să faci ce ți se spune. Știu eu cum ești, Henry.”

„Ți-am împletit opt perechi de ciorapi, Henry, și ți-am pus toate cămășile tale cele bune, fiindcă vreau ca băiatului meu să-i fie la fel de cald și de bine ca oricui altcuiva din armată. Când se găuresc, vreau să mi le trimiți numaidecât înapoi, să le pot cârpi.”

„Și ai grijă întotdeauna cu cine te împrietenești. Sunt mulți oameni răi în armată, Henry. Armata îi sălbăticește și nu le place nimic mai mult decât să abată de la calea bună un băiat ca tine, care n-a prea plecat de acasă și a avut mereu o mamă lângă el, și să-l învețe să bea și să înjure. Ferește-te de oamenii ăștia, Henry. Nu vreau să faci vreodată, Henry, ceva ce ți-ar fi rușine să-mi spui. Închipuie-ți că sunt cu ochii pe tine. Dacă ții mereu minte asta, cred că ai să te descurci cum trebuie.”

„Și de tatăl tău să-ți aduci aminte mereu, copile, și să ții minte că n-a băut în viața lui niciun strop de tărie și rareori a scăpat vreo înjurătură la mânie.”

„Nu știu ce altceva să-ți mai spun, Henry, decât să nu te dai niciodată în lături de la datorie din pricina mea, copile. Dacă vine o vreme când ai de ales între a fi ucis și a face o faptă josnică, atunci, Henry, să nu te gândești la nimic altceva decât la ce e drept, fiindcă multe femei trebuie să îndure asemenea lucruri în vremurile astea, iar Domnul o să aibă grijă de noi toți.”

„Să nu uiți de ciorapi și de cămăși, copile; și ți-am pus în boccea o cană cu dulceață de mure, fiindcă știu că-ți place mai mult decât orice. Rămas-bun, Henry. Să fii cu băgare de seamă și să fii băiat cuminte.”

Ascultase, firește, cu nerăbdare această cuvântare, care fusese pentru el un chin. Nu era tocmai ce se așteptase să audă și o îndurase cu un aer iritat. Plecase simțind o vagă ușurare.

Totuși, când privise înapoi de la poartă, o văzuse pe mama lui îngenuncheată printre cojile de cartofi. Fața ei smeadă era înălțată și pătată de lacrimi, iar trupul slab îi tremura. Își plecase capul și mersese mai departe, cuprins deodată de rușine pentru intențiile lui.

De acasă se dusese la școală să-și ia rămas-bun de la mulți dintre colegi. Se îngrămădiseră în jurul lui cu uimire și admirație. Simțise prăpastia care se căsca acum între ei și se umflase de o mândrie liniștită. El și câțiva colegi care îmbrăcaseră albastrul fuseseră de-a dreptul copleșiți de privilegii o după-amiază întreagă, iar asta fusese o adevărată desfătare. Pășiseră țanțoși.

O fată cu părul deschis la culoare făcuse haz cu vioiciune de avântul lui războinic, dar mai era una, cu părul mai închis, pe care o privise stăruitor și despre care i se păruse că se făcea sfioasă și tristă când îl vedea în albastru și alamă. Pe când cobora pe aleea dintre șirurile de stejari, întorsese capul și o surprinsese la o fereastră, urmărindu-i plecarea. De îndată ce dăduse cu ochii de ea, fata începuse să privească cerul printre ramurile înalte ale copacilor. În schimbarea aceea de atitudine deslușise multă tulburare și grabă. Se gândea adesea la asta.

În drum spre Washington, sufletul i se înălțase. În gară după gară, regimentul fusese hrănit și dezmierdat, până când tânărul ajunsese să creadă că trebuia să fie un erou. Se împărțeau din belșug pâine și carne rece, cafea, murături și brânză. Răsfățat de zâmbetele fetelor, bătut pe umăr și lăudat de bătrâni, simțise cum creștea în el puterea de a săvârși mărețe fapte de arme.

După călătorii întortocheate, cu multe popasuri, urmaseră luni de viață monotonă într-o tabără. Crezuse că războiul adevărat era un șir de încleștări pe viață și pe moarte, cu puțin răgaz între ele pentru somn și masă; dar, de când regimentul lui se afla în campanie, armata nu prea făcuse altceva decât să stea pe loc și să încerce să se încălzească.

Astfel, încetul cu încetul, revenise la vechile lui idei. Nu aveau să mai fie lupte ca în epopeile grecești. Oamenii erau mai buni sau mai fricoși. Învățătura laică și cea religioasă șterseseră pornirea de a se înșfăca de beregată, ori poate siguranța financiară ținea patimile în frâu.

Ajunsese să nu se mai socotească decât o parte dintr-o uriașă paradă în albastru. Treaba lui era să aibă grijă, pe cât putea, să-i fie bine. Ca distracție, putea să stea cu mâinile în sân și să facă presupuneri despre gândurile care trebuiau să frământe mințile generalilor. Pe deasupra, făcea instrucție și iar instrucție și era trecut în revistă, apoi făcea instrucție și iar instrucție și era trecut în revistă.

Singurii dușmani pe care-i văzuse erau câteva sentinele înaintate de pe malul râului. Erau niște oameni arși de soare, cu fire de filozofi, care trăgeau uneori, gânditori, în sentinelele înaintate în albastru. Când li se reproșa apoi asta, își exprimau de obicei regretul și se jurau pe zeii lor că puștile se descărcaseră fără încuviințarea lor. Într-o noapte, pe când era de gardă, tânărul stătuse de vorbă peste râu cu unul dintre ei. Era un om cu haine cam zdrențuite, care scuipa cu îndemânare între propriile încălțări și era înzestrat din belșug cu o siguranță de sine senină și copilărească. Ca om, tânărului îi era simpatic.

„Yankeule”, îi spusese celălalt, „ești un băiat al naibii de cumsecade.” Gândul acesta, ajuns la el prin aerul nemișcat, îl făcuse să-i pară rău, pentru o vreme, că era război.

Feluriți veterani îi spuseseră povești. Unii vorbeau despre hoarde bărboase, în cenușiu, care înaintau cu înjurături necurmate și mestecau tutun cu o vitejie de nespus; mase uriașe de ostași înverșunați, care se revărsau ca hunii. Alții vorbeau despre oameni zdrențăroși și veșnic flămânzi, care slobozeau focuri deznădăjduite. „Ar trece la atac prin focul și pucioasa iadului ca să pună mâna pe o traistă de merinde, iar burțile alea n-au cum s-o ducă mult”, i se spusese. Din poveștile acestea, tânărul își închipuia oasele roșii, vii, ieșind prin rupturile uniformelor decolorate.

Totuși, nu putea avea deplină încredere în poveștile veteranilor, fiindcă recruții erau prada lor. Vorbeau mult despre fum, foc și sânge, dar el nu-și putea da seama câte dintre toate acestea erau minciuni. Îi strigau întruna „Pește proaspăt!” și nu erau nicidecum de crezut.

Acum însă își dădea seama că nu prea conta cu ce fel de ostași avea să se bată, atâta vreme cât ei se băteau, lucru pe care nu-l tăgăduia nimeni. Exista o problemă mai serioasă. Stătea întins pe prici și o întorcea pe toate fețele. Încerca să-și dovedească matematic că nu avea să fugă dintr-o bătălie.

Până atunci nu se simțise niciodată dator să se lupte prea serios cu această întrebare. În viață luase anumite lucruri de-a gata, fără să-și pună vreodată la îndoială credința în izbânda finală și fără să-și bată prea mult capul cu mijloacele și căile de urmat. Dar aici se afla în fața unui lucru însemnat. Deodată îi venise gândul că poate, într-o bătălie, avea să fugă. Era silit să recunoască faptul că, în privința războiului, nu știa nimic despre sine.

Cu mai multă vreme în urmă ar fi lăsat problema să-și piardă vremea la porțile din afară ale minții, dar acum se simțea silit să-i dea toată atenția.

În minte începu să-i încolțească panica. Când închipuirea îl purta spre o luptă, vedea posibilități hidoase. Privea amenințările ascunse ale viitorului și se străduia în zadar să se vadă pe sine ținându-se neclintit în mijlocul lor. Își amintea viziunile de glorie cu spada frântă, dar, în umbra învălmășelii ce se apropia, bănuia că erau imagini cu neputință de împlinit.

Sări de pe prici și începu să umble nervos de colo-colo. „Doamne sfinte, ce-i cu mine?” spuse cu glas tare.

Simțea că, în această cumpănă, regulile lui de viață nu-i slujeau la nimic. Tot ce aflase despre sine nu-i era aici de niciun folos. Era o necunoscută. Își dădea seama că avea să fie silit să facă iar încercări, ca în copilărie. Trebuia să adune cunoștințe despre sine, iar între timp se hotărî să fie mereu în gardă, ca nu cumva însușirile acelea, despre care nu știa nimic, să-l facă de rușine pentru totdeauna. „Doamne sfinte!” repetă el, îngrozit.

După o vreme, ostașul înalt se strecură cu îndemânare prin gaură. Soldatul guraliv îl urmă. Se ciondăneau.

„Bine, fie”, spuse ostașul înalt când intră. Flutură mâna cu înțeles. „Poți să mă crezi sau nu, cum vrei. Tot ce ai de făcut e să stai jos și să aștepți cât poți de liniștit. Și atunci, foarte curând, ai să vezi că aveam dreptate.”

Camaradul lui mormăi cu încăpățânare. O clipă păru să caute o replică zdrobitoare. În cele din urmă spuse: „Bine, dar nici tu nu le știi chiar pe toate, nu?”

„N-am spus că le știu pe toate”, i-o întoarse celălalt tăios. Începu să-și îndese cu grijă felurite lucruri în raniță.

Tânărul se opri din umbletul lui nervos și privi în jos spre omul prins cu treabă. „Sigur o să fie bătălie, Jim?” întrebă el.

„Bineînțeles că o să fie”, răspunse ostașul înalt. „Bineînțeles că o să fie. Așteaptă tu până mâine și-ai să vezi una dintre cele mai mari bătălii din câte au fost vreodată. Așteaptă tu.”

„La naiba!” spuse tânărul.

„O, de data asta ai să vezi luptă, băiatul meu, luptă adevărată, în toată legea”, adăugă ostașul înalt, cu aerul unui om care se pregătește să înfățișeze o bătălie spre folosul prietenilor săi.

„Hm!” făcu guralivul dintr-un colț.

„Ei”, spuse tânărul, „se prea poate ca și povestea asta să se termine ca toate celelalte.”

„Nici pomeneală”, răspunse ostașul înalt, scos din sărite. „Nici pomeneală. N-a plecat toată cavaleria azi-dimineață?” Aruncă priviri încruntate în jur. Nimeni nu-i tăgădui spusele. „Cavaleria a plecat azi-dimineață”, continuă el. „Se spune că abia dacă a mai rămas ceva cavalerie în tabără. Ei merg la Richmond sau cine știe unde, iar noi ne batem cu toți sudiștii. E un șiretlic de soiul ăsta. Și regimentul a primit ordine. Mi-a spus adineauri unul care i-a văzut ducându-se la comandament. Și e o vânzoleală de toți dracii în toată tabăra – oricine vede asta.”

„Aiurea!” spuse guralivul.

Tânărul tăcu o vreme. În cele din urmă i se adresă ostașului înalt. „Jim!”

„Ce?”

„Cum crezi că o să se descurce regimentul?”

„O, o să se bată bine, cred, după ce intră în luptă”, spuse celălalt cu o judecată rece. Se folosea de minune de persoana a treia. „S-au făcut o grămadă de glume pe seama lor fiindcă sunt noi, firește, și toate cele; dar o să se bată bine, cred.”

„Crezi că vreunul dintre băieți o să fugă?” stărui tânărul.

„O, poate că or să fugă câțiva, dar din ăștia sunt în orice regiment, mai ales când intră prima oară în foc”, spuse celălalt cu îngăduință. „Bineînțeles, s-ar putea s-o ia toți până la unul la fugă dacă dau de la început peste o luptă grea, dar la fel de bine s-ar putea să rămână și să se bată zdravăn. Nu poți fi sigur de nimic. Firește că n-au mai fost niciodată sub foc și nu prea e de crezut că or să învingă dintr-odată toată armata rebelă, chiar de prima dată; dar eu cred că or să se bată mai bine decât unii, chiar dacă mai prost decât alții. Așa socotesc eu. Îi zic regimentului «pește proaspăt» și în toate felurile; dar băieții sunt de soi bun și cei mai mulți or să se bată ca dracii când încep să tragă”, adăugă el, apăsând puternic pe ultimele patru cuvinte.

„O, tu crezi că știi...” începu ostașul guraliv cu dispreț.

Celălalt se întoarse cu înverșunare spre el. Se încăierară în vorbe, într-o ceartă scurtă în care își aruncară unul altuia tot felul de epitete ciudate.

În cele din urmă, tânărul îi întrerupse. „Te-ai gândit vreodată că și tu ai putea fugi, Jim?” întrebă el. Când sfârși întrebarea, râse de parcă ar fi vrut să facă o glumă. Ostașul guraliv chicoti și el.

Soldatul înalt flutură mâna. „Păi”, spuse el cu gravitate, „m-am gândit că în unele dintre încăierările astea s-ar putea să se încingă prea tare treaba pentru Jim Conklin și, dacă o mulțime de băieți ar lua-o la fugă, cred că aș lua-o și eu. Și, dacă aș lua-o odată la fugă, aș fugi ca dracul, asta-i sigur. Dar, dacă toți ar rămâne pe loc și s-ar bate, atunci aș rămâne și eu și m-aș bate. Zău că da. Pun pariu.”

„Hm!” făcu guralivul.

Tânărul din povestea aceasta simți recunoștință pentru cuvintele camaradului său. Se temuse că toți oamenii care nu trecuseră încă prin foc aveau o mare și întemeiată încredere în sine. Acum se mai liniștise întrucâtva.

---