Che­ma­rea stră­bu­ni­lor

Jack London

Capitolul 1: În lumea primitivă

Buck nu citea ziarele; altminteri ar fi știut că îl pășteau necazuri, nu numai pe el, ci pe fiecare câine de pe coastă, cu mușchi puternici și cu blana lungă și călduroasă, de la golful Puget până la San Diego. Fiindcă niște oameni, dibuind prin bezna arctică, găsiseră un metal galben și fiindcă toate companiile de vapoare și de transport făceau mare vâlvă în jurul descoperirii, mii de oameni dădeau năvală în Nord. Oamenii aceștia voiau câini, iar câinii pe care îi voiau erau câini grei, cu mușchi puternici, ca să poată munci din greu, și cu blană deasă, care să-i apere de ger.

Buck locuia într-o casă mare din valea Santa Clara, scăldată în soare. Domeniul judecătorului Miller, așa i se spunea. Casa se afla departe de drum, pe jumătate ascunsă între copaci, printre care se zărea pe alocuri veranda largă și răcoroasă ce o înconjura pe toate cele patru laturi. La casă duceau alei acoperite cu pietriș, care șerpuiau printre peluze întinse și pe sub ramurile întrepătrunse ale plopilor înalți. În spate, totul avea proporții și mai mari decât în față. Erau acolo grajduri mari, unde își făceau veacul o duzină de grăjdari și băieți de ajutor, șiruri de căsuțe pentru servitori, îmbrăcate în plante agățătoare, un șir nesfârșit și ordonat de acareturi, bolți lungi de viță-de-vie, pășuni verzi, livezi și parcele cu fructe de pădure. Mai erau instalația de pompare a puțului artezian și bazinul mare de ciment, unde băieții judecătorului Miller se aruncau în apă dimineața și se răcoreau în după-amiezile fierbinți.

Și peste tot acest întins domeniu domnea Buck. Aici se născuse și aici își petrecuse cei patru ani de viață. Ce-i drept, mai erau și alți câini. Pe un domeniu atât de vast era cu neputință să nu fie și alți câini, dar aceștia nu contau. Veneau și plecau, locuiau în cotețele pline de câini ori trăiau în umbră, prin ungherele casei, precum Toots, mopsul japonez, sau Ysabel, câinele mexican fără păr – făpturi ciudate, care rareori scoteau nasul afară ori puneau laba pe pământ. Pe de altă parte, mai erau foxterierii, cel puțin douăzeci, care își lătrau cumplitele făgăduieli spre ferestrele de unde îi priveau Toots și Ysabel, sub paza unei legiuni de slujnice înarmate cu mături și mopuri.

Dar Buck nu era nici câine de casă, nici câine de coteț. Întreaga împărăție era a lui. Se arunca în bazinul de înot ori mergea la vânătoare cu fiii judecătorului; le însoțea pe Mollie și Alice, fiicele judecătorului, în plimbări lungi, în amurg sau dis-de-dimineață; în nopțile de iarnă stătea culcat la picioarele judecătorului, în fața focului care duduia în șemineul din bibliotecă; îi purta în spinare pe nepoții judecătorului ori îi rostogolea prin iarbă și le veghea pașii în aventurile lor nebunești până la fântâna din curtea grajdurilor și chiar mai departe, unde se aflau țarcurile cailor și parcelele cu fructe de pădure. Pășea poruncitor printre terieri, iar de Toots și Ysabel nu se sinchisea câtuși de puțin, fiindcă era rege – rege peste toate vietățile care mișunau, se târau sau zburau pe domeniul judecătorului Miller, inclusiv peste oameni.

Tatăl lui, Elmo, un uriaș câine Saint-Bernard, fusese tovarășul nedespărțit al judecătorului, iar Buck dădea toate semnele că avea să-i calce pe urme. Nu era la fel de mare – cântărea doar o sută patruzeci de livre –, căci mama lui, Shep, fusese o cățea din rasa ciobănesc scoțian. Totuși, cele o sută patruzeci de livre, la care se adăuga demnitatea născută dintr-un trai bun și din respectul tuturor, îi îngăduiau să aibă o ținută cu adevărat regească. În cei patru ani scurși de când fusese cățeluș, dusese viața unui aristocrat îndestulat; era mândru de sine, ba chiar puțin cam plin de propria-i persoană, așa cum ajung uneori gentilomii de la țară, din pricina vieții lor izolate. Îl salvase însă faptul că nu ajunsese un simplu câine de casă răsfățat. Vânătoarea și celelalte desfătări de acest fel în aer liber nu-l lăsaseră să se îngrașe și îi oțeliseră mușchii; iar dragostea de apă, la fel ca la popoarele deprinse cu băile reci, îl întărise și îi păstrase sănătatea.

Așa era Buck în toamna anului 1897, când descoperirea aurului în Klondike îi mâna pe oameni din lumea întreagă în Nordul înghețat. Dar Buck nu citea ziarele și nu știa că Manuel, unul dintre ajutoarele grădinarului, nu era o cunoștință de dorit. Manuel avea un păcat de care nu se putea dezbăra. Îi plăcea să joace la loteria chinezească. Și, la joc, avea o slăbiciune de care nu se putea dezbăra – încrederea într-un sistem; asta îi pecetluia pierzania. Căci, ca să joci după un sistem, îți trebuie bani, pe când din leafa unui ajutor de grădinar nu mai rămâne nimic după ce sunt acoperite nevoile unei neveste și ale unei droaie de copii.

În memorabila noapte a trădării lui Manuel, judecătorul se afla la o ședință a Asociației Producătorilor de Stafide, iar băieții se ocupau cu înființarea unui club sportiv. Nimeni nu-l văzu pe Manuel plecând cu Buck prin livadă; pentru Buck, nu era decât o plimbare. Și, în afara unui singur om, nimeni nu-i văzu ajungând la mica haltă cu oprire la semnal, numită College Park. Omul acela vorbi cu Manuel și între ei se auzi clinchet de bani.

„N-ar strica să împachetezi marfa înainte s-o predai”, spuse străinul cu glas aspru, iar Manuel îi petrecu lui Buck în jurul gâtului, pe sub zgardă, o bucată de frânghie groasă pusă în două.

„Răsucește-o și-l strângi bine de gât”, spuse Manuel, iar străinul încuviință îndată printr-un mormăit.

Buck primise frânghia liniștit, cu demnitate. Ce-i drept, era un lucru neobișnuit, dar învățase să se încreadă în oamenii pe care-i cunoștea și să-i socotească mai înțelepți decât el. Însă, când capetele frânghiei ajunseră în mâinile străinului, mârâi amenințător. Nu făcuse decât să dea un semn de nemulțumire, crezând, în mândria lui, că un semn era totuna cu o poruncă. Dar, spre uimirea lui, frânghia i se strânse în jurul gâtului, tăindu-i răsuflarea. Cuprins dintr-odată de furie, se repezi la om, care îi ieși în întâmpinare, îl apucă strâns de gât și, cu o răsucire îndemânatică, îl răsturnă pe spate. Apoi frânghia se strânse fără milă, în timp ce Buck se zbătea furios, cu limba atârnându-i din gură și cu pieptul larg zvâcnind zadarnic. Niciodată în viața lui nu se purtase cineva atât de josnic cu el și niciodată în viața lui nu fusese atât de furios. Dar puterile i se scurseră, ochii i se împăienjeniră și nu mai știu nimic când trenului i se făcu semn să oprească, iar cei doi oameni îl aruncară în vagonul de bagaje.

Când își veni în fire, își dădu seama ca prin ceață că-l durea limba și că era dus, cu zdruncinături, într-un fel de vehicul. Țipătul răgușit al unei locomotive care fluiera la o trecere la nivel îi spuse unde se afla. Călătorise prea des cu judecătorul ca să nu recunoască mersul unui vagon de bagaje. Deschise ochii, iar aceștia i se umplură de furia nestăvilită a unui rege răpit. Omul se repezi să-l înhațe de gât, dar Buck fu mai iute. Își încleștă fălcile pe mâna omului și nu-i dădu drumul până ce strânsoarea de gât îl făcu să-și piardă iar cunoștința.

„Da, are crize”, spuse omul, ascunzându-și mâna sfâșiată de ochii slujbașului de la bagaje, pe care-l atrăseseră zgomotele încăierării. „Îl duc la Frisco, pentru patron. E-acolo un doctor de câini grozav, care crede că-l poate vindeca.”

Într-un șopron mic din spatele unei cârciumi de pe cheiurile din San Francisco, omul își pledă cât se poate de elocvent cauza, povestind despre călătoria din noaptea aceea.

„Nu mă aleg decât cu cincizeci din treaba asta”, bombăni el. „Și n-aș mai face-o încă o dată nici pentru o mie, bani peșin.”

Mâna îi era înfășurată într-o batistă însângerată, iar cracul drept al pantalonilor era rupt de la genunchi până la gleznă.

„Cât a luat mutra cealaltă?” ceru să știe cârciumarul.

„O sută”, veni răspunsul. „N-a vrut cu un sou mai puțin, pe cuvânt.”

„Asta face o sută cincizeci”, socoti cârciumarul. „Și face banii ăștia, ori sunt eu un cap sec.”

Răpitorul își desfăcu bandajele însângerate și își privi mâna sfâșiată. „Dacă nu mă aleg cu turbarea –”

„O să fie fiindcă ți-e scris să mori în ștreang”, râse cârciumarul. „Ia dă-mi o mână de ajutor înainte să-ți iei tălpășița”, adăugă el.

Buimac, cu dureri de nesuportat în gât și în limbă, pe jumătate sugrumat, Buck încercă să le țină piept chinuitorilor săi. Dar fu trântit la pământ și sugrumat de mai multe ori, până când izbutiră să-i taie cu pila zgarda grea de alamă de la gât. Apoi îi scoaseră frânghia și-l azvârliră într-o ladă care semăna cu o cușcă.

Acolo zăcu tot restul acelei nopți istovitoare, hrănindu-și mânia și mândria rănită. Nu putea înțelege ce însemnau toate acestea. Ce voiau de la el oamenii aceștia străini? De ce-l țineau închis în lada asta strâmtă? Nu știa de ce, dar îl apăsa simțământul nelămurit al unei nenorociri apropiate. De câteva ori în timpul nopții sări în picioare când ușa șopronului se deschise cu zgomot, așteptându-se să-l vadă pe judecător sau măcar pe băieți. Dar de fiecare dată, la lumina bolnăvicioasă a unei lumânări de seu, fața buhăită a cârciumarului se ivea pe ușă și se uita înăuntru la el. Și de fiecare dată, lătratul vesel care-i tremura în gât lui Buck se prefăcea într-un mârâit sălbatic.

Dar cârciumarul îl lăsă în pace, iar dimineața intrară patru oameni și ridicară lada. Alți chinuitori, hotărî Buck, căci erau niște făpturi cu mutre rele, zdrențăroase și neîngrijite; și se dezlănțui împotriva lor din spatele gratiilor. Ei nu făceau decât să râdă și să-l împungă cu bețe, pe care el le ataca numaidecât cu dinții, până când își dădu seama că tocmai asta voiau. Atunci se culcă îmbufnat și lăsă oamenii să ridice lada într-o căruță. Apoi el și lada în care era închis începură să treacă prin multe mâini. Îl luară în primire funcționarii biroului de mesagerii; fu plimbat de colo-colo într-o altă căruță; un cărucior îl duse, laolaltă cu tot felul de lăzi și colete, pe un feribot cu aburi; fu coborât cu căruciorul de pe vapor într-o gară mare și, în cele din urmă, fu așezat într-un vagon de mesagerii.

Vreme de două zile și două nopți, vagonul de mesagerii fu târât în urma locomotivelor care șuierau; și vreme de două zile și două nopți Buck nu mâncă și nu bău nimic. În mânia lui, răspunsese cu mârâituri primelor încercări de apropiere ale slujbașilor de la mesagerii, iar ei se răzbunaseră întărâtându-l. Când se arunca în gratii, tremurând și făcând spume, râdeau de el și-l batjocoreau. Mârâiau și lătrau ca niște câini nesuferiți, mieunau, dădeau din brațe și cântau ca niște cocoși. Știa că toate acestea erau cât se poate de prostești; dar tocmai de aceea îi jigneau și mai adânc demnitatea, iar mânia lui creștea și tot creștea. Foamea nu-l supăra atât de tare, dar lipsa apei îi pricinuia suferințe cumplite și-i întețea furia până la paroxism. De altfel, nervos din fire și deosebit de sensibil cum era, făcuse febră din pricina relelor tratamente, iar inflamația gâtului și a limbii, uscate și umflate, i-o întreținea.

Un singur lucru îl bucura: nu mai avea frânghia la gât. Frânghia le dăduse un avantaj necinstit; acum însă, că scăpase de ea, avea să le arate el. N-aveau să-i mai pună niciodată altă frânghie în jurul gâtului. Așa hotărâse. Două zile și două nopți nu mâncă și nu bău, iar în acele două zile și două nopți de chin strânse în el o mânie care nu prevestea nimic bun pentru cel dintâi care s-ar fi pus cu el. Ochii i se injectară și se prefăcu într-un demon furios. Atât de schimbat era, încât nici judecătorul nu l-ar fi recunoscut; iar slujbașii de la mesagerii răsuflară ușurați când îl dădură jos din tren la Seattle.

Patru oameni duseră cu băgare de seamă lada din căruță într-o curte mică din spate, închisă de ziduri înalte. Un om îndesat, îmbrăcat cu un pulover roșu lăbărțat la gât, ieși și semnă de primire în registrul căruțașului. Buck ghici în el următorul său chinuitor și se aruncă sălbatic în gratii. Omul zâmbi crunt și aduse o toporișcă și o bâtă.

„Doar n-ai de gând să-l scoți acum?” întrebă căruțașul.

„Ba da”, răspunse omul, înfigând toporișca în ladă ca să-i desprindă scândurile.

Cei patru oameni care aduseseră lada înăuntru se împrăștiară într-o clipă și, cocoțați în siguranță pe zid, se pregătiră să privească spectacolul.

Buck se repezi la lemnul care se făcea așchii, înfigându-și dinții în el, smucindu-l și luptându-se cu el. Oriunde cădea toporișca din afară, el era acolo înăuntru, rânjind și mârâind, la fel de înfuriat și nerăbdător să iasă pe cât de calm și hotărât era omul în pulover roșu să-l scoată.

„Hai, diavole cu ochi roșii”, spuse omul, după ce făcu o deschizătură destul de largă ca să poată trece Buck prin ea. Tot atunci lăsă toporișca să cadă și-și mută bâta în mâna dreaptă.

Și Buck era într-adevăr un diavol cu ochi roșii, când se ghemui pentru salt, cu blana zbârlită, cu spume la gură și cu o sclipire nebună în ochii injectați. Își azvârli drept asupra omului cele o sută patruzeci de livre de furie, încărcate cu toată mânia înăbușită vreme de două zile și două nopți. La mijlocul saltului, chiar când era gata să-l prindă între fălci, primi o izbitură care-i opri trupul în loc și-i izbi dinții unii de alții cu o durere cumplită. Se răsuci în aer și căzu pe spate și într-o parte. Nu mai fusese lovit cu bâta în viața lui și nu înțelegea. Cu un mârâit în care se auzea puțin lătrat și mai mult țipăt, se ridică iar în picioare și se avântă în aer. Și din nou veni izbitura, iar el fu trântit năprasnic la pământ. De data aceasta își dădu seama că bâta era de vină, dar furia lui nu știa de prudență. De douăsprezece ori se repezi și tot de atâtea ori bâta îi frânse atacul și-l trânti la pământ.

După o lovitură deosebit de cumplită, se ridică anevoie în picioare, prea buimac ca să se mai repeadă. Se împleticea fără vlagă, cu sângele curgându-i din nas, din gură și din urechi, cu blana lui frumoasă stropită și pătată de bale însângerate. Atunci omul înaintă și-i dădu dinadins o lovitură îngrozitoare peste nas. Toată durerea îndurată până atunci nu însemna nimic pe lângă chinul sfâșietor al acestei lovituri. Cu un răget aproape la fel de fioros ca al unui leu, se aruncă din nou asupra omului. Dar omul, mutându-și bâta din mâna dreaptă în cea stângă, îl prinse cu sânge rece de falca de jos, smucindu-l totodată în jos și înapoi. Buck descrise în aer un cerc întreg și încă o jumătate, apoi se izbi de pământ cu capul și cu pieptul.

Se repezi pentru ultima oară. Omul îi dădu lovitura bine chibzuită pe care o amânase dinadins atâta vreme, iar Buck se prăbuși grămadă, pierzându-și cu totul cunoștința.

„Se pricepe la strunit câini, nu glumă, asta vă spun eu!” strigă entuziasmat unul dintre oamenii de pe zid.

„Aș îmblânzi mai degrabă căluți de-ai indienilor, oricând, iar duminica și de două ori”, răspunse căruțașul, urcându-se în căruță și pornind caii.

Buck își recăpătă cunoștința, dar nu și puterile. Zăcea unde căzuse și de acolo îl privea pe omul în pulover roșu.

„«Răspunde la numele de Buck»”, rosti omul pentru sine, citând din scrisoarea cârciumarului, care anunțase expedierea lăzii și a conținutului ei. „Ei, Buck, băiete”, urmă el cu glas prietenos, „am avut și noi mica noastră încăierare și cel mai bine ar fi să lăsăm lucrurile așa. Ai învățat care ți-e locul, iar eu mi-l știu pe al meu. Fii un câine cuminte și-o să meargă toate strună, o s-o ducem bine. Dacă te porți rău, te bat de-ți merg fulgii. Ai înțeles?”

În timp ce vorbea, mângâia fără teamă capul pe care-l lovise cu atâta cruzime și, deși lui Buck i se zbârlea fără voie blana la atingerea mâinii, îndura mângâierile fără să se împotrivească. Când omul îi aduse apă, bău cu lăcomie, iar mai târziu înfulecă o porție zdravănă de carne crudă, bucată după bucată, din mâna lui.

Fusese învins (știa asta), dar nu i se frânsese voința. Înțelese o dată pentru totdeauna că n-avea nicio șansă în fața unui om cu o bâtă. Își învățase lecția și n-o uită niciodată, în tot restul vieții. Bâta aceea fusese o revelație. Îl învățase ce înseamnă domnia legii primitive, iar el se arătase gata s-o accepte. Viața căpăta un chip mai crunt; și, deși îl înfrunta neînfricat, îl înfrunta cu toată viclenia ascunsă în firea lui, acum trezită la viață. Pe măsură ce treceau zilele, soseau și alți câini, în lăzi ori legați de frânghii, unii docili, alții furioși și urlând, așa cum venise el; și-i privea pe toți, fără excepție, trecând sub stăpânirea omului în pulover roșu. Iarăși și iarăși, pe când privea fiecare spectacol brutal, lecția i se întipărea tot mai adânc în minte: un om cu o bâtă era un legiuitor, un stăpân care trebuia ascultat, fără să fie neapărat și lingușit. De asta Buck nu se făcu niciodată vinovat, deși văzu câini bătuți care se gudurau pe lângă om, dădeau din coadă și-i lingeau mâna. Văzu și un câine care nu voia nici să se gudure, nici să se supună și care, până la urmă, fu omorât în lupta pentru supremație.

Din când în când veneau oameni străini, care vorbeau cu omul în pulover roșu când cu aprindere, când mieros, în fel și chip. Și, ori de câte ori treceau bani dintr-o mână în alta, străinii luau cu ei unul sau mai mulți câini. Buck se întreba unde se duceau, căci nu se mai întorceau niciodată; dar teama de viitor îl apăsa greu și se bucura de fiecare dată când nu era ales.

Totuși, până la urmă îi veni și lui rândul, odată cu un omuleț sfrijit care scuipa vorbe într-o engleză stâlcită și o mulțime de exclamații ciudate și grosolane, pe care Buck nu le înțelegea.

„Fir-ar al dracului!” strigă el când dădu cu ochii de Buck. „Ăsta câine al dracului de bun! Ei? Cât face?”

„Trei sute, și tot de pomană îl dau”, răspunse îndată omul în pulover roșu. „Și, dacă tot sunt banii statului, n-ai de ce să te plângi, nu-i așa, Perrault?”

Perrault rânji. Cum cererea neobișnuită ridicase prețurile câinilor până la cer, suma nu era prea mare pentru un animal atât de frumos. Guvernul canadian n-avea să iasă în pierdere și nici depeșele sale n-aveau să călătorească mai încet. Perrault se pricepea la câini și, când îl privi pe Buck, știu că era unul dintr-o mie – „Unul din zece mii”, își spuse în gând.

Buck văzu banii trecând dintr-o mână într-alta și nu se miră când omulețul sfrijit îi luă cu el pe Curly, o cățea blajină din rasa Terra Nova, și pe el. Atunci îl văzu pentru ultima oară pe omul în pulover roșu și, când el și Curly priviră de pe puntea vasului Narwhal cum Seattle rămânea tot mai departe în urmă, văzu pentru ultima oară și Sudul cald. Perrault îi duse pe Buck și pe Curly sub punte și-i dădu în grija unui uriaș cu fața neagră, pe nume François. Perrault era franco-canadian și oacheș; François însă era un metis franco-canadian și de două ori mai oacheș. Pentru Buck erau un soi nou de oameni (și avea să-i mai fie dat să întâlnească mulți alții de acest soi) și, deși nu ajunse să-i îndrăgească, prinse totuși pentru ei un respect sincer. Învăță repede că Perrault și François erau oameni drepți, că împărțeau dreptatea cu calm și nepărtinire și că erau prea buni cunoscători ai câinilor ca să se lase păcăliți de ei.

Între punțile vasului Narwhal, Buck și Curly ajunseră alături de alți doi câini. Unul dintre ei era un dulău mare, alb ca zăpada, din Spitzbergen, pe care-l adusese un căpitan de balenieră și care însoțise mai târziu o expediție de cercetări geologice în Ținuturile Sterpe. Era prietenos, dar într-un fel perfid: îți zâmbea în față în timp ce punea la cale vreo mârșăvie, așa cum făcu, de pildă, când fură din mâncarea lui Buck la prima masă. Când Buck sări să-l pedepsească, biciul lui François șuieră prin aer și-l lovi pe vinovat înainte să ajungă Buck la el; lui Buck nu-i mai rămase decât să-și ia osul înapoi. François se purtase drept, hotărî el, și metisul începu să crească în ochii lui Buck.

Celălalt câine nu căuta prietenia nimănui și nici nimeni nu i-o oferea; nici nu încerca să fure de la noii-veniți. Era un dulău posomorât și morocănos și-i dădu limpede de înțeles lui Curly că nu voia decât să fie lăsat în pace și, pe deasupra, că aveau să iasă scântei dacă nu era lăsat în pace. Îl chema „Dave” și mânca și dormea, iar între timp mai căsca; nu-l interesa nimic, nici măcar când Narwhal traversă strâmtoarea Queen Charlotte și începu să se legene în lături, să se încline înainte și înapoi și să salte ca apucat. Când Buck și Curly se agitară, pe jumătate înnebuniți de spaimă, își ridică fruntea, parcă supărat, îi învrednici de o privire nepăsătoare, căscă și adormi la loc.

Zi și noapte, vaporul vibra în ritmul neobosit al elicei și, deși zilele semănau mult una cu alta, Buck își dădea seama că vremea se răcea tot mai mult. În cele din urmă, într-o dimineață, elicea amuți și întregul Narwhal fu cuprins de agitație. O simți, la fel ca ceilalți câini, și știu că se pregătea o schimbare. François le puse lesele și-i aduse pe punte. La primul pas pe suprafața rece, labele lui Buck se afundară în ceva alb și păstos, care semăna mult cu noroiul. Sări înapoi, pufnind. Prin aer mai cădea din materia aceea albă. Se scutură, dar peste el căzu și mai multă. O adulmecă curios, apoi culese puțină cu limba. Îl mușcă la fel ca focul și în clipa următoare dispăru. Asta îl nedumeri. Încercă din nou, cu același rezultat. Cei de față izbucniră în hohote de râs, iar el se simți rușinat, fără să știe de ce, căci era prima lui zăpadă.

---