Per­su­a­siu­ne

Jane Austen

Capitolul 1

Sir Walter Elliot, de la conacul Kellynch Hall, din comitatul Somerset, era un om care nu lua niciodată în mână, de plăcere, altă carte decât Baronetage; acolo găsea cu ce să-și umple un ceas de trândăvie și mângâiere într-un ceas de amărăciune; acolo, contemplând puținele titluri care mai dăinuiau dintre cele dintâi acordate, simțea cum mintea i se însuflețește de admirație și respect; acolo, orice simțământ neplăcut, născut din treburile familiei, se preschimba firesc în milă și dispreț pe măsură ce răsfoia șirul aproape nesfârșit al titlurilor acordate în veacul trecut; iar acolo, dacă toate celelalte file se dovedeau neputincioase, își putea citi propria istorie cu un interes care nu slăbea niciodată. Iată pagina la care se deschidea întotdeauna volumul său preferat:

Familia Elliot de la conacul Kellynch Hall.

„Walter Elliot, născut la 1 martie 1760, căsătorit la 15 iulie 1784 cu Elizabeth, fiica lui James Stevenson, Esq., din South Park, comitatul Gloucester; din căsătoria cu această doamnă (decedată în 1800) are următorii copii: Elizabeth, născută la 1 iunie 1785; Anne, născută la 9 august 1787; un fiu născut mort la 5 noiembrie 1789; Mary, născută la 20 noiembrie 1791.”

Întocmai așa ieșise paragraful de sub tipar; dar Sir Walter îl îmbunătățise adăugând, spre știința sa și a familiei sale, după data nașterii lui Mary, cuvintele „Căsătorită la 16 decembrie 1810 cu Charles, fiul și moștenitorul lui Charles Musgrove, Esq., din Uppercross, comitatul Somerset” și însemnând cu cea mai mare exactitate ziua lunii în care își pierduse soția.

Urma apoi, în termenii obișnuiți, istoria vechii și respectabilei familii și a ascensiunii ei: cum se statornicise mai întâi în Cheshire; cum o pomenea Dugdale; cum îndeplinise funcția de mare șerif, reprezentase un burg în trei parlamente succesive, dăduse dovezi de loialitate și dobândise demnitatea de baronet în primul an al domniei lui Carol al II-lea, cu toate acele Mary și Elizabeth luate de soții; totul alcătuia două frumoase pagini în format in-duodecimo și se încheia cu blazonul și deviza: „Reședința principală, conacul Kellynch Hall, în comitatul Somerset”, iar la urmă apărea din nou scrisul lui Sir Walter:

„Moștenitor prezumtiv, William Walter Elliot, Esq., strănepotul celui de-al doilea Sir Walter.”

Vanitatea era începutul și sfârșitul firii lui Sir Walter Elliot; vanitatea legată de înfățișare și de rang. În tinerețe fusese deosebit de frumos și, la cincizeci și patru de ani, era încă un bărbat foarte chipeș. Puține femei s-ar fi putut preocupa mai mult decât el de propria înfățișare, iar valetul vreunui lord de curând înnobilat n-ar fi putut fi mai încântat de locul pe care îl ocupa în societate. Socotea darul frumuseții mai prejos doar de darul unui titlu de baronet; iar Sir Walter Elliot, care întrunea aceste daruri, era necontenit obiectul celui mai cald respect și devotament din partea sa.

Exista un motiv întemeiat să țină la frumusețea și la rangul său: lor trebuia să le fi datorat o soție cu un caracter mult mai ales decât ar fi meritat un om cu firea lui. Lady Elliot fusese o femeie admirabilă, cu judecată și fire plăcută; dacă judecății și purtării ei li se putea ierta orbirea tinerească ce o făcuse Lady Elliot, după aceea nu mai avuseseră niciodată nevoie de îngăduință. Timp de șaptesprezece ani îi îngăduise, îi îndulcise ori îi ascunsese cusururile și îl ajutase să merite cu adevărat respectul celorlalți; și, deși ea însăși nu fusese cea mai fericită ființă de pe lume, găsise în îndatoririle, prietenii și copiii ei destule motive să țină la viață și să nu-i fie totuna când îi venise ceasul despărțirii. Pentru o mamă, trei fete, dintre care cele două mai mari aveau șaisprezece și paisprezece ani, erau o moștenire cumplită de lăsat în urmă; mai bine zis, o răspundere cumplită de încredințat unui tată înfumurat și neghiob, sub autoritatea și îndrumarea căruia aveau să rămână. Avea însă o prietenă foarte apropiată, o femeie cu judecată și de ispravă, care, din puternica afecțiune pe care i-o purta, se stabilise în apropiere, în satul Kellynch; iar Lady Elliot se bizuia mai ales pe bunătatea și sfaturile ei, ca pe cel mai bun sprijin pentru păstrarea bunelor principii și a învățăturii pe care le dăduse cu atâta grijă fiicelor sale.

Prietena aceasta și Sir Walter nu se căsătoriseră, oricâte presupuneri și-ar fi făcut cunoștințele lor în această privință. Trecuseră treisprezece ani de la moartea lui Lady Elliot și erau tot vecini apropiați și prieteni intimi, iar el rămăsese văduv, ea văduvă.

Faptul că Lady Russell, cu vârsta și firea deopotrivă așezate și cu o avere cât se poate de îndestulătoare, nu se gândea la o a doua căsătorie nu cere nicio justificare în fața publicului, care e mai degrabă înclinat să fie nemulțumit, fără temei, când o femeie se recăsătorește decât când nu o face; dar faptul că Sir Walter rămăsese necăsătorit cere o explicație. Să se știe, așadar, că Sir Walter, ca un bun tată (după ce suferise în taină una sau două dezamăgiri în urma unor cereri în căsătorie cât se poate de nechibzuite), se mândrea că rămâne necăsătorit de dragul scumpelor sale fiice. Pentru una dintre fiice, cea mare, chiar ar fi renunțat la orice nu l-ar fi ispitit prea mult. Elizabeth preluase, la șaisprezece ani, tot ce se putea prelua din drepturile și însemnătatea mamei sale; fiind foarte frumoasă și semănându-i foarte mult, avusese întotdeauna o mare influență asupra lui, iar viața lor împreună fusese cât se poate de fericită. Ceilalți doi copii ai lui valorau cu mult mai puțin. Mary dobândise o oarecare însemnătate de împrumut devenind doamna Charles Musgrove; dar Anne, cu o finețe a minții și o blândețe a firii care ar fi făcut-o foarte prețuită de orice om cu adevărată judecată, nu însemna nimic nici pentru tatăl ei, nici pentru soră; cuvântul ei nu avea nicio greutate, ea trebuia să se acomodeze întotdeauna cu ceilalți – era doar Anne.

Pentru Lady Russell, în schimb, era o fină nespus de dragă și de prețuită, preferata și prietena ei. Lady Russell le iubea pe toate; dar numai în Anne putea să și-o închipuie pe mama lor renăscută.

Cu câțiva ani în urmă, Anne Elliot fusese o fată foarte drăguță, dar își pierduse devreme prospețimea; și cum tatăl ei nu găsise mare lucru de admirat la ea nici măcar în floarea frumuseții (atât de puțin îi semănau trăsăturile delicate și ochii blânzi, întunecați), acum, când se ofilise și slăbise, nu mai era nimic în înfățișarea ei care să-i câștige prețuirea. Nu nutrise niciodată mari speranțe, iar acum nu mai avea niciuna, că-i va citi vreodată numele pe vreo altă pagină a cărții sale preferate. O alianță pe potriva rangului lor nu mai putea veni decât prin Elizabeth, căci Mary nu făcuse decât să se înrudească cu o veche familie de țară, respectabilă și foarte înstărită, și astfel ea adusese toată cinstea, fără să primească nimic în schimb: Elizabeth avea să se căsătorească, mai devreme ori mai târziu, după cum se cuvenea.

Se întâmplă uneori ca o femeie să fie mai frumoasă la douăzeci și nouă de ani decât era cu zece ani înainte; și, în general, dacă n-au șubrezit-o boala ori grijile, aceasta e o vârstă la care farmecul nu pierde mai nimic. Așa era și cu Elizabeth, încă aceeași frumoasă domnișoară Elliot care începuse să fie cu treisprezece ani în urmă; prin urmare, lui Sir Walter i se putea ierta că-i uita vârsta sau, cel puțin, putea fi socotit doar pe jumătate neghiob când se credea pe sine și pe Elizabeth la fel de înfloritori ca întotdeauna, în mijlocul ruinelor frumuseții tuturor celorlalți; căci vedea limpede cât de mult îmbătrâneau toți ceilalți din familie și din cercul cunoștințelor sale. Anne era trasă la față, Mary avea trăsăturile îngroșate, toate chipurile din împrejurimi se urâțeau, iar înmulțirea rapidă a ridurilor în evantai de la tâmplele lui Lady Russell îl mâhnea de multă vreme.

Elizabeth nu era chiar la fel de mulțumită de sine ca tatăl ei. De treisprezece ani era stăpâna conacului Kellynch Hall, unde conducea și orânduia totul cu o siguranță de sine și o hotărâre care nu puteau da nimănui impresia că ar fi mai tânără decât era. De treisprezece ani făcea onorurile casei, dădea legea în gospodărie, pășea cea dintâi spre trăsura cu patru cai și ieșea din toate saloanele și sufrageriile ținutului imediat în urma lui Lady Russell. Treisprezece ierni la rând, cu gerurile lor, o văzuseră deschizând toate balurile de seamă pe care le putea oferi societatea restrânsă a locului, iar treisprezece primăveri își desfăcuseră florile în vreme ce ea pleca la Londra cu tatăl ei, pentru cele câteva săptămâni pe an în care se bucurau de lumea bună. Își amintea toate acestea și știa că are douăzeci și nouă de ani, destul ca să încerce unele regrete și unele temeri; era pe deplin încredințată că rămăsese la fel de frumoasă ca întotdeauna, dar simțea că se apropie de anii primejdioși și s-ar fi bucurat să știe sigur că, în următorul an sau doi, un bărbat din neam de baroneți avea să-i ceară mâna cum se cuvine. Atunci ar fi putut lua iar în mână cartea cărților cu tot atâta plăcere ca în prima tinerețe, dar acum nu-i mai era dragă. Să aibă mereu înaintea ochilor data propriei nașteri, fără ca după ea să urmeze altă căsătorie decât cea a surorii celei mici, îi făcea cartea nesuferită; și nu o dată, când tatăl ei o lăsase deschisă pe masa de lângă ea, o închisese întorcându-și privirea și o împinsese deoparte.

Mai avusese, pe deasupra, o dezamăgire pe care cartea aceasta – și îndeosebi istoria propriei familii – avea să i-o amintească mereu. Moștenitorul prezumtiv, însuși William Walter Elliot, Esq., ale cărui drepturi fuseseră apărate cu atâta generozitate de tatăl ei, o dezamăgise.

Încă de foarte tânără, de îndată ce aflase că, dacă nu avea să i se nască vreun frate, el era viitorul baronet, își pusese în gând să se mărite cu el, iar tatăl ei avusese întotdeauna același gând. Nu-l cunoscuseră pe când era copil; dar, la scurt timp după moartea lui Lady Elliot, Sir Walter căutase să intre în legătură cu el și, deși încercările sale nu fuseseră primite cu nicio căldură, stăruise, punând reținerea pe seama sfielii tinereții; iar într-una dintre călătoriile lor de primăvară la Londra, pe când Elizabeth era în prima floare a frumuseții, domnul Elliot fusese silit să facă cunoștință cu ei.

Pe atunci era un tânăr care abia începuse să studieze dreptul; Elizabeth îl găsise deosebit de plăcut, iar toate planurile care-l priveau căpătaseră și mai mult temei. Fusese invitat la conacul Kellynch Hall; în tot restul anului vorbiseră despre el și îl așteptaseră, dar nu venise niciodată. În primăvara următoare îl revăzuseră în capitală, îl găsiseră la fel de plăcut, îl încurajaseră, îl invitaseră și îl așteptaseră din nou, și din nou nu venise; următoarea veste fusese că se însurase. În loc să-și caute norocul pe calea trasată moștenitorului casei Elliot, își cumpărase independența prin căsătoria cu o femeie bogată, de obârșie mai joasă.

Sir Walter se simțise jignit. În calitate de cap al familiei, socotea că ar fi trebuit să i se ceară părerea, mai ales după ce îl luase atât de fățiș pe tânăr sub ocrotirea sa; „Căci trebuie să fi fost văzuți împreună”, observase el, „o dată la Tattersall’s și de două ori în vestibulul Camerei Comunelor.” Își exprimase dezaprobarea, dar aceasta păruse să fie prea puțin luată în seamă. Domnul Elliot nu încercase să se dezvinovățească în niciun fel și arătase că-i păsa la fel de puțin să mai fie băgat în seamă de familie pe cât de puțin îl socotea Sir Walter vrednic de această cinste: orice legătură dintre ei încetase.

Chiar și după mai mulți ani, Elizabeth tot își amintea cu mânie această istorie atât de neplăcută a domnului Elliot; îi plăcuse omul în sine și încă și mai mult ca moștenitor al tatălui ei, iar puternicul ei orgoliu de familie nu putea vedea decât în el o partidă potrivită pentru fiica cea mare a lui Sir Walter Elliot. Nu exista, de la A la Z, baronet pe care să-l fi recunoscut cu tot atâta bunăvoință drept egal. Totuși, se purtase atât de josnic, încât, deși acum (în vara lui 1814) ea purta panglici negre de doliu după soția lui, nu putea admite că merită să se mai gândească la el. Rușinea primei lui căsătorii ar fi putut fi, poate, trecută cu vederea, de vreme ce nu exista niciun temei să se creadă că dăinuia prin urmași, dacă el n-ar fi făcut ceva și mai rău; dar, după cum aflaseră prin obișnuita mijlocire a unor prieteni binevoitori, vorbise cu cea mai mare lipsă de respect despre ei toți, cu cea mai mare desconsiderare și cu cel mai mare dispreț despre însuși neamul din care se trăgea și despre onorurile care aveau să-i revină cândva. Asta nu se putea ierta.

Acestea erau sentimentele și trăirile lui Elizabeth Elliot; acestea, grijile care tulburau și frământările care mai schimbau monotonia și eleganța, prosperitatea și golul vieții ei; acestea, simțămintele care dădeau interes unei îndelungate șederi fără evenimente în același cerc de la țară și umpleau golurile pe care nu avea nici deprinderea de a le umple cu vreo ocupație folositoare în afara casei, nici talentele ori priceperile cu care să le umple acasă.

Dar acum, la toate acestea începea să se adauge încă o preocupare, încă un motiv de neliniște. Tatăl ei începea să fie strâmtorat de bani. Știa că, atunci când lua acum în mână Baronetage, o făcea ca să-și alunge din minte notele de plată împovărătoare ale negustorilor săi și aluziile neplăcute ale domnului Shepherd, administratorul său. Domeniul de la Kellynch era o avere frumoasă, dar nu îndeajuns pentru fastul pe care Sir Walter îl socotea obligatoriu pentru stăpânul unui asemenea domeniu. Cât trăise Lady Elliot, existaseră ordine, cumpătare și economie, care abia izbutiseră să-l țină în limitele venitului său; dar odată cu ea murise orice urmă de judecată sănătoasă în această privință, iar de atunci își depășise necontenit veniturile. Nu-i fusese cu putință să cheltuiască mai puțin; nu făcuse decât ceea ce îi cerea în chip imperios condiția sa de Sir Walter Elliot; dar, deși nu avea nicio vină, nu numai că se îngloda înspăimântător în datorii, ci auzea atât de des vorbindu-se despre ele, încât devenise zadarnică orice încercare de a le mai ascunde, chiar și în parte, fiicei sale. Îi dăduse de înțeles câte ceva în primăvara trecută, la Londra; mersese chiar până acolo încât să spună: „Putem face economii? Îți vine în minte vreun lucru la care am putea face economii?”, iar Elizabeth, ca să fim drepți cu ea, în primul avânt al spaimei femeiești, se apucase cu toată seriozitatea să se gândească ce s-ar putea face și propusese, în cele din urmă, aceste două căi de a economisi: să se renunțe la unele binefaceri de prisos și să nu se înnoiască mobilierul salonului; acestor soluții le adăugase apoi ideea fericită de a nu-i mai duce lui Anne obișnuitul dar de fiecare an. Dar aceste măsuri, oricât de bune în sine, nu erau de ajuns față de adevărata întindere a răului, pe care Sir Walter se văzuse silit să i-o mărturisească în întregime curând după aceea. Elizabeth nu avea de propus nicio măsură cu mai mult efect. Se simțea nedreptățită și nenorocoasă, la fel ca tatăl ei; și niciunul nu era în stare să găsească vreo cale de a-și micșora cheltuielile fără să-și știrbească demnitatea sau să-și sacrifice confortul mai mult decât puteau îndura.

Sir Walter nu putea dispune decât de o mică parte a domeniului său; dar, chiar dacă fiecare acru ar fi putut fi înstrăinat, tot n-ar fi schimbat nimic. Se coborâse până la a ipoteca atât cât îi era îngăduit, dar nu s-ar fi coborât niciodată până la a vinde. Nu; nu și-ar fi făcut niciodată numele de rușine într-atât. Domeniul Kellynch trebuia să treacă mai departe întreg și neștirbit, așa cum îl primise.

Celor doi prieteni de încredere, domnul Shepherd, care locuia în târgul din apropiere, și Lady Russell, li se ceruse sfatul; iar tatăl și fiica păreau să se aștepte ca unul ori celălalt să vină cu o idee care să-i scape de încurcături și să le reducă cheltuielile, fără să piardă nimic din ceea ce le mulțumea gusturile sau le măgulea orgoliul.

---