Litera sta­co­jie

Nathaniel Hawthorne

Capitolul 1: Ușa închisorii

O mulțime de bărbați cu barbă, în veșminte de culori mohorâte și cu pălării cenușii, înalte și țuguiate, printre care se aflau și femei, unele cu glugi, altele cu capul descoperit, se adunase în fața unei clădiri de lemn a cărei ușă era făcută din dulapi groși de stejar și bătută în ținte de fier.

Întemeietorii unei noi colonii, orice utopie a virtuții și a fericirii omenești ar fi plănuit la început, au înțeles întotdeauna că printre primele lor necesități practice se număra aceea de a rezerva o parte din pământul virgin pentru un cimitir și o alta pentru ridicarea unei închisori. Potrivit acestei reguli, putem presupune fără teamă de a greși că întemeietorii Bostonului ridicaseră prima închisoare undeva în apropiere de Cornhill, cu aproape aceeași promptitudine cu care delimitaseră primul cimitir, pe terenul lui Isaac Johnson și împrejurul mormântului său, care avea să devină mai târziu nucleul tuturor mormintelor adunate în vechiul cimitir de la King’s Chapel. Un lucru e sigur: la vreo cincisprezece sau douăzeci de ani de la întemeierea orașului, închisoarea de lemn purta deja pete lăsate de intemperii și alte semne ale vechimii, care îi întunecau și mai mult fațada posomorâtă și încruntată. Rugina de pe grelele ferecături de fier ale ușii sale de stejar părea mai veche decât orice altceva din Lumea Nouă. Ca tot ce ține de fărădelege, părea să nu fi cunoscut niciodată tinerețea. În fața acestei clădiri urâte, între ea și urmele roților de pe stradă, se întindea un petic de iarbă năpădit de brusturi, știr, nicandră și alte asemenea buruieni urâcioase, cărora, de bună seamă, le pria pământul care dăduse atât de timpuriu floarea neagră a societății civilizate, o închisoare. Dar de o parte a intrării, cu rădăcinile aproape de prag, creștea o tufă de trandafiri sălbatici, acoperită, în această lună de iunie, de gingașele ei nestemate, despre care ne-am putea închipui că își dăruiau mireasma și frumusețea fragilă deținutului care pășea înăuntru și răufăcătorului osândit care ieșea să-și primească pedeapsa, drept semn că, în adâncul inimii sale, Natura putea să-l compătimească și să se arate bună cu el.

Această tufă de trandafiri, printr-o stranie întâmplare, a rămas vie în istorie; dar nu ne vom încumeta să hotărâm dacă era doar o supraviețuitoare a asprei pustietăți de odinioară, la atâta vreme după căderea uriașilor pini și stejari care o umbriseră la început – ori dacă, așa cum avem temeiuri să credem, răsărise sub pașii sfintei Ann Hutchinson, pe când aceasta intra pe ușa închisorii. Cum o găsim chiar în pragul povestirii noastre, care stă acum să iasă prin acea poartă de rău augur, cu greu am putea face altceva decât să culegem una dintre florile ei și să i-o oferim cititorului. Să sperăm că va putea să simbolizeze vreo dulce floare cu tâlc moral, pe care am putea-o găsi de-a lungul drumului, ori să mai însenineze sfârșitul tot mai întunecat al unei povești despre slăbiciunea și suferința omenească.

---