Anne de la Green Gables

L. M. Montgomery

Capitolul 1: Doamna Rachel Lynde este surprinsă

Doamna Rachel Lynde locuia chiar acolo unde drumul mare din Avonlea cobora într-o mică vâlcea, mărginită de arini și de cerceii-doamnei și străbătută de un pârâu care izvora departe, în pădurile vechii gospodării a familiei Cuthbert; se spunea că, mai sus, prin pădurile acelea, pârâul avea un curs întortocheat și năvalnic, cu taine întunecate de bulboane și cascade; dar când ajungea în Vâlceaua familiei Lynde, era un pârâiaș liniștit și cuviincios, căci nici măcar un pârâu nu putea trece prin fața ușii doamnei Rachel Lynde fără să păstreze decența și buna-cuviință; știa, pesemne, că doamna Rachel ședea la fereastră, cu ochii în patru la tot ce trecea, începând cu pâraiele și copiii, și că, dacă observa ceva ciudat ori nelalocul lui, nu se lăsa până nu iscodea și lămurea toate pricinile.

Sunt destui oameni, în Avonlea și prin alte părți, care pot urmări îndeaproape treburile vecinilor neglijându-le pe ale lor; dar doamna Rachel Lynde era una dintre acele făpturi destoinice care își pot vedea de treburile lor și de ale altora pe deasupra. Era o gospodină de toată isprava; își făcea întotdeauna toate treburile, și le făcea bine; „conducea” Cercul de Cusut, ajuta la conducerea școlii duminicale și era cel mai de nădejde sprijin al Societății de Binefacere a Bisericii și al Asociației de Sprijin pentru Misiunile din Străinătate. Cu toate acestea, doamna Rachel găsea timp din belșug să stea ore întregi la fereastra bucătăriei, tricotând cuverturi din „bumbac de urzeală” – tricotase șaisprezece, după cum povesteau cu glasuri pătrunse de admirație gospodinele din Avonlea – și urmărind cu luare-aminte drumul mare, care străbătea vâlceaua și urca șerpuind dealul roșu și abrupt de dincolo. Cum Avonlea se afla pe o mică peninsulă triunghiulară ce înainta în Golful Sfântul Laurențiu, cu apă pe două laturi, oricine intra sau ieșea din sat trebuia să treacă pe drumul acela de pe deal și să înfrunte astfel, fără s-o știe, ochiul atoatevăzător al doamnei Rachel.

Ședea acolo într-o după-amiază de la începutul lui iunie. Soarele pătrundea pe fereastră, cald și luminos; livada de pe povârnișul de sub casă era înveșmântată, ca o mireasă îmbujorată, în flori alb-rozalii, deasupra cărora zumzăiau puzderie de albine. Thomas Lynde – un omuleț supus, căruia oamenii din Avonlea îi spuneau „bărbatul lui Rachel Lynde” – își semăna napii târzii pe ogorul din deal, dincolo de șură; iar Matthew Cuthbert ar fi trebuit să și-i semene pe marele ogor roșu de lângă pârâu, tocmai la Green Gables. Doamna Rachel știa că asta ar fi trebuit să facă, fiindcă în seara dinainte îl auzise spunându-i lui Peter Morrison, în prăvălia lui William Blair din Carmody, că avea de gând să semene napii a doua zi după-amiază. Firește, Peter îl întrebase, căci nu se pomenise ca Matthew Cuthbert să dea în viața lui vreo informație fără să fie întrebat.

Și totuși, iată-l pe Matthew Cuthbert, la trei și jumătate după-amiaza, într-o zi plină de treburi, mânând liniștit prin vâlcea și în susul dealului; ba mai purta și guler alb și costumul lui cel mai bun, semn limpede că pleca din Avonlea; iar faptul că luase șareta și iapa roibă arăta că mergea destul de departe. Dar unde se ducea Matthew Cuthbert și de ce?

Dacă ar fi fost vorba de oricare alt bărbat din Avonlea, doamna Rachel, punând cu pricepere cap la cap una și alta, ar fi putut ghici destul de bine răspunsul la amândouă întrebările. Însă Matthew pleca atât de rar de acasă, încât trebuia să fie ceva grabnic și neobișnuit care-l scotea acum din casă; era cel mai sfios om din lume și nu putea suferi să fie nevoit să meargă printre străini ori într-un loc unde ar fi trebuit să vorbească. Matthew, gătit cu guler alb și mânând o șaretă, era o priveliște rară. Oricât își bătea capul, doamna Rachel nu se dumirea nicicum, iar toată plăcerea după-amiezii se risipise.

„O să trec pe la Green Gables după masa de ceai și o să aflu de la Marilla unde s-a dus și de ce”, hotărî în cele din urmă vrednica femeie. „De obicei nu se duce la oraș pe vremea asta din an, iar în vizite nu merge niciodată; dacă ar fi rămas fără sămânță de napi, nu s-ar fi gătit și n-ar fi luat șareta ca să se ducă după alta; nici nu mâna destul de iute ca să se ducă după un doctor. Totuși, trebuie să se fi întâmplat ceva de aseară încoace, de l-a pornit la drum. Sunt cu totul nedumerită, asta spun eu, și nici mintea, nici conștiința n-au să-mi dea o clipă de pace până n-o să aflu ce l-a scos azi pe Matthew Cuthbert din Avonlea.”

Așadar, după masa de ceai, doamna Rachel porni la drum; nu avea mult de mers; casa cea mare, întinsă în toate părțile și învăluită de pomii livezii, în care locuia familia Cuthbert, se afla la ceva mai puțin de un sfert de milă în susul drumului de la Vâlceaua familiei Lynde. Ce-i drept, aleea lungă până la casă sporea binișor distanța. Tatăl lui Matthew Cuthbert, la fel de sfios și de tăcut ca fiul său de mai târziu, se îndepărtase de semenii lui cât putuse de mult fără să se retragă de-a binelea în pădure, atunci când își întemeiase gospodăria. Green Gables fusese ridicată la capătul cel mai îndepărtat al pământului pe care-l defrișase și tot acolo se afla și acum, abia zărindu-se din drumul mare, de-a lungul căruia se înșirau atât de prietenește toate celelalte case din Avonlea. Pentru doamna Rachel Lynde, să trăiești într-un asemenea loc nu însemna deloc să trăiești.

„Înseamnă doar să stai, asta spun eu”, zise ea, înaintând pe aleea înierbată, cu făgașe adânci, mărginită de tufe de trandafiri sălbatici. „Nu-i de mirare că Matthew și Marilla sunt amândoi cam ciudați, dacă trăiesc aici, retrași, de capul lor. Copacii nu prea-ți țin de urât, deși, Dumnezeu știe, dacă ți-ar ține, ar fi destui. Eu una aș vrea mai degrabă să văd oameni. Ce-i drept, ei par destul de mulțumiți; dar, mă gândesc, s-or fi obișnuit. Omul se poate obișnui cu orice, chiar și cu spânzurătoarea, cum spunea irlandezul.”

Cu aceste vorbe, doamna Rachel ieși de pe alee în curtea din spate de la Green Gables. Curtea era verde de tot, îngrijită și pusă la linie, străjuită într-o parte de sălcii mari, patriarhale, iar în cealaltă de plopi italienești scorțoși. Nu zăreai niciun băț și nicio piatră nelalocul lor, căci, de-ar fi fost, doamna Rachel le-ar fi văzut. În sinea ei, credea că Marilla Cuthbert mătura curtea tot atât de des pe cât mătura prin casă. Puteai să mănânci de pe jos fără să depășești porția de murdărie pe care, zice vorba, tot o înghite omul în viață.

Doamna Rachel bătu cu hotărâre la ușa bucătăriei și intră când fu poftită. Bucătăria de la Green Gables era o încăpere veselă – sau ar fi fost veselă dacă n-ar fi avut o curățenie atât de apăsătoare, încât semăna întrucâtva cu un salon nefolosit. Ferestrele dădeau spre răsărit și spre apus; prin cea dinspre apus, care dădea în curtea din spate, se revărsa lumina blândă a soarelui de iunie; dar cea dinspre răsărit, prin care se zăreau cireșii albi de floare din livada din stânga și mestecenii zvelți ce se legănau jos, în vâlceaua de lângă pârâu, era înverzită toată de încâlceala plantelor agățătoare. Aici se așeza Marilla Cuthbert, când se întâmpla să se așeze, mereu puțin neîncrezătoare în lumina soarelui, care i se părea prea zburdalnică și iresponsabilă pentru o lume ce se cerea luată în serios; și tot aici ședea acum, tricotând, iar masa din spatele ei era pusă pentru cină.

Doamna Rachel nici nu închisese bine ușa și își însemnase în minte tot ce se afla pe masă. Erau puse trei farfurii, așa că Marilla aștepta pesemne să vină cineva acasă cu Matthew la masa de ceai; dar vesela era cea de toate zilele și nu erau decât dulceață de mere pădurețe și un singur fel de prăjitură, deci nu putea fi vorba de vreun musafir deosebit. Totuși, cum rămânea cu gulerul alb al lui Matthew și cu iapa roibă? O lua de-a binelea amețeala pe doamna Rachel de la misterul acesta neobișnuit care învăluia liniștita și deloc misterioasa Green Gables.

„Bună seara, Rachel”, spuse vioi Marilla. „Tare frumoasă seară, nu-i așa? Nu vrei să iei loc? Ce mai fac ai tăi?”

Între Marilla Cuthbert și doamna Rachel exista, și existase dintotdeauna, ceva ce, în lipsa altui nume, s-ar fi putut numi prietenie, în ciuda – sau poate tocmai din pricina – deosebirilor dintre ele.

Marilla era o femeie înaltă și slabă, toată numai unghiuri, fără nicio rotunjime; în părul ei închis la culoare se vedeau câteva șuvițe cărunte și îl purta mereu răsucit la spate într-un coc mic și strâns, prin care erau înfipte, cu un aer agresiv, două ace de sârmă. Arăta ca o femeie cu o experiență de viață limitată și cu o conștiință neînduplecată, ceea ce și era; dar avea în jurul gurii un nu știu ce care o salva și care, dacă ar fi prins cât de puțin contur, ar fi putut trece drept semn că avea simțul umorului.

„Suntem cu toții destul de bine”, spuse doamna Rachel. „Dar mi-a fost cam teamă că tu nu te simți bine, când l-am văzut azi pe Matthew plecând. M-am gândit că poate se duce la doctor.”

Marilla schiță din buze un zâmbet înțelegător. Se așteptase să vină doamna Rachel; știa că, văzându-l pe Matthew pornind la drum fără nicio explicație, vecina n-avea să-și mai poată înfrâna curiozitatea.

„O, nu, mă simt foarte bine, deși ieri m-a durut rău capul”, spuse ea. „Matthew s-a dus la Bright River. Luăm un băiețel de la un orfelinat din Noua Scoție; vine cu trenul astă-seară.”

Dacă Marilla ar fi spus că Matthew plecase la Bright River să întâmpine un cangur din Australia, doamna Rachel n-ar fi putut fi mai uluită. Pur și simplu îi pieri graiul vreme de cinci secunde. Era de neînchipuit ca Marilla să râdă de ea, dar doamna Rachel mai că se vedea silită să creadă asta.

„Vorbești serios, Marilla?” întrebă ea când își recăpătă glasul.

„Da, bineînțeles”, spuse Marilla, de parcă aducerea băieților de la orfelinatele din Noua Scoție ar fi făcut parte din obișnuitele treburi de primăvară de la orice fermă bine rânduită din Avonlea, în loc să fie o noutate nemaiauzită.

Doamna Rachel simți că vestea o zdruncinase zdravăn. Gândea în semne de exclamare. Un băiat! Marilla și Matthew Cuthbert, tocmai ei, să înfieze un băiat! De la un orfelinat! Ei bine, lumea chiar se întorcea cu susul în jos! De-acum n-avea s-o mai mire nimic! Nimic!

„De unde și până unde ți-a venit o asemenea idee?” întrebă ea cu dezaprobare.

Lucrul se făcuse fără să i se ceară sfatul, așa că nu se putea să nu-l dezaprobe.

„Păi, ne-am tot gândit la asta de ceva vreme – toată iarna, de fapt”, răspunse Marilla. „Doamna Alexander Spencer a fost pe la noi într-o zi înainte de Crăciun și ne-a spus că la primăvară avea de gând să ia o fetiță de la orfelinatul din Hopeton. Verișoara ei locuiește acolo, iar doamna Spencer a fost în vizită la ea și știe totul despre orfelinat. Așa că, de-atunci, Matthew și cu mine am tot vorbit despre asta, din când în când. Ne-am gândit să luăm un băiat. Matthew înaintează în vârstă, știi doar – are șaizeci de ani – și nu mai e așa de sprinten ca odinioară. Inima îl supără tare. Și știi cât de cumplit de greu a ajuns să fie să găsești pe cineva să muncească pe simbrie. Nu găsești niciodată decât băiețandrii ăia francezi și proști; și abia apuci să-l deprinzi pe câte unul cu felul tău de-a face lucrurile și să-l înveți câte ceva, că pleacă la fabricile de conserve de homari ori în State. La început, Matthew a propus să luăm un băiat de la Barnardo. Dar eu am zis un «nu» hotărât. «Or fi ei de treabă – nu spun că nu sunt –, dar eu nu vreau vagabonzi de pe străzile Londrei», am spus. «Măcar să fie născut în țară. Un risc tot o să fie, pe oricine am lua. Dar o să fiu mai împăcată și o să dorm mai bine noaptea dacă luăm un canadian din naștere.» Până la urmă, am hotărât s-o rugăm pe doamna Spencer să ne aleagă unul când se duce să-și ia fetița. Săptămâna trecută am aflat că pleacă, așa că i-am trimis vorbă prin ai lui Richard Spencer din Carmody să ne aducă un băiat isteț și de ispravă, cam de zece sau unsprezece ani. Am hotărât că asta ar fi vârsta cea mai potrivită – destul de mare ca să fie de folos la treburile gospodăriei chiar de la început și destul de mic ca să poată fi crescut cum trebuie. Avem de gând să-i dăm un cămin bun și să-l trimitem la școală. Astăzi am primit o telegramă de la doamna Alexander Spencer – a adus-o poștașul de la gară – în care ne spune că sosesc astă-seară cu trenul de la cinci și jumătate. Așa că Matthew s-a dus la Bright River să-l întâmpine. Doamna Spencer îl lasă acolo. Ea, bineînțeles, merge mai departe până la gara din White Sands.”

Doamna Rachel se mândrea că spune întotdeauna ce gândește; iar acum, după ce-și puse gândurile în ordine în fața acestei vești uluitoare, trecu la fapte.

„Ei bine, Marilla, îți spun pe șleau că eu cred că faci o mare prostie – e un lucru riscant, asta spun eu. Nu știi ce iei. Îți aduci în casă un copil străin și nu știi nimic despre el, nici ce fire are, nici ce soi de părinți a avut, nici ce se poate alege de el. Chiar săptămâna trecută am citit în ziar cum un bărbat și nevasta lui din vestul Insulei au luat un băiat de la un orfelinat, iar băiatul le-a dat foc la casă noaptea – i-a dat foc dinadins, Marilla – și era cât pe ce să-i facă scrum în paturile lor. Și mai știu un caz în care un băiat înfiat sugea ouăle – n-au putut să-l dezvețe. Dacă mi-ai fi cerut sfatul în privința asta – ceea ce n-ai făcut, Marilla –, ți-aș fi spus, pentru numele cerului, nici să nu te gândești la una ca asta, asta spun eu.”

Mângâierile acestea, vrednice de prietenii lui Iov, nu părură nici s-o jignească, nici s-o alarmeze pe Marilla. Tricota mai departe, fără întrerupere.

„Nu zic că n-ar fi ceva adevăr în ce spui, Rachel. Am avut și eu unele temeri. Dar Matthew ținea morțiș la asta. Mi-am dat seama, așa că am cedat. Matthew își pune atât de rar ceva în minte, încât, când o face, simt mereu că e de datoria mea să cedez. Cât despre risc, aproape tot ce face omul pe lumea asta are riscurile lui. Dacă e să judecăm așa, există riscuri și când ai copii de-ai tăi – nu ies întotdeauna cum trebuie. Și-apoi Noua Scoție e chiar lângă Insulă. Nu-i ca și cum l-am lua din Anglia sau din State. Nu poate să fie prea deosebit de noi.”

„Ei, sper să iasă bine”, spuse doamna Rachel, pe un ton care-i trăda limpede îndoielile chinuitoare. „Numai să nu spui că nu te-am prevenit dacă dă foc la Green Gables ori pune stricnină în fântână – am auzit de un caz în Noul Brunswick, unde un copil de la orfelinat a făcut una ca asta și toată familia a murit în chinuri cumplite. Doar că, în cazul acela, era vorba de o fată.”

„Ei, noi nu luăm o fată”, spuse Marilla, de parcă otrăvirea fântânilor ar fi fost un meșteșug exclusiv femeiesc și n-ar fi fost de temut în cazul unui băiat. „Mie nici prin gând nu mi-ar trece să iau o fată ca s-o cresc. Mă mir de doamna Alexander Spencer că face una ca asta. Dar, mă rog, ea nu s-ar da în lături să înfieze un orfelinat întreg, dacă i-ar intra în cap.”

Doamnei Rachel i-ar fi plăcut să rămână până venea Matthew acasă cu orfanul lui de import. Dar, gândindu-se că mai erau cel puțin două ore bune până să ajungă el, hotărî s-o ia în susul drumului, până la ai lui Robert Bell, și să le dea vestea. Avea să facă, negreșit, o vâlvă nemaipomenită, iar doamnei Rachel îi plăcea la nebunie să facă vâlvă. Așa că plecă, aducându-i oarecare ușurare Marillei, care simțea că pesimismul doamnei Rachel îi trezea din nou îndoielile și temerile.

„Ei, așa ceva nu s-a mai pomenit și nici n-o să se mai pomenească!” exclamă doamna Rachel când se văzu afară, pe alee. „Mai că-mi vine să cred că visez. Ei, de bietul copil chiar îmi pare rău, asta-i sigur. Matthew și Marilla n-au habar de copii și-o să se aștepte să fie mai înțelept și mai așezat decât bunicul lui, dacă o fi avut vreodată un bunic, ceea ce e îndoielnic. Nu știu de ce, dar pare nefiresc să te gândești la un copil la Green Gables; n-a fost niciodată vreunul acolo, căci Matthew și Marilla erau oameni mari când s-a ridicat casa nouă – dacă or fi fost vreodată copii, ceea ce e greu de crezut când te uiți la ei. N-aș vrea să fiu în pielea orfanului aceluia pentru nimic în lume. Vai, ce milă mi-e de el, asta spun eu.”

Așa le vorbi doamna Rachel tufelor de trandafiri sălbatici, din preaplinul inimii; dar dacă ar fi putut s-o vadă pe copila care aștepta cu răbdare în gara din Bright River chiar în clipa aceea, mila ei ar fi fost și mai adâncă, și mai profundă.

---